Mărturii despre viața cuvioasă a părintelui Sofian Boghiu

În ziua de 14 septembrie 2019 s-au împlinit 17 ani de la plecarea la cele veșnice a neuitatului părinte arhimandrit Sofian Boghiu. Stareț al Mănăstirii Antim timp de aproape 50 de ani și figură emblematică a monahismului românesc, părintele Sofian a arătat prin însuși numele său ce înseamnă o viață trăită întru înțelepciune, iar prin chipul lui senin ne-a descoperit frumusețea interioară a sufletului său.

Cu prilejul pomenirii anuale a părintelui, de la începutul lunii septembrie, prezentăm noi mărturii ale unor persoane deosebite care l-au cunoscut, mărturii expuse la Colocviul „Întâlnirea cu Duhovnicul”, care a avut loc în perioada 13-15 noiembrie 2018 la Iași și la Mănăstirea Neamț.

Acest colocviu a adunat în capitala Moldovei o mulțime de ucenici ai părintelui Sofian, cei mai mulți dintre ei cu înalte și felurite slujiri în Biserică. Unul dintre cei trei ierarhi prezenți, Preasfinţitul Părinte Qais Sadiq, Episcop de Erzurum (Patriarhia Antiohiei) și păstor al arabilor ortodocși din România, a descris un amănunt din cadrul primei sale întâlniri cu părintele Sofian, care a avut loc în anii ’70, când părintele s-a aflat în Siria și Liban pentru pictarea în frescă a câtorva biserici. Mama episcopului l-a primit pe părintele într-o zi de miercuri și, uitând că este zi de post, a pregătit mâncare de dulce, pe care părintele a servit-o fără să zică ceva, ca să nu supere gazda care l-a primit. Cât a stat părintele în Orient, multe familii de sirieni veneau la el pentru binecuvântare și ajutor duhovnicesc, dar mai ales toți mitropoliții Libanului veneau pe rând și se sfătuiau cu părintele. Un musulman care a trecut pe lângă el și l-a văzut cu multă lumină în jur, s-a întors și l-a întrebat pe cel care-l însoțea: Acesta este omul lui Dumnezeu?, și i-a sărutat mâna părintelui, apoi i-a dăruit o bucată de stofă albă de mătase pentru o reverendă.

Tot Preasfinţitul Qais a relatat emoționat o convorbire cu părintele Sofian, avută în anul 1977: „Într-o vizită, la chilia părintelui Sofian mi-a atras atenția o icoană a Pantocratorului, pusă pe șevalet, o icoană străină de stilul iconografic al bătrânului. Pantocratorul era foarte supărat, cu o privire plină de întristare. Privind icoana cu atenție și mirare, nu l-am auzit pe bătrânul când m-a rugat, de două ori, să mă așez pe canapea, uitându-se la mine cu un semn de întrebare și așteptând un cuvânt de la mine. «Cine a pictat-o?», l-am întrebat. Mi-a răspuns cu o întrebare: «Ce vezi?». «Cum să fie Pantocratorul pictat așa de supărat, cu ochii în jos?», am zis. Bătrânul cu fața strălucitoare a zis: «Cel care iubește, se și supără». Eu i-am răspuns că nu am înțeles totuși de ce Pantocratorul este pictat supărat, la care a explicat: «Bunul Dumnezeu ne iubește și se bucură când Îl iubim și când facem voia Lui, dar când Îl tratăm cu indiferență, se supără pe noi. Astăzi, noi suntem preocupați de cele lumești mai mult decât de cele cerești». L-am întrebat iarăși: «De ce nu ați șters chipul, ca să-l refaceți din nou?». Întrebarea mea parcă l-a tulburat, iar dinlăuntrul său mi-a zis: «Nuuu, dragul meu. Când îți dăruiește Dumnezeu un copil cu oarecare dizabilitate, ce faci? Oare îl ucizi? Nu, îl iubești mai mult și îl îngrijești și mai mult. Pictorul este un creator; nu este un om simplu. Dumnezeu ține mâna lui când pictează și din cauza aceasta nu am dat icoana, ci o țin la mine, ca să nu mai pictez icoane cât timp nu am liniște». După două luni, a fost cutremurul din București. Atunci mi-au venit în minte cuvintele bătrânului despre supărarea Pantocratorului”.

Despre activitatea de iconar a părintelui Sofian, Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, a spus că pictura starețului a fost realizată cu multă fervoare duhovnicească, părintele fiind un pictor serios, discret, delicat, manierat, sfânt cu adevărat. Când l-a văzut pe schelă lucrând la fresca din biserica Mănăstirii Radu Vodă a avut această tresărire de gând: un sfânt pictează la sfinți. Chiar dacă era așa, părintele știa să se bucure și de darurile pământești dăruite de Dumnezeu oamenilor. Părintele Ioan Mihoc de la seminarul de la Mănăstirea Neamț l-a surprins pe părintele Sofian stând în frig, pe un scaun, în mijlocul noii biserici a seminarului, făcând schițele pentru proiectul de pictură. Cineva i-a adus atunci părintelui o cană de vin fiert și el s-a bucurat ca un copil, căci toate sunt curate pentru cei curați (Tit 1, 15).

Părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna, a amintit despre o persoană necredincioasă și atee, care, văzându-l pe părintele Sofian slujind, a spus că l-a văzut pe Dumnezeu în părintele Sofian. În săptămâna în care s-a dărâmat Biserica Sfânta Vineri din București, printre studenții la Teologie era multă răzvrătire și judecată. Atunci, unul dintre ei a mărturisit părintelui Sofian această faptă a judecării mai-marilor Bisericii. Părintele Sofian a răspuns: „Dacă ai judecat, ai îndreptat cu ceva situația? Și dacă răspunsul este nu, te sfătuiesc să nu judeci. E mai bine să alegi o raportare, o situație, care aduce pace, decât răzvrătire fără folos”. Într-o altă situație, când tinerii revoluționari din 1989 erau până și împotriva Patriarhului țării, ei s-au dus la părintele Sofian să se plângă. El când i-a auzit, nu i-a aprobat, spunând: „Cum, pe Preafericitul Părintele nostru Patriarh să-l vorbiți de rău?” Și nu-i încuviința. Cât echilibru, câtă pace și stabilitate va fi dus părintele Sofian în Biserică în acele vremuri, e greu de spus...

Părintele a dat pildă prin viața sa despre o viețuire cuvioasă dobândită în mijlocul orașului. La una dintre sărbătorile Sfintei Parascheva, se aflau la Mitropolia din Iași mai mulți monahi, printre care și unii cu o pregătire intelectuală deosebită. Mitropolitul de atunci, actualul nostru Părinte Patriarh, a invitat pe unii dintre aceștia la mitropolie, pentru a se stabili acolo și a sluji la catedrală sau în administrație. Atunci, unul dintre părinți a spus: „Înalt­prea­sfi­n­țite, ce călugărie mai poate fi și aici, la mitropolie, în mijlocul orașului?” Atunci, mitropolitul l-a chemat pe părintele Sofian, care se afla și el în acele zile la Iași, și l-a întrebat: „Părinte Sofian, spu­neți Sfinția Voastră, ce călugărie faceți în mijlocul orașului, la Bu­curești, de mai bine de 50 de ani?” Dar părintele nu a răspuns nimic. Atunci și-au dat seama și acei monahi că nu locul mântuiește sau pierde, ci așezarea lăuntrică a fiecăruia. Spre finalul prezentării sale, părintele stareț Melchisedec a spus că așteaptă icoana duhovnicilor români din secolul 20, unde părintele Sofian strălucește cu toate virtuțile, mai mult ca toți.

O mărturie semnificativă a adus părintele profesor Constantin Coman, fiu duhovnicesc al părintelui Sofian și cel care s-a îngrijit de recuperarea și editarea celei mai mari părți din opera scrisă a starețului. Vorbind despre darul nearătării, al rămânerii în umbră, pe care l-a cultivat părintele Sofian, părintele profesor a caracterizat monahismul românesc ca fiind unul smerit, axat mai mult pe pocăință și nevoință și mai puțin orientat eshatologic. Despre smerenia și totodată sfințenia multor monahi români, arhimandritul grec Grigorie, starețul Mănăstirii Dionisiu din Sfântul Munte Athos, a spus: „Nu știu dacă Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul sunt sfinți, dar Dionisie de la Colciu sigur e sfânt”. Darul smereniei pe care l-a avut părintele Dionisie Ignat, sau părintele Petroniu Tănase, l-a caracterizat deopotrivă și pe părintele Sofian. Tot părintele Coman a remarcat că, într-un fel, familia legitimă a părintelui Sofian a fost obștea de monahi, iar familia nelegitimă a fost formată din mulțimea de credincioși și preoți pe care părintele i-a îndrumat într-un fel sau altul. Dar, după cum se poate vedea lesne și în Sfintele Scripturi, fiii nelegitimi își iubesc tot atât de mult părintele, ba chiar uneori mai mult, primind după măsura dragostei lor din darurile și binecuvântările sale.

Părintele profesor Gheorghe Holbea a amintit despre atmosfera deosebită de la Mănăstirea Antim, în timpul stăreției părintelui Sofian: privegherile de sâmbătă seara, corul polifonic de inspirație basarabeană, predicile părinților și mulțimea de credin­cioși care veneau la slujbe. Antimul a găzduit pagini alese de spiritualitate românească chiar și în vremea comunismului, dar îndeosebi în timpul mișcării isihaste Rugul Aprins. Mitropolitul Antonie al Transilvaniei a spus cândva despre cele trei mari momente ale spiritualității românești: epoca Sfântului Paisie de la Neamț, spiritualitatea cernicană cu Sfinții Gheorghe și Calinic de la Cernica și, în sfârșit, momentul mișcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. În tăvălugul ateist, singura soluție era coborârea în catacombele inimii. Rugăciunea puternică se face mai ales în vremuri de necazuri și prigoană. După cum spunea cineva, prigoana naște oameni puternici, oamenii puternici nasc vremuri bune, vremurile bune însă nasc oameni slabi. Poate de aceea toate aceste trei momente au avut loc în vremuri grele pentru poporul nostru. Despre rugăciunea făcută la vreme de necaz, părintele Sofian adesea spunea că în închisoare se putea ruga mai ușor, pe când în lume, cu atâtea probleme, mai greu.

Dl Marius Vasileanu, cercetător pasionat și documentat al Mișcării Rugul Aprins, a spus, în cadrul colocviului, că un singur om a întâlnit care să-i dea senzația că este om al rugăciunii și acela e părintele Sofian. Părintele avea un discurs seducător, care chema și schimba vieți. El atrăgea printr-o tăcere lucrătoare, prin lumină și faptă, mai mult decât prin vorbă. Dacă Mișcarea Rugul Aprins are un chip, acesta este chipul părintelui Sofian. Domnia sa a descoperit de curând un fragment din paramanul părintelui Sofian, la Roma, într-o biserică catolică dedicată martirilor din perioada comunistă.

Printre celelalte mărturii, am reținut remarca lui Costion Nicolescu, cum că părintele Sofian nu s-a adaptat la viața de oraș, ci a adus sihăstria în oraș. El era ca și cum ar fi ieșit prin ușa raiului și ar fi venit la noi, oamenii. Cineva a mărturisit că atunci când părinții Sofian Boghiu și Benedict Ghiuș au ieșit din închisoare, gardienii au spus că a ieșit sfințenia din închisoare. Părintele Sofian, fiind întrebat despre sfințenie, a spus: „Noi am vrea mereu ca celălalt să fie sfânt, însă lucrarea sfințeniei se face mai întâi cu propria persoană”.

Închei aceste puține consemnări cu remarca Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, gazda colocviului, care a spus că „orice întâlnire cu duhovnicul este mai importantă și mai eficientă decât cărțile cele multe despre viața duhovnicească. Așa precum descoperirea Rugăciunii inimii nu se face prin cărți, ci prin oameni, tot așa viața noastră în Hristos o lucrăm prin oamenii lui Dumnezeu. Un astfel de om ceresc și înger pământesc a fost părintele arhimandrit Sofian Boghiu”.