Moștenirea bizantină a unității dintre Biserică și Stat

Citește și: Biserica Națională în Constituția României Mari

Prefigurarea și consacrarea problemei libertății de cult și reglementarea „organizării bisericești” în Constituția României întregite din 29 martie 1923, al cărei centenar îl mar­căm în acest an, au făcut obiectul unor ample dez­bateri, cu concluzii semnificative pentru deslușirea semnificațiilor momentului istoric și purtând re­zo­nan­țe relevante asupra dezvoltărilor ulterioare în materie.

Într-adevăr, este de domeniul evidenței că raportul Bisericii creștine cu statul, ce constituie pivotul definitoriu al problematicii aferente, nu e ceva pur teoretic, ci constituie, înainte de toate, rezultatul unui proces istoric inspirat și desfășurat sub semnul cuvântului Mântuitorului și respectului învăță­min­telor Sale și care a clădit tradiția bizantină, metamorfozată apoi în cea a Bisericilor Ortodoxe naționale, transmisă și moștenită ca atare. Pentru noi, românii, puternica particularizare a fenomenului și a manifestărilor sale s-a datorat, în primul rând, faptului că Ortodoxia ca religie, statalitatea ca formă de organizare și coerență socială și latinitatea limbii și creației culturale reprezintă expresii inconfundabile ale existenței noastre istorice.

Nu în ultimul rând, subiectul, decantările și percepțiile sale se impun a fi circumscrise caracteristicilor epocii de acum un secol în care s-au manifestat, unul în care, potrivit aprecierilor unui contemporan, „statul modern este național sau nu e”, iar noii, pe atunci, Constituții îi revenea misiunea de „îndrumare a vieții naționale”.

Din punct de vedere istoric, nașterea și afirmarea statalității românești au avut loc în strânsă legătură cu procesul de răspândire a Ortodoxiei și de creștinare a poporului român. Este cunoscut faptul că atunci când noua religie s-a răspândit în Orient a intrat în contact nu numai cu cultura greco-romană, ci a cunoscut și o administrație dintre cele mai organizate și mai eficiente, cu care a împărtășit rapid o serie de afinități, ajungând până la a se influența reciproc și a-i importa elemente componente și mecanisme de funcționare structurate apoi ca model propriu. Fiind pusă în fața determinării raporturilor sale cu statul și confruntată cu dilema fundamentală de a intra în concurență deschisă, până la conflict cu el, ori a conviețui pașnic și chiar a coopera rodnic, Biserica a optat, în împrejurările date și credincioasă fundamentelor sale ideatice, pentru a doua alternativă. Ea a adoptat în asemenea condiții din sistemul administrativ al Imperiului Roman ceea ce se potrivea pentru organizarea și funcționarea sa, căutând inițial și astfel să valorifice punctele de asemănare și apropiere față de puterea politică, în scopul unei dezvoltări netulburate în stat. O atare raportare de similitudine structurală și cooperare binevoitoare rezulta teologic și din dezbaterile și hotărârile diferitelor sinoade. Astfel, atunci când la cel de-al treilea Sinod Ecumenic (Efes, 431) s-a discutat autocefalia Bisericii Ciprului (împotriva pretențiilor jurisdicționale ale Patriarhiei Antiohiei), s-au stabilit raporturile ce trebuiau să existe între Bisericile particulare, care mai târziu au evoluat spre a se constitui în Biserici naționale. La următorul sinod, cel de-al patrulea (Calcedon, 451), prin canonul al 17-lea s-a instituit preceptul fundamental în materie potrivit căruia: „Dacă vreo cetate, prin putere împărătească, se învoiește sau se va învoi în viitor, atunci ordinea bisericească să se potrivească ordinii civile și politicești”. Potrivit regulilor și practicilor general promovate în Imperiul Roman, în provincii anumite orașe erau ridicate la rangul de capitală, iar în acest context de potrivire instituțională, pentru facilitarea administrării bisericești, aici s-a instalat și câte un episcop. În acest fel s-au dezvoltat în întregul Imperiu Bizantin diocezele și s-a instituit o ad­mi­nis­trație bisericească, paralelă, dar în interacțiune cu structurile statale. S-au construit și definitivat, de-a lungul timpului, la nivel național, o organizare laică, administrativă și o alta ecleziastică, aflate într-o coexistență vecină cu armonia și acționând conjugat spre obiective proprii și pentru scopuri comune. Este sistemul de reciprocitate care a devenit chintesența tradiției bizantine în privința raportului dintre Stat și Biserică.

Această preocupare a Bisericii Ortodoxe de a-și crea o administrație proprie și de a împrumuta în acest sens elemente de organizare și chiar mecanisme de funcționare de la structurile imperiale (însăși denumirea de episcop e de origine greacă și a fost împrumutată din administrația imperială de răsărit, de altfel ca și denumirile eparhiilor și cele ale provinciilor bisericești, ceea ce denotă, o dată în plus, împrumuturile din statalitatea imperială) și-a găsit fundamentarea oficială și a dobândit dimensiuni definitorii prin viziunea și reformele practice adoptate de împăratul Constantin cel Mare (274-337), fondatorul imperiului creștin. Preocupat de salvarea împărăției, măcinată de cronice și majore crize, el a procedat, mai întâi în plan politico-administrativ, la o amplă reformă instituțională, caracterizată prin întărirea centralismului și o structurare birocratică accentuată. În același timp, văzând în Biserică sprijinul necesar pentru menținerea, perpetuarea și chiar consolidarea imperiului, și-a apropiat-o treptat, recunoscându-i la început statutul de tolerată și ajungând ulterior să fie recunoscută și consacrată drept religie a statului. Intrând în Biserica creștină, el a oferit un exemplu de simbioză între statalitate și activitatea spiri­tual-creștină. Într-adevăr, reformele sale, în primul rând cea administrativă și cea legislativă, au condus la instituirea unui regim de guvernare și cu rezonanțe în administrare, în care puterea politică și religioasă, chiar dacă separate, nu erau disociabile întrucât deținătorul celei dintâi, considerat ca desemnat de Dumnezeu, avea o natură episcopală și exercita și o autoritate asupra Bisericii. Împăratul era supus, în ultimă instanță, acelorași obligații morale și îndatoriri spirituale precum oricare alt fidel. La rândul său, episcopul datora deferență și reciprocitate în raport cu puterea reală, efectivă, dar temporală. Această matrice Stat-Biserică inițiată la începuturile acestei alianțe imperialo-ecleziastice bizantine avea să se transmită ca o moștenire comună, care a cunoscut particularizări evolutive și nuanțe naționale, în toate statele cu religie ortodoxă dominantă. Valorificarea sa ca tradiție a cunoscut în timpurile moderne și expresii legislativ-constituționale.

În cadrul vieții instituționale ortodoxe, noțiunea de Biserică și conceptul de Stat reprezintă două realități, sau mai degrabă două perspective diversificate și, deci, diferite ori paralele, din moment ce manifestarea lor se identifică din punct de vedere spațial și social asupra aceluiași teritoriu ori în cadrul aceleiași țări. Avem, așadar, două „corpusuri” deja constituite, Biserica și Statul, acționând în același loc, asupra aceluiași teritoriu unde diferențierea lor hipostatică e bine subliniată și confirmată, în timp ce „trunchiul” lor e constituit, în marea majoritate a cazurilor, de un acelaşi popor. Drept urmare, între Biserică și Stat nu există și nu se pot manifesta lucruri total distincte, dar sunt și unele care rămân în afara unei atari comunități. De-a lungul secolelor, diferențierea lor hipostatică, pe de o parte, și poporul comun, pe de alta, au reprezentat o problemă deopotrivă pentru politologii statului și teologii ecleziaști. De aici s-au născut, fără îndoială, unele interpretări de caz sau aspecte diferite, dar fără a afecta natura lucrurilor. Esența biblică, definitorie a contextului a fost decantată și expusă în hotărârile celui de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon. Arhetipul acestor raporturi se afla în incomparabila uniune într-o singură persoană a două naturi, divină și umană, care conferă grandoarea unică a Fiului lui Dumnezeu devenit Fiul omului. Afirmând legătura ce există între cele două firi, necreată și creată a lui Hristos, Sfinții Părinți arătau și calea rezolvării problemei. Ca atare, s-a folosit antinomia celor două adevăruri care apăreau contradictorii; în Persoana Mântuitorului creatul și necreatul sunt entități „fără amestec” și fără o separare perfectă, fără ca specificitățile lor să fie abolite. În cadrul ecuației care ne interesează, perspectiva devine mai complicată și necesită explicări și nuanțări contextuale, mai ales atunci când Biserica și Statul se află într-o relație de comuniune indisociabilă, cu afectarea specificității fiecăreia dintre cele două entități, adică a identității cuvenite. Orice contradicție aparentă sau posibil reală între „fără amestec” și „fără separare” se șterge, dar nu oricum, se impune văzută în dinamică și surprinsă, și exprimată prin nuanță ca atare.

Moștenirea bizantină de acest tip s-a transmis și a fost valorificată în mod specific în Țările Române. Domnitorii noștri au preluat și ilustrat mai ales latura creștină a ideii imperiale a Bizanțului „căci n-au fost alții mai darnici față de Bisericile creștine ale altor neamuri, ca voievozii noștri”; din banii lor s-au ridicat și întreținut lăcașuri sfinte ori s-au tipărit și răspândit cărți liturgice pentru creștini din orizonturi mai apropiate sau cu totul îndepărtate. Ei au păstrat de la împărații bizantini și dezvoltat, după împrejurări, ceva din felul acestora de a concepe și manifesta rolul lor față de Biserică.

Așa se face că, de pildă, la 1596, Mihai Viteazul a convocat sinodul de la Târgoviște care a discutat măsurile de întreprins pentru o mai bună organizare a gospodăriei mănăstirilor și a vieții călugărilor. Sau că Vasile Lupu s-a interesat de aproape de conducerea centrală a Bisericii Răsăritului, așadar, de Patriarhia de la Constantinopol, stabilind norme noi de gospodărire, plătindu-i datoriile, provocând chiar întrunirea unui sobor sau sinod la Iași, la care s-au discutat probleme dogmatice, comportându-se ca un adevărat urmaș al împăraților bizantini. Nu putem ignora, într-un atare context evocator, nici opera Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu Voievod, indiscutabil promotor al unui veritabil model românesc de dezvoltare și dăinuire prin cultură. El, ca nimeni alt domnitor, a tipărit cărți bisericești și de altă natură nu numai pentru nevoile noastre, ci și pentru lumea grecească și cea orientală, a întemeiat școala superioară deschisă românilor de pretutindeni și orizonturilor europene, a construit și îngrijit biserici în toate ținuturile românești și în afara lor. Să nu uităm apoi atenția deosebită acordată păstrării și cultivării unității Bisericii Ortodoxe a românilor și, în acest cadru, sprijinul acordat celei din Ardeal, căutând, cât i-a stat în putință, să împiedice dezbinarea Bisericii naționale de aici. În aceeași perspectivă a ecuației relațiilor dintre Stat și Biserică, mitropoliții stăteau în Sfatul Țării, iar alături de domn sau în lipsa lor, chiar îl prezidau.

Așadar, în spiritul continuității moștenirilor bizantine, legătura fundamentală dintre Biserică și Stat nu a fost una de supunere a celei dintâi, dar nici de izolare și separare, întrucât nu era caracterul Bisericii Ortodoxe de așa natură, în general, și cel al celei românești, în special, prea implicată în existența românului credincios.

Cele schițate mai sus au încercat să ne ofere, fie și aproximativ, dar semnificativ, ceea ce s-a conturat și susținut în dezbaterile care au premers și, în cele din urmă, au determinat prevederile articolului 22 din Constituția României Mari, din 29 martie 1923. Ele s-au degajat mai ales în cadrul ciclului de prelegeri organizat de Institutul Social Român condus de profesorul Dimitrie Gusti în perioada 1921-1922 și cu ocazia dezbaterilor parlamentare aferente Constituantei. Unitatea dintre interesele tradiționale ale Bisericii naționale și cele ale Statului român era considerată de politicianul Vintilă Brătianu o premisă esențială a noii legi fundamentale, în timp ce, dar ca spre o fericită complinire, teologul universitar Romulus Cândea exprima speranța unei „strânse solidarități a rolului Bisericii Ortodoxe cu interesele neamului și ale statului”, așa încât „să fim ceea ce a fost Biserica Ortodoxă în Imperiul Bizantin, susținătoare a statului și a națiunii”.