În primele decenii ale secolului al XX-lea, Biserica Stavropoleos a intrat într-un necesar program de restaurare și consolidare, iar acest fapt s-a dovedit a fi fost crucial pentru permanența acesteia peste
Mitropolia Ardealului la 150 de ani
În Ajunul Crăciunului anului 1864, Mitropolia Ardealului a renăscut din cenuşa sa şi s-a statornicit pentru eternitate în Sibiu, avându-l întâistătător pe Sfântul Ierarh Andrei Şaguna. A urmat apoi în scaun Miron Romanul, apoi Ioan Meţianu, care este şi ctitorul Catedralei Mitropolitane din Sibiu, mama tuturor bisericilor din Ardeal.
Acestor mitropoliţi le-au urmat alţii la fel de vrednici: cărturarul şi omul politic Vasile Mangra, marele Mitropolit Nicolae Bălan, academicianul Nicolae Colan, ilustrul profesor de teologie Nicolae Mladin (de la naşterea sa împlinindu-se la 18 decembrie 100 de ani), apoi Antonie Plămădeală - „prinţul Ortodoxiei“, iar în prezent profesorul de teologie şi omul de acţiune Laurenţiu Streza.
Transilvania a avut o istorie mult mai zbuciumată decât celelalte provincii româneşti. Însă această greutate, politica nefastă, cât şi necazurile ce le-au avut de trăit românii, toate acestea nu au ştirbit credinţa oamenilor care şi-au pus întreaga suflare şi minte în afirmarea identităţii româneşti, a tradiţiilor, a limbii şi a culturii române. Transilvania era în secolul al XIX-lea trinaţională şi astfel depozitară a trei patrimonii culturale diferite, unde etniile se întrepătrundeau fără frontiere precise şi unde echilibrele erau fragile pe planul numeric, al influenţei politice, al forţei economice sau al gradului de dezvoltare culturală. Intelectualii fiecărei naţiuni militau pentru propria lor etnie, ameninţată de posibilitatea asimilării lingvistice sau a preponderenţei culturale a celorlalte naţiuni. În acest timp, Biserica a fost cea care a conservat specificul naţional, prezervând tradiţia românească prin păstrarea nealterată a ritului, a limbajului, având în acelaşi timp şi o puternică influenţă ideologică atât în lumea satului, cât şi în rândurile intelectualităţii vremii.
Un exemplu în acest sens este marele Mitropolit Andrei Şaguna cel Sfânt. A venit în Ardeal în cetatea Sibiului şi a început o grea, dar învingătoare luptă de afirmare a Ortodoxiei şi a românilor. Pe lângă multe acţiuni întreprinse atât în plan economic, cultural, educaţional şi social, multe dintre strădaniile necontenite ale lui Şaguna au fost îndreptate spre realizarea unuia dintre marile idealuri ale românilor ortodocşi din Imperiu, şi anume restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei, fapt realizat acum 150 de ani. Mitropolia românilor ortodocşi nu mai exista de peste 150 de ani. Preoţii ortodocşi, cu statut de toleraţi, mai plăteau în afară de birurile obişnuite de către stat, ca şi iobagii, şi zeciuială preoţilor celorlalte confesiuni cu existenţă legală. Fiii de români erau excluşi de la funcţiile publice. Românii aveau doar două licee, la Blaj şi la Beiuş, şi nici o şcoală de nivel universitar. Românii, ca şi cum nu ar exista, nu erau printre cele trei naţiuni recunoscute, iar Biserica Ortodoxă nu figura printre cele patru confesiuni recepte. Erau misera plebs contribuens, cum spunea Nicolae Popea în discursul de recepţie la Academia Română din anul 1900, consacrat elogierii lui Andrei Şaguna. Încă de la venirea lui Şaguna în Transilvania, acesta a declarat la întâmpinarea sa în Sibiu: „Pământul cel clasic al străvechii mitropolii române ortodoxe; vă făgăduiesc sărbătoreşte că voi lucra neobosit pentru înfiinţarea ei. Aşa să-mi ajute Dumnezeu“. Dacă în timpul Revoluţiei de la 1848 a trebuit să întrerupă aceste demersuri, îndată după aceea a încercat să determine conştientizarea atât la români, cât şi la forurile conducătoare - politice şi bisericeşti - privind existenţa Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei până la 1700 şi necesitatea reînfiinţării ei.
Ierarhul sfânt a continuat în deceniul neabsolutist strădaniile pentru înfiinţarea unei mitropolii româneşti, militând în acelaşi timp pentru autonomia Bisericii, ceea ce a însemnat eliberarea Bisericii de sub tutela statului. Pentru aceasta, s-a opus din nou sistemului consistorial, aşa cum era acesta organizat în eparhiile ortodoxe din monarhie, precum şi participării comisarilor imperiali în lucrările consistoriale. Strategia lui Şaguna a urmărit accentuarea autorităţii ierarhilor, care aveau dreptul de a conduce eparhia în mod suveran, făcând astfel imposibilă apelarea unor verdicte bisericeşti-episcopale la autorităţile politice.
De la Viena scria Patriarhului de Carloviţ, Iosif Raiacici, în martie 1848, cerându-i să se pronunţe „categoric pentru independenţa neamului românesc atât bisericească, cât şi politică“. Acest lucru nu a rămas neobservat şi nesesizat de opinia publică transilvăneană, George Bariţiu remarcând faptul că Andrei Şaguna cât a stat la Viena s-a folosit de toate prilejurile pentru a obţine independenţa religioasă a românilor ortodocşi transilvăneni faţă de cei sârbi şi concentrarea lor într-o mitropolie naţională, cu totul independentă de oarecare alta, „pentru ca aşa alăturarea cu exerciţiul să-şi poată desrobi şcoala şi cu ea limba şi conştiinţa naţională de sub jugul slav“.
În 24 decembrie 1865, împăratul a aprobat reînfiinţarea mitropoliei şi l-a numit pe Şaguna Arhiepiscop şi Mitropolit. Iată că un eveniment ce s-a petrecut acum 150 de ani era un vis de mai bine de 150 de ani care se vedea prin acest act împlinit. Autograful împăratului era: „Iubite baron de Şaguna! Ascultând cererile românilor gr. orientali din Transilvania şi Ungaria, în consonanţă cu intenţiunea manifestată prin resoluţiile mele din 27 septembrie 1860 şi din 25 iunie 1863, am încuviinţat ca pentru dânşii să se înfiinţeze o Mitropolie independentă, coordinată cu cea sârbească, şi ca Biserica episcopească din Transilvania să se înalţe la demnitatea mitropolitană. Totodată, aflu a te denumi Domnia Ta de arhiepiscop şi mitropolit al românilor greco-orientali din Transilvania şi Ungaria. Viena, în 24 decembrie 1864. Francisc Iosif“. În ianuarie 1865, Şaguna merge să mulţumească personal împăratului.
Este important de subliniat că demersul şagunian de reînfiinţare a mitropoliei s-a bucurat de sprijinul reprezentanţilor bănăţeni şi bucovineni în Senatul imperial de la Viena. Din păcate, măreţul plan şagunian de a avea o singură mitropolie pentru toţi românii din Imperiu s-a lovit de opoziţia Episcopului Eugenie Hacmann, care, în 1873, a devenit Mitropolit român ortodox pentru Bucovina, provincie istorică românească aflată pe atunci în cadrul Imperiului.
Momentul Şaguna în istoria Bisericii şi în destinul Transilvaniei se înscrie ca un moment de răscruce pe o întindere de mai mult de un sfert de veac (1846-1873). Un sfert de veac mereu în dilatare, fiindcă Şaguna a iniţiat şi a trasat orientări noi pentru Biserica ortodoxă a vremii lui, dar beneficiile lor se resimt şi astăzi şi se vor resimţi peste veacuri. El a fost cel care, atunci când statul nu a putut, fiind străin de limbă şi neam, a reuşit să înfiinţeze sub patronajul Bisericii peste 800 de şcoli, să înfiinţeze ziarul „Telegraful Român“ şi să tipărească în tipografia sa numeroase cărţi, ajutând şi la înfiinţarea unor instituţii de cultură română cum este ASTRA, al cărui prim-preşedinte a fost. Valorile fac istorie şi cariere fără limite. Ele antrenează în lucrarea lor mai multe generaţii şi sunt ca pomii: înfloresc şi reînfloresc, dau fructe într-un an şi în anii următori într-un perpetuum care capătă caracter de act genezic, fiecare sfârşit dovedindu-se părelnic, căci se transformă într-un nou început. Activitatea lui Şaguna e una de temelie. Pe o astfel de temelie s-au făcut ziduri, s-au ctitorit instituţii, în pas cu vremea şi cerinţele ei, fără a se lua totul de la început. Aşa cum tradiţiile nu împiedică dezvoltarea, iar dezvoltarea, care e în firea lumii, nu omoară tradiţiile. Starea de continuitate şi cea de înnoire reprezintă o mergere firească înainte, mână în mână. Astfel, Mitropolia Ardealului a fost în decursul timpului instituţia românească ce de aici, din inima ţării, a vegheat pentru păstrarea demnităţii şi libertăţii românilor, a susţinut financiar şi logistic educaţia şi cultura, serviciul social prin numeroase sume de bani şi înfiinţarea de centre sociale, fiind în vremuri mai grele singura instituţie din Trasilvania care avea grijă de cei săraci şi năpăstuiţi, de bunii tineri în educaţie prin trimiterea lor cu burse de studiu în Occident. De atunci şi până astăzi, fiecare mitropolit de la Sibiu s-a raportat la Şaguna ca la o autoritate care i-a menţinut trează conştiinţa responsabilităţii pentru misiunea ce i s-a încredinţat. Şaguna e mereu redescoperit şi pentru fiecare generaţie redevine dascăl de conştiinţe şi mitropolit. De accea, de la Şaguna încoace, urarea de vârf care li se face mitropoliţilor Ardealului e: „Să fii ca Şaguna!“.
De atunci şi până astăzi, prin toţi mitropoliţii care au slujit Biserica Ortodoxă din Transilvania, instituţia mitropolitană s-a implicat în toate domeniile sprijinind şi iniţiind proiecte culturale, educaţionale şi sociale, Biserica fiind unica instituţie din viaţa poporului care poate da poporului o viaţă morală. Toţi declară că nu există posibilitatea menţinerii moralei creştine în popor fără Biserică. Credem că aceasta este una dintre marile responsabilităţi ale Bisericii. Biserica este conştientă de aceasta şi o are ca pe un proiect perpetuu.