Munţii Buzăului poartă cu ei, de mii de ani, curiozităţi ale naturii sau monumente de un autentic incontestabil, asupra cărora omul şi-a pus, mai mult sau mai puţin, amprenta. Paşii de pelerin ne-au purtat recent spre Aluniş-Colţi, într-o zonă mai puţin mediatizată, într-un spaţiu pe care, dacă l-am aprecia cu toţii la întreaga sa valoare istorică, geografică şi spirituală, l-am denumi, aşa cum o fac mulţi dintre localnicii de aici, „Mica Meteoră“ sau „Athosul românesc“.
Să ajungi în preajma monumentelor rupestre de la Aluniş, la „minunile“ locului de aici reprezintă o aventură demnă de transpus în jurnale de călătorie. Şi aceasta, şi pentru faptul că drumul, construit recent cu bani europeni şi cu fonduri SAPARD, s-a deteriorat într-un grad care nu permite decât şoferilor mai temerari să ajungă de la Colţi la Aluniş. Pe multe porţiuni, drumul este prăbuşit de-a dreptul şi, după cum aveam să aflăm mai târziu, aceasta a fost o zonă extrem de afectată în timpul inundaţiilor din vara anului 2006. Emoţia de a întâlni vestigii paleocreştine, de a vedea ineditul în toată splendoarea te împinge să-ţi doreşti puternic să treci peste aceste impedimente.
Pe drum, ni se povesteşte de comoara de spiritualitate care există în această zonă din Munţii Buzăului. Este vorba de un complex de aşezăminte creştine rupestre, grupate şi denumite generic „agatoane“. „Agatoanele“ sunt biserici, chilii sau monumente de artă creştină săpate sau sculptate direct în piatră. Din câteva zeci de aşezări şi monumente rupestre, azi, cele mai cunoscute alcătuiesc un grup de şapte. Dintre acestea, cele cu cea mai mare notorietate sunt Biserica lui Iosif şi Dionisie Torcătorul. Lor li se adaugă, în Muntele Crucea Spătarului: Ghireta, Casa Hoţilor (Goţilor), Bucătăria, Vârful Cameruţei, Fundătura, Agatonul Vechi şi Agatonul Nou. Noi ne îndreptăm însă spre un peisaj de tip ab origine, care ne va oferi măcar o mică, dar fabuloasă parte din ceea ce înseamnă întregul complex de aşezăminte vechi creştine.
Biserica din Aluniş
Doar la şase kilometri de Colţi, se află biserica din Aluniş, un lăcaş de cult care face parte din circuitul monumentelor rupestre din zonă. Biserica a funcţionat ca schit mănăstiresc până la 1871, iar după acest an a devenit biserica satului. Primul document în legătură cu acest sfânt lăcaş datează din 1274. Începuturile bisericii pot fi duse, după unele mărturii palpabile, chiar în epoca de început a creştinismului, când, pe locurile unde a existat odinioară un templu şi un altar de jertfă păgân, au început să apară, în secolul al IV-lea d. Hr., biserici creştine minuscule, săpate în piatră sau chilii pustniceşti. Aşadar, biserica din Aluniş este unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult din România. Legenda atribuie ctitoria unor ciobani care, auzind un glas divin, au săpat în piatră până au găsit o veche icoană a Maicii Domnului. Aici s-a săpat apoi o biserică, în piatră, care a fost multă vreme schit. Numele ciobanilor, Vlad şi Simion, sunt gravate în piatră, în sfântul altar.
În imediata apropiere a bisericii se află mai multe chilii săpate în piatră - unele şi-au păstrat aspectul original, altele şi l-au schimbat din cauza acţiunii, uneori nesăbuite a vizitatorilor, - în care au locuit şi s-au rugat creştini, dovada incontestabilă fiind dată de icoanele şi crucile încrustate în piatră sau de alte semne grafice. De-a stânga şi de-a dreapta bisericii, sunt câteva stânci spectaculoase, unele explorate deja, care dacă ar fi puse în valoare din punct de vedere al infrastructurii ar putea concura cu celebrele locuri de la Meteora.
„Biserica din Aluniş merită mai mult“
După ce am participat la Sfânta Liturghie care s-a săvârşit în micuţa biserică din Aluniş, am purtat un dialog cu preotul paroh Petre Furtună, de la care am aflat că celelalte monumente rupestre mai importante nu se află foarte departe de Aluniş, la circa 4-5 kilometri. Despre biserica alunişeană, părintele spune că nu duce lipsă nici de enoriaşi şi nici de vizitatori, însă drumul foarte prost până în această localitate constituie un impediment ca acest lăcaş de cult să devină un punct de atracţie şi mai important pentru pelerini. „Aici este o biserică săracă. Nu prea avem sprijin. Mai vin oameni de pe la consilii, de pe la nu ştiu ce organisme, fotografiază şi pleacă. Ce am făcut aici a fost cu ajutorul enoriaşilor, dar trebuie să recunoaştem că e cam puţin. Catapeteasma trebuie înlocuită cu totul, fiindcă s-a deteriorat din cauza condensului. Cu ajutorul Maicii Domnului, nădăjduim însă că vom vom rezolva toate aceste probleme. Dacă în zonă ar veni nişte investitori şi s-ar amenaja drumurile, am fi vizitaţi de mai mulţi pelerini, ar fi mult mai bine şi pentru biserică. După vechimea sa, biserica din Aluniş merită mai mult. Dar drumurile constituie principala problemă. Chiar dacă recent s-a refăcut drumul, acesta s-a surpat, din cauză că lucrarea nu s-a făcut cum trebuia. Ne dorim să transformăm locul într-o Meteoră, dar, din lipsă de fonduri, nu ne permitem nici măcar un paznic la chiliile rupestre de lângă noi, astfel că acestea au fost în repetate rânduri profanate. Sunt nişte locuri aparte aici şi avem o datorie sfântă, ce ţine de conştiinţă, să păstrăm aceste relicve ale creştinătăţii, ca să avem ce lăsa posterităţii“, ne-a spus preotul Petre Furtună.
Entuziasmul nu a murit
Se spune că locurile de la Aluniş sunt cu adevărat binecuvântate de Dumnezeu, oamenii sunt inimoşi, vorbesc cu generozitate şi mândrie despre un „Athos“ local, despre „agatoane“ şi vestigii din creştinismul primar. Problemele ce ţin de organizare, de infrastuctură şi de lipsa unor fonduri financiare fac însă lucrurile mai transparente decât par. Este bine însă că aici nu a murit entuziasmul, pentru că la tot pasul oamenii zâmbesc şi încă nădăjduiesc, aşa cum au învăţat de la Hristos, prin îndemnul Apostolului Pavel. Această gândire pozitivă, această nădejde, credinţa puternică a localnicilor pot transforma, în timp, neajunsurile de moment în realizări. Vom prinde poate zilele în care să ne mândrim că şi noi românii avem, precum grecii, Meteora noastră. Până atunci rămâne constatarea, sublimă dealtfel, că dovezi ale încreştinării populaţiei de pe teritoriile străromâne nu găsim doar în Sciţia Minor, ci după o atentă căutare găsim creştinism peste tot. Aceasta constituie o dovadă că nimeni nu poate contesta vechimea credinţei poporului nostru „născut să fie ortodox“.
▲
Muzeul chihlimbarului din Colţi
Tuturor celor care se află în drum spre Aluniş li se recomandă o oprire la Colţi, localitate unde se află un muzeu al chihlimbarului. Înfiinţat în anul 1979, muzeul a fost refăcut între 1980 şi 1983. Acesta fiinţează într-o casă cu etaj, cu o arhitectură rurală specifică locului, construită între 1973-1974. Muzeul adăposteşte o mare varietate de mostre de chihlimbar, provenite din zăcămintele extrase din minele din împrejurimi sau din alte zone din Munţii Buzăului. Aici găsim şi un bogat material iconografic, unelte, instrumente, documente, fotografii, bijuterii vechi, obiecte de etnografie şi artă decorativă: ştergare, porturi populare, mobilier rustic, unelte de ţesut, obiecte de uz casnic, pentru păstorit şi unelte agricole.
Furnica preistorică
Piesa de rezistenţă a muzeului este o piatră de chihlimbar de aproape două kilograme, descoperită nu departe de locul în care este situată expoziţia. Te uimeşte modul în care Marele Arhitect a lucrat şi în străfunduri de pământ, cu migală şi măiestrie; pietrele preţioase mărturisesc despre modul în care creaţia trebuie să-şi laude Creatorul. Într-un bob de chihlimbar se află conservată perfect o furnică, despre care specialiştii spun că ar fi din ere preistorice. Chihlimbarul este mai valoros dacă păstrează în el fosile, plante, insecte sau animale. Primul savant român care a pus în valoare pe plan internaţional chihlimbarul provenit de la noi este buzoianul Gheorghe Munteanu Murgoci. Cei care se ocupă de destinele acestui muzeu recomandă întodeauna turiştilor, pelerinilor să facă drumul şi până la stâncile din apropiere, considerate monumente rupestre. În fapt, în muzeu există o hartă detaliată a tuturor aşezămintelor rupestre din Munţii Buzăului.
