Mireasa lui Hristos din Munţii Neamţului

Sfânta Teodora de la Sihla a trăit în Munţii Sihlei mai bine de 20 de ani. Doar ieroschimonahul Pavel de la Sihăstria ştia de existenţa ei, aducându-i Sfânta Împărtăşanie şi câte ceva de mâncare. După moartea lui, nimeni nu a mai ştiut de Cuvioasa din peşteră. A fost descoperită după multă vreme, rugându-se, de doi călugări trimişi de egumenul Sihăstriei care observase cum păsările veneau la trapeza mănăstirii, luau firimituri în cioc, zburând cu ele în munţi. Simţind că i se apropie sfârşitul vieţii pământeşti, Sfânta Teodora s-a rugat 40 de zile pentru ca Dumnezeu să-i trimită un duhovnic care s-o spovedească şi s-o împărtăşească.

Sfânta Teodora de la Sihla este cea dintâi româncă trecută în rândul sfinţilor. S-a născut în jurul anului 1650, în vremea domniei lui Vasile Lupu şi a păstoririi Mitropolitului Varlaam, în satul Vânători, de lângă Târgu Neamţ. A fost una dintre cele două fiice ale lui Ştefan Joldea, armaş la Cetatea Neamţului, dregător domnesc. A crescut de mică în frica de Dumnezeu şi dragoste de neam, în atmosfera duhovnicească a mănăstirilor şi a schiturilor din împrejurimi: Neamţ, Secu, Sihăstria, Agapia, casa familiei sale fiind deschisă atât monahilor, cât şi pelerinilor aflaţi în trecere, dar, mai ales, tuturor celor care aveau nevoie de ajutor.

S-a hotărât încă de la o vârstă fragedă să-I urmeze lui Hristos. Însă moartea singurei sale surori a înduplecat-o să nu mai plece la mănăstire, reţinându-o o vreme lângă părinţii îndureraţi. Şi, ca să le facă voia, s-a căsătorit cu un tânăr din „părţile de jos” ale Ţării Moldovei, aflat în slujba cetăţii Neamţ, pe care l-a urmat în casa lui, se pare în Ismail.

„Tuturor pildă de ascultare”

Dar după ce părinţii ei au trecut la cele veşnice, Teodora, împreună cu soţul, au hotărât să se retragă la mănăstire. Astfel, la 30 de ani, Teodora a intrat în Mănăstirea Vărzăreşti, din Munţii Buzăului, unde vieţuiau vreo 30 de maici, devenind ucenica egumenei Paisia, o monahie cu viaţă îmbunătăţită, sub ascultarea căreia Teodora a sporit tot mai mult în virtuţi. Soţul său a intrat în obştea Mănăstirii Poiana Mărului, din aceeaşi zonă, devenind monahul Elefterie.

Tânăra călugăriţă a înţeles de la bun început ce înseamnă pravila vieţii călugăreşti, făcându-se „tuturor pildă de ascultare, de lepădare de sine, de curăţie a vieţii, de slujire. Se îndulcea mult atât cu cele Şapte Laude, cu dumnezeiasca Liturghie, cât şi cu rugăciunea din chilie, cu citirea cărţilor sfinte şi cu împărtăşirea cu Sfintele Taine, hrănindu-se cu pâinea cea vie a Trupului şi Sângelui Mântuitorului”, după cum o descrie în volumul „Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti” (Bucuresti, 1987) părintele Constantin Galeriu, unul dintre teologii care i-a cercetat viaţa şi nevoinţele.

De frica turcilor care prădau ţara, luând câteva maici, printre care şi Teodora, egumena Paisia s-a refugiat în părţile de sud ale Munţilor Vrancei, unde a reuşit, împreună cu surorile sale, să ridice un mic altar de rugăciune şi câteva chilii.

După puţină vreme, egumena Paisia, înaintată în vârstă, obosită de atâtea nevoinţe şi necazuri, a fost chemată la Domnul, iar Teodora s-a hotărât să revină în locurile natale.

Pas cu pas, pe scara virtuţilor

Astfel, după aproape 10 ani de nevoinţe în acest loc, Cuvioasa Teodora s-a îndreptat spre Munţii Neamţului, unde, cu binecuvântarea egumenului Varsanufie de la sihăstria Secului, s-a retras în pustie. După ce s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamţ, Sfânta Teodora a venit în pădurile Sihlei, începând o asceză şi mai severă decât cea dinainte, în chilia pe care i-a oferit-o cu dragoste şi binecuvântări un sihastru al locului, ştiut fiind că în această zonă au vieţuit şi continuă să vieţuiască numeroşi pustnici.

Cuvioasa Teodora a dus în pădurile Sihlei o viaţă adâncă în rugăciune, hrănindu-se cu bureţi, mure şi afine. Doar ieroschimonahul Pavel de la Sihăstria, care cerceta sihaştrii din acea zonă, ştia de existenţa ei, aducându-i Sfânta Împărtăşanie şi câte ceva de mâncare. În felul acesta, viaţa ei înainta mereu pe scara virtuţilor, de care scria Sfântul Ioan Sinaitul.

Numai pădurile seculare şi animalele sălbatice au fost martorele greutăţilor îndurate, mulţimii ispitelor pe care sfânta le-a biruit cu rugăciunea ei arzătoare, vreme de mai bine de 20 de ani. După moartea ieroschimonahului Pavel însă, câţiva ani, nimeni nu a mai ştiut de existenţa Cuvioasei din peşteră.

Hrănită de păsările cerului

Tradiţia spune că egumenul de la Sihăstria a observat timp de mai multe zile câteva păsărele care intrau pe fereastra trapezei, luau firimituri de pâine, apoi zburau cu ele în cioc spre Muntele Sihlei. Aşa se face că egumenul a trimis doi ucenici pentru a urmări păsările, care i-au călăuzit până în vârful muntelui, unde au descoperit-o pe pustnică. Uimiţi, când au suprins-o în timpul rugăciunii înălţată de la pământ, asemeni Sfintei Maria Egipteanca, învăluită într-o lumină de foc, de frică, au strigat. Dar Sfânta Teodora le-a vorbit, liniştindu-i, şi i-a rugat să-i arunce o haină, întrucât ale ei se distruseseră după atâta vreme.

Apoi le-a mărturisit că de 40 de zile se ruga la Dumnezeu să-i trimită un duhovnic căruia să-i mărturisească păcatele şi care să o împărtăşească înainte de a muri. Mai mult decât atât, ultima dorinţă a sfintei a fost aceea ca egumenul Sihăstriei să-i trimită, pentru a o spovedi şi împărtăşi, pe ieromonahul Antonie şi pe ierodiaconul Lavrentie. Rugămintea i-a fost îndeplinită întocmai, iar după ce s-a împărtăşit, a trecut la cele veşnice. În viaţa sfintei este consemnat faptul că tot acolo, în peşteră, i s-a făcut şi slujba înmormântării.

„Sfânta Teodora din Carpaţi”

Vestea despre nevoinţele şi viaţa aleasă a Sfintei Teodora s-a răspândit foarte repede în zona Moldovei, încât numeroşi călugări, dar şi credincioşi au început să vină la mormântul ei pentru a se închina. Fostul soţ, ieroschimonahul Elefterie, a venit special pentru a se încredinţa că cea despre care se vorbea prin părţile Neamţului era fosta lui soţie. Convingându-se de aceasta, a rămas la Mănăstirea Sihăstria, unde a mai trăit aproape zece ani.

Cinstitul trup al Cuvioasei a rămas tăinuit în peşteră, până după anul 1830, când familia domnului moldovean Mihail Sturdza, care a reînnoit Schitul Sihla, a aşezat moaştele ei într-o raclă de preţ şi le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă, la moşia familiei din satul Miclăuşeni, judeţul Iaşi, le-a adus în această biserică, şi multă lume venea aici să se închine sfintei. Dar în anul 1956, în timpul ocupaţiei ruseşti, moaştele Sfintei Teodora au fost duse la Kiev, la Lavra Pecerska, unde Cuvioasa de la Sihla este venerată cu numele de „Sfânta Teodora din Carpaţi”.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut şi proclamat în mod solemn sfinţenia Cuvioasei Teodora de la Sihla, în anul 1992, cu zi de prăznuire la 7 august.

▲ Peştera Sfintei Teodora

Pe când sfânta se afla odată la rugăciune, au năvălit turcii în munţi, iar ea, urmărită, a ajuns lângă o peşteră pe care Dumnezeu i-a deschis-o pentru a o ascunde de ochii păgânilor. Teodora a rămas în continuare aici, în peşteră, folosind ca masă şi aşternut piatra care se vede şi astăzi şi care, alături de peretele despicat, continuă să vorbească despre cât de minunat lucrează Dumnezeu în viaţa aleşilor Lui.

Acest loc este cunoscut până astăzi sub numele de „Peştera Sfintei Teodora”, arătând tot ca şi acum trei veacuri: o încăpere boltită, înlăuntrul unei stânci uriaşe.

Tradiţia consemnează că Teodora ar fi trăit aici vreme de 20 de ani, poate chiar mai mult.