Misiune diplomatică la sud de Carpaţi

Activitatea diplomatică a arhiereului Andrei Şaguna face parte integrantă din istoria Transilvaniei şi a Europei. Punct nodal în existenţa istorică a românilor din Transilvania, lucrarea sa reprezintă acel "precedent" - idee în funcţie de care el însuşi şi-a creat strategiile de acţiune - necesar impunerii naţiunii române pe scena geopolitică şi religioasă europeană în secolul al XX-lea.

Această misiune diplomatică, la sud de Carpaţi, pe care o îndeplineşte Andrei Şaguna ca reprezentant al românilor, alături de cel al saşilor, Gottfried Müller, profesor la Academia săsească de Drept din Sibiu, a apărut în contextul conflictului crescând dintre Ungaria şi celelalte naţionalităţi, respectiv Ungaria şi Curtea vieneză. Koşuth devenind figura centrală pe scena politică a Ungariei, naţionalismul atinge proporţiile şovinismului şi anarhiei, determinând modificarea comportamentului diplomatic al Curţii faţă de naţiunile nemaghiare. Scopul misiunii era medierea intervenţiei forţelor ruseşti, staţionare în Ţara Românească, împotriva trupelor generalului József Bem, ce ameninţau să încercuiască Transilvania. Din postura de mare putere, care dorea să trateze în continuare de pe poziţii egale cu Imperiul Ţarist, Austria, având mare nevoie de ajutorul forţelor acestuia, recurgea la negociatori dintre naţiunile nemaghiare.

Şaguna ajunge împreună cu Gottfried Müller la Bucureşti, pe 5 ianuarie 1849. În timpul întrevederii cu Alexander Lüders, comandantul militar rus din Bucureşti, acesta a exprimat simpatie faţă de cauza românilor, însă, s-a decis să aştepte instrucţiuni precise de la Petersburg pentru a acţiona (cf. N. Popea).

Misiune diplomatică la Viena şi Olmütz

Şapte luni de discuţii, memorii şi negocieri, contacte cu oameni influenţi din cercurile imperiale din Viena şi Olmütz au constituit a doua misiune diplomatică pe care Şaguna a fost acreditat să o conducă, de către Conferinţa naţională de la Sibiu, din 28 decembrie 1848. Şaguna şi-a desfăşurat activitatea la Olmütz, ceilalţi deputaţi, la Viena.

Prima întâlnire (6 febr.) a avut-o ierarhul cu noul împărat, Franz Josef, el reuşind a-i prezenta monarhului "răspicat suferinţele şi aspiraţiunile naţiunii române" (cf. I. Lupaş). Şaguna a continuat periplul diplomatic la Praga, unde se afla Ferdinad, ex-împăratul. Revenit la Olmütz, ia contact cu miniştrii, solicitându-le bunăvoinţa pentru cauza românilor.

Noul program al naţiunii române, alcătuit de Şaguna, în acord cu modificările intervenite cu ocazia întâlnirilor din decembrie cu reprezentanţii celorlalte provincii româneşti (Bucovina şi Banat), prevedea constituirea unui ducat autonom care să-i reunească pe toţi românii din Monarhie. Împăratul urma să devină "Mare Duce al Românilor". Se dorea ca imediat după încetarea ostilităţilor, românii să ţină un congres naţional, cu scopul creării de instituţii politice şi bisericeşti separate şi numirea unui conducător naţional, a unui arhiepiscop. Se mai prevedea ţinerea unei adunări naţionale anuale care să dezbată toate problemele societăţii româneşti. Limba română se cerea să devină oficială. Românii urmau a fi reprezentaţi în Parlamentul imperial proporţional cu numărul lor. Se dorea crearea unei comisii de legătură care să sfătuiască Curtea şi Consiliul de Miniştri pe problemele româneşti. Nu se făcea vreo pomenire de separarea religioasă, ci se menţiona eliberarea "Bisericii Româneşti" de sub Mitropolia Ortodoxă Sârbă de la Carloviţ şi Arhiepiscopia romano-catolică de la Esztergom. Documentul recunoştea public ideea federalismului ca soluţie pentru problemele naţionale ale Monarhiei. Aceasta urma să devină o federaţie de ducate.

Unirea tuturor românilor din Monarhie

Documentul-petiţie este prezentat împăratului la 25 februarie 1849, de către delegaţia condusă de Andrei Şaguna, în numele "Naţiunii Române din Marele Principat al Transilvaniei, din Banat, districtele învecinate ale Ungariei şi din Bucovina".

Constituţia imperială promulgată la 4 martie 1849 arăta însă faţa ascunsă a diplomaţiei vieneze. Dacă articolul 5 din Constituţie acorda tuturor popoarelor din Monarhie egalitate în faţa legii şi dreptul de a cultiva limba şi naţionalitatea proprie, fără amestec din afară, iar art. 71 aducea Ungaria şi Transilvania în graniţele garanţiilor, nu se pomenea nimic de vreun ducat românesc sau de recunoaşterea naţiunii române. Constituţia menţinea, în schimb, privilegiile saşilor şi acorda sârbilor din Voievodina o autonomie sporită.

Într-o încercare de a modifica ceva în favoarea naţiunii române, pe 5 martie, Andrei Şaguna înaintează Consiliului de Miniştri un memoriu, în care explica ce înţeleg românii prin autonomie, subliniind că acordarea ei ar promova politica internă şi externă a Curţii. Principiul egalităţii naţionale implica în mod logic unirea tuturor românilor din Monarhie. Şaguna propunea abolirea vechilor graniţe politice şi chiar a teritoriilor naţionale, căci ele reflectau în continuare starea anacronă de înrobire a unui popor de către altul (cf. K. Hitchins).

Consiliul de Miniştri a respins, pe 10 martie 1849, ideea unui ducat românesc, pe motivul că ar fi împotriva prevederilor constituţionale şi a decis să nu trateze cu Andrei Şaguna şi delegaţia română ca plenipotenţiari ai naţiunii române. Ierarhul a mai înaintat memorii către Curte (12 martie) şi Consiliul de Miniştri (23 martie), fără vre-un rezultat însă.

"Pentru ce să nu se poată uni românul"?

Corespondenţa sa, dincolo de zbaterea şi insistenţa care se vădesc în tonul prezentării realităţii, reflectă încercările argumentate de a atrage atenţia asupra cauzei româneşti. Din ea se pot vedea relaţiile pe care Andrei Şaguna le stabileşte cu personalităţi române ori austriece, pentru susţinerea cauzei. Printre ele se aflau baronul Z.C. Pop, de origine transilvănean, bancher în Viena, agentul de curte Dobran, român din Banat, baronul Sina, principele Windischgrätz, comandantul armatei imperiale din Ungaria, şi Schwarzenberg, preşedintele Consiliului de Miniştri.

Tot în luna aprilie, Şaguna face un ultim efort public, conjugat cu cel al liderilor croaţi şi slovaci, în redactarea unei petiţii privind federalizarea Monarhiei. În august 1849, când revoluţia părea a se fi încheiat, Şaguna se întoarce la Sibiu, hotărât să lucreze mai departe în cadrele constituţionale ce i se ofereau.

Eforturile diplomatice şaguniene sunt expresia luptei inegale, a conştiinţei lucide şi a înţelegerii pericolului rămânerii naţiunii române mult în urma oricărei civilizaţii, dacă nu chiar a dispariţiei treptate a unui neam aruncat în anonimat. "S-a putut întruni croatul, sârbul, ungurul, sasul, şi fiecare dintre neamurile acestea au capii lor naţionali politici, pentru ce să nu se poată uni românul, pentru ce să nu aibă capul său naţional, sub stăpânirea marei Austrii?!" (cf. N. Popea).