Mitropolitul Grigorie al II-lea și titlul de „Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei”

Scaunul de Mitropolit al Ungrovlahiei, vacant prin decesul Mitropolitului Filaret I Mihailitzis, a fost ocupat în anul 1760 de un român, anume Grigorie, până atunci Episcop onorific cu titulatura „al Mirelor Lichiei”. Născut cel mai probabil în Bucureşti, acesta studiase la Academia Domnească, înființată de domnitorul Constantin Brâncoveanu, unde a deprins, pe lângă limba greacă în care se preda, şi limbile latină, franceză şi rusă. A fost tuns în monahism la Mănăstirea Colţea din Bucureşti, unde va deveni apoi egumen.

Pentru calitățile sale este numit mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Bucureşti. La 7 aprilie 1748 a fost hirotonit episcop de către Mitropolitul Neofit Cretanul şi a primit titlul onorific de Mitropolit al Mirelor. Între anii 1758 şi 1760 a rezidat la Mănăstirea Glavacioc-Vlaşca, pe care a condus-o ca stareț.

A fost de două ori Mitropolit al Ungrovlahiei, între anii 1760 şi 1787. În cei 27 de ani de păstorire ca mitropolit a fost una dintre figurile centrale care au conferit stabilitate țării; în aceeași perioadă, nu mai puțin de 12 domnitori fanarioți s-au succedat la conducerea Țării Românești, Mitropolitul Grigorie al II-lea fiind nevoit să găsească modalități de bună înțelegere cu fiecare dintre aceștia, într-un mod diplomatic şi eficient, mai ales că toți erau, în fond, mânați de aceleași interese exclusiv pecuniare care-i aduseseră pe tronul Ţării Româneşti și mai puțin de bunăstarea materială și sufletească a poporului. În schimb, Mitropolitul Grigorie al II-lea a reușit să fie respectat de toți acești domnitori, mai ales pentru echilibrul, înțelepciunea, cultura şi abilitatea sa diplomatică.

Războiul ruso-turc şi activitatea diplomatică

În anul 1768 izbucnește al V-lea război ruso-turc (1768-1774), în timpul căruia Țara Românească şi Moldova au fost din nou ocupate de armatele țariste. Deși iubitor al spiritua­lității și culturii grecești, Mitropolitul Grigorie al II-lea s-a identificat cu aspirațiile de atunci ale poporului, în special cele privitoare la câștigarea libertății de sub stăpânirea otomană.

În acest context, în toamna anului 1769, Mitropolitul Grigorie al II-lea a fost delegat de Divanul Ţării Româneşti cu misiune diplomatică în Rusia. Din delegația condusă de mitropolit făceau parte şi arhimandritul Chesarie, mai târziu Episcop de Râmnic, arhimandritul Filaret, care va deveni, de asemenea, Episcop de Râmnic şi apoi mitropolit, banul Mihail Cantacuzino şi vel logofătul Nicolae Brâncoveanu. Din Moldova li s-a adăugat o delegație condusă de Episcopul Inochentie al Huşilor. Ambele delegații ale românilor au fost primite, în Duminica Floriilor a anului 1770 (28 martie), la Sankt Petersburg, de către țarina Ecaterina a II-a a Rusiei (1762-1796). Din partea țarinei, delegația Țărilor Române a reușit să obțină promisiunea că Principatele se vor conduce, mai departe, conform legilor și cutumelor interne deja existente, fără amestec din afară.

La finalul războiului, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), slăbirea suzeranității otomane asupra Moldovei și a Țării Ro­mânești a deschis drumul către indepen­dența și Unirea Principatelor Române, însă dezideratul unirii avea să se înfăptuiască abia în 1859. După război, Imperiul ţarist și-a arogat rolul de apărător unic al creștinilor ortodocși din Imperiul otoman şi se considera singura putere legitimă pentru refacerea Imperiului bizantin. Însă, în spatele dorinței de a-i proteja pe creștinii ortodocși se ascundea interesul rusesc de expansiune teritorială, economică şi politică.

Primirea titlului de „Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei”

Domnitorul Alexandru Ipsilanti, cunoscut la Constantinopol şi apropiat al patriarhului ecumenic şi al altor ierarhi greci, avea o ima­gine bună în rândul ierarhilor din sinodul constantinopolitan. De aceea, secondat de Mitropolitul Grigorie al II-lea, a solicitat printr-o scrisoare oficială adresată Patriarhului Ecumenic Sofronie şi sinodului „să înzestreze şi să cinstească tronul Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei cu distincția de locțiitor al vreunui scaun însemnat din prea­sfintele mitropolii ale Marii Biserici”. Totodată, domnitorul mai cere „să se fixeze un termen limită de rezolvare şi să se împlinească aceste dorințe prin bună­voința patriarhului şi deliberarea sinodului”. De asemenea, rezultatul deliberării să fie consemnat şi comunicat într-un document scris şi autentificat cu autoritate, în forma unei scrisori patriarhale şi sinodale (Emilian Popescu, Titulaturi şi distincții onorifice acordate de Patriarhia Constantinopolului mitropoliților Ţării Româneşti [secolele XIV-XVIII], Ed. BASILICA, Bucureşti, 2010, pp. 51-53).

În scrisoarea sa, domnitorul Alexandru Ipsilanti nu s-a referit direct la obţinerea locotenenței Cezareei Capadociei, dar probabil că pe altă cale acest lucru fusese exprimat clar. De fapt, în momentul trimiterii cererii la Patriarhia Ecumenică, Mitropolia Ungrovlahiei se afla pe locul al IV-lea în dipticele ierarhic, deoarece deținea locul Ancyrei. Lucrul acesta este amintit în scrisoarea patriarhală de răspuns, însă demersul lui Ipsilanti avea în vedere ceva mai mult. De aceea, hotărârea patriarhală şi sinodală acordă Ungrovlahiei „demnitatea şi titlul de locţiitor al celui dintâi scaun dintre mitropoliile noastre (adică al Cezareei), ca titlu şi privilegiu”.

Motivația deciziei constă, pe de o parte, în meritele personale ale domnitorului, deoarece s-a dovedit „râvnitor față de Marea Biserică, evlavios, creştin adevărat, aprig apărător al Bisericii, fiul ei legitim (din naştere), toate acestea constituind temeiuri de multe bunuri şi foloase în viitor pentru Biserică şi întregul neam; pe de altă parte, Mitropolia Ungro­vlahiei a avut şi a reprezentat cu onoare locotenența scaunului de Ancyra, iar acum, noua distincție se oferă din dorinţa de a onora această mi­tropolie şi eparhie ca titlu şi privilegiu pentru toţi vecii”.

Alexandru Elian, în studiul său „Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte Biserici ortodoxe de la întemeiere până la 1800” (în rev. BOR, 77, 1959, 7-10, pp. 904-935), consideră că distincția acordată Mitropolitului Grigorie al II-lea venea şi „ca o reparație pentru răcirea raporturilor dintre mitropolitul muntean şi Marea Biserică, din vremea războiului ruso-turc, sfârșit prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774). Conducerea delegației boierilor şi clericilor români în Rusia, la țarina Ecaterina a II-a, înfăptuită de către Mitropolitul Grigorie al II-lea, a stârnit nemul­țumirea Porții otomane, şi a atras după sine înlocuirea sa și înscăunarea unui alt mitropolit, cu aprobarea patriarhului ecumenic.

După ce biruințele oștilor rusești încheiaseră războiul, iar Imperiul ţarist îşi impunea dreptul de ocrotitor oficial al creştinilor ortodocşi din Balcani, poziția Mitropolitului Grigorie a ieșit întărită. De înlocuirea lui cu un alt ierarh avea să se justifice nu numai domnul trecător al țării, Manolache Giani Rusett, dar şi Patriarhul ecumenic Samuil I Hangeri, prin scrisoarea sa din 18 decembrie 1774, adresată mitropolitului muntean”.

Scrisoarea conține şi unele indicații, de exemplu cum să fie pomenit public, la slujbe, întâi­stătătorul Mitropoliei Ungrovlahiei şi cum s-o facă şi ceilalți episcopi sufragani.

Acest document cu valoare însemnată pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române se află în păstrare la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fondul Mitropolia Țării Româneşti, pach. CDLII, doc. 1.

De atunci și până astăzi, arhiepiscopul și mitropolitul celui dintâi scaun al țării, de la București, iar din 1925 şi Patriarhul României, au purtat fără întrerupere în titulatura lor titlul de Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei.