Biserica Națională în Constituția României Mari

Citește și: Moștenirea bizantină a unității dintre Biserică și Stat

Una din aniversările majore ale anului 2023 este, fără îndoială, centenarul adoptării și intrării în vigoare, la 29 martie 1923, a Constituției României Mari. Continuatoare și punct culminant al unei tradiții ajunse la 100 de ani (începută prin acel proiect al Constituției Cărvunarilor moldoveni din 1822), legea fundamentală a țării întregite reprezenta, în același timp, un vârf al dezvoltării democratice a societății și care avea să prefigureze perspectivele constituționalismului românesc pentru secolul următor, până în zilele noastre. Dar tot atât de semnificativ era și noul statut conferit de jure Bisericii creștine în stat, în general, și celei Ortodoxe, în special.

„Biserica Ortodoxă Română fiind religia marii majorități a românilor este biserica dominantă în statul român… este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. În tot Regatul României Biserica creștină ortodoxă va avea o organizare unitară cu participarea tuturor elementelor sale constitutive, clerici și mireni. O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizații unitare…” se stipula în art. 22, cuprins în ti­tlul II Despre drepturile românilor, al actului statal organic. Astfel, se recunoștea la nivel constituțio­nal rolul istoric al Bisericii Ortodoxe în structurarea, dăinuirea și unificarea statalității românești, i se stabilea statutul cuvenit în statul național unitar și se consacra rolul său primordial în înfăptuirea unității sufletești și consolidarea așezământului statal desă­vârșit la 1 Decembrie 1918.

Raportat la textul articolului 21 din Constituția primă de la 1866 progresele erau importante și țineau, deopotrivă, de concepția generală și reglementarea concretă, de evoluțiile teoretico-practice ale constituționalismului modern și cele în privința particularizării lor la afirmarea statalității româ­nești. În acest fel, libertatea cultelor era circumscrisă, în condițiile istorice ale afirmării depline a statului-națiune și „legilor de organizare ale statului”, iar modalitatea de reglementare, conducere și administrare a Bisericii autonome se desfășura „sub controlul statului”. Dar toate acestea aveau loc în contextul în care „Biserica” și nu „religia” devenea principala referință constituțională, dobândind ca persoană juridică prezență constitu­țio­nală și marcând în acest fel saltul instituțional aferent. Tot așa, în consens cu interdependența ini­țială, caracterul „indivizibil” al statului din urmă cu 57 de ani, devenit și „național unitar”, presupunea, în același ritm al ecuației stat-Biserică, implica nu numai o „singură autoritate sinodală centrală” a Bisericii Ortodoxe Române, ci metamorfozarea după biruința principiului naționalităților, în „organizarea unitară” a Bisericii Ortodoxe Române, în „tot Regatul României”, urmând a-și păstra decizia referitor la „chestiunile spirituale și canonice”. Unificarea Bisericii dominante în stat ca urmare a întregirii țării era considerată prilejul nu numai „de a-i da un rol mai eficace în conducerea morală poporului credincios, dar și o organizare mai strâns legată cu dânsul și cu evoluția democratică a statului”. Într-o atare perspectivă juridică, și poate lucrul cel mai important, Biserica devenea subiect de drept constituțional situat pe poziții egale cu statul și în permanent echilibru și dialog cu acesta, într-un parteneriat care să consolideze procesul de unificare spirituală și de coeziune statală a națiunii române.

1. Înscrierea în textul Constitutio maxima a problematicii libertății de conștiință și de cult, adusă la zi conform dinamicii proprii, și, în acest context, exprimarea și particularizarea lor cu titlu principal prin consacrarea unui statut special „bisericii dominante”, Biserica Ortodoxă Română s-a circumscris ace­leiași evoluții a constituțio­nalis­mului românesc de reflectare a pers­pectivei progresului democratic conjugat cu exigențele statului-na­țiune. Biserica creștină Ortodoxă și cea Greco-Catolică erau recunoscute ca biserici românești. Regimul constituțional de dominanță consacrat Bisericii Ortodoxe Române pornea de la adevărul că raportul său cu statul nu era ceva teoretic, ci rezultatul unui îndelungat proces istoric de construire și afirmare a specificului statalității românești. Ea a rămas întotdeauna în această privință mai aproape de cuvântul Mântuitorului: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21) și a urmat consecvent îndemnurile Apostolului Pavel în Epistola către Romani: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu e stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu” (Romani 13, 1-2). O atare atitudine cu o asemenea sorginte a intrat apoi și s-a afirmat constant în tradiția ortodoxă, definind sistemul de reciprocitate între stat și biserică. Încă din veacul al IX-lea, în colecția de legi pe care au publicat-o împărații bizantini despre raportul dintre împărat și patriarh, se prevedea: „Împăratul are ca scop să vegheze starea bună a tuturor cetățenilor săi și puterea pe care o are el este dată de Dumnezeu. Împăratul însă e legat în toate hotărârile sale de Sfânta Scriptură, de canoanele celor șapte sinoade ecumenice și de legile civile. Patriarhul este chipul lui Hristos pe pământ, el este chemat să facă dreptate prin vorbă și prin fapte și să se îngrijească de mântuirea sufletească a tuturor. Împăratul și patriarhul, autoritatea civilă și autoritatea bisericească, stau în strânsă legătură cu trupul și sufletul și sunt tot atât de necesare pentru organismul statului ca și trupul și sufletul pentru om. În legătură cu buna înțelegere a lor consistă fericirea statului”. Implicată major și indestructibil în evo­luția, dezvoltarea și împlinirea statalității românești, Biserica Ortodoxă era chemată, la ora desă­vâr­șirii marii întregiri naționale, să fie „ce a fost Biserica Ortodoxă în Imperiul Bizantin, susținătoarea statului și a națiunii”.

2. În cadrul ciclului de 23 de pre­legeri publice, organizat de Institutul Social Român (ISR) sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti, între 18 decembrie 1921 și 4 iunie 1922, pregătitoare pentru actul fundamental din 29 martie 1923, problematica „bisericilor deosebite și Constituția viitoare” a fost abordată, mai întâi și în principal în conferința Organizația bisericească în Constituție din 11 mai 1922 a profesorului universitar Romulus Cândea (1886-1973) de la Facultatea de Teologie din Cernăuți, membru corespondent al Academiei Române. Teolog militant și reputat istoric cunoscut și pentru monografiile consacrate unor personalități importante ale țării, printre care cea a Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna (1923) și cea a primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea (1925), Romulus Cândea a realizat în acest context o analiză profundă a tematicii, concluziile sale găsindu-și rezonanțele în textul constituțional de acum un secol. El își începea demersul academic cu precizarea că raportul Bisericii creștine față de stat este rezultatul istoriei și din această perspectivă cu „împrejurările noastre” nu se potriveau și, ca atare, se impuneau ab initio înlăturate teoriile, pe atunci la modă și fluturate ca atare și în contextul constituțional respectiv ale „Bisericii libere în stat liber” ori cea a „separării Bisericii de stat sau autonomia bisericească într-un stat autonom”.

Prima, promovată de Cavour în contextul unificării italiene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se referea exclusiv la experiența istorică respectivă și implica „recunoașterea rolului pur spiritual al Bisericii și înlăturarea stăpânirii politice a papei, pentru a face din Roma capitala Italiei”. Secunda, practicată mai cu seamă în Franța, se manifesta tot ca rezultat al unei anumite dezvoltări istorice și ținea de faptul că „pentru a paraliza influența politică a unei organizații, al cărei șef era în afară de teritoriul statului francez, s-a făcut separarea Bisericii de stat”. Demonstrând în același registru al datului istoric specificul raportului Bisericii Ortodoxe față de stat și constituirea în cadrul Imperiului Bizantin a unei adevărate tradiții în acest sens, marcată de „sistemul de reciprocitate între stat și Biserică”, reputatul universitar ajungea la concluzia că respectarea ei presupunea reevaluarea statutului Bisericii Ortodoxe în cadrul statului național unitar român. Iar aceasta se impunea și urma a se face prin reglementarea sa constituțională. „Când s-au luat imensele averi ale mănăstirilor închinate, s-a făcut enorma greșeală de a se aplica Bisericii noastre teorii din Apus. Astfel, Biserica noastră a ajuns într-o stare de subjugare față de stat, fiindcă raportul dintre Biserică și stat, care este în vechiul regat de la Cuza Vodă încoace, nu este cel adevărat. Biserica noastră a fost confiscată de stat”, constata Romulus Cândea. Pentru îndreptarea lucrurilor și aducerea lor la starea în măsură de a face „o Biserică națională în stat, pe care să o susțină statul, să o apere statul, așa cum Biserica va apăra și susține statul în vremuri de mari primejdii, și-i va educa cetățenii în credință și respectul legilor”, se impunea ridicarea importanței parteneriatului cu statul la una de expresie și valoare constitu­țio­nală și rezolvată și reglementată ca atare. Dispozițiile de principiu respective, odată Biserica unificată și cu statut constituțional, urmau să constituie baza noului său regim juridico-instituțional ca unul de sinteză a evoluțiilor istorice și aspirațiilor perene. „Alcătuirea și organizația internă se va face apoi prin legi speciale, în care se va lua tot ce este bun și conform cu canoanele din toate provinciile noastre, lăsând la o parte chiar și din Statutul organic al lui Șaguna ceea ce nu se potrivește cu adevăratul spirit al Bisericii noastre”.

Din perspectiva laică a liderului liberal Vintilă Brătianu (1867-1930) expusă, în același context al dezbaterilor preconstituționale, în conferința sa din 25 decembrie 1921, Nevoile statului modern și Constituţia României Mari, două priorități se prefigurau în materie religioasă. Mai întâi, în privința libertății cultului se manifesta, pe de o parte, grija „ca sub formă de cult, să nu se ascundă acțiuni urzite contra regimului de stat existent și ca sufletul cetățenilor să fie făcut vrăjmaș țării de a cărei soartă este legat”; iar, pe de alta, „nu trebuie ca prin amestecul dinafară să retrăim luptele religioase de care am fost feriți până azi și care au slăbit și distrus atâtea state”. Apoi, aprecierea că referitor la caracterul legăturilor între Biserică și stat se impunea, înainte de toate, ca Bisericii Naționale să i se confere un rol în stat „nu numai din cauza serviciilor mari aduse în trecut, dar și prin contribuția pe care o poate avea în viitor” și care implica consolidarea solida­rită­ții tradițio­nale a acesteia cu interesele nea­mului și ale statului.

Iată adevărata și prima semni­fi­ca­ție istorică, acum devenită a consacrării, reglementării și garantării în Constituția României Mari din 29 martie 1923, a Bisericii ca subiect de drept constitu­țio­nal, iar a celei Ortodoxe și ca „Bi­serică dominantă în statul român”, unul devenit „stat național unitar și indivizibil”.