Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar NKVD-ul sovietic şi preoţii din sudul Basarabiei

NKVD-ul sovietic şi preoţii din sudul Basarabiei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: George Enache - 25 Iun, 2011

Într-un articol din numerele trecute ale "Luminii de Duminică" am adus în atenţia cititorilor activitatea misionară deosebit de rodnică a slujitorilor din cuprinsul eparhiei Cetăţii Albe - Ismail din vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu acest prilej, am pomenit foarte pe scurt suferinţele de care avuseseră parte preoţii acestei episcopii, în rând cu toţi preoţii din Basarabia, în perioada iunie 1940 - iunie 1941, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost ocupat de puterea sovietică, care a început imediat un proces brutal de distrugere a tot ce este românesc şi creştinesc.

Conform unor date preliminare, peste 50 de preoţi din sudul Basarabiei au devenit victime ale represiunilor iniţiate de poliţia politică sovietică în perioada 1940-1941, fiind ucişi, condamnaţi la închisoare sau deportaţi. Pornind de la studiile istoricului ucrainean Nikolai Michailuca, vom prezenta în continuare destinul unora dintre aceşti slujitori ai altarului.

Ocupată de URSS în vara anului 1940, Basarabia a fost împărţită, din punct de vedere administrativ, astfel: cea mai mare parte a ei, împreună cu o parte din fosta RSSA Moldovenească, a format o nouă republică unională, RSS Moldovenească, în timp ce sudul Basarabiei a fost atribuit RSS Ucrainene. Ca urmare, transformarea în chip sovietic a sudului Basarabiei a fost dirijată de organele de partid şi aparatul represiv din această fostă republică sovietică. Deschiderea recentă în Ucraina a arhivelor referitoare la perioada comunistă a permis istoricilor să evalueze şi pentru zona de sud a Basarabiei dimensiunile veritabilei inginerii sociale care s-a produs într-o perioadă extrem de scurtă şi care a avut printre alte obiective desfiinţarea oricărei prezenţe a vechii guvernări româneşti şi reconfigurarea vieţii şi organizării religioase a regiunii conform intereselor noilor stăpâni.

NKVD-ul în Basarabia

Imediat după ocuparea regiunii, NKVD-ul (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), mai ales prin ofiţerii sinistrei GUGB (Direcţia Principală a Securităţii Statului), şi-a intrat în atribuţii, urmărind şi arestând pe oricine era considerat un reprezentant al vechilor elite, formate în cadrul statului român. Această organizaţie va primi, imediat după declanşarea ofensivei germano-române în Est (22 iunie 1944), atribuţii suplimentare, printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Conform acestui decret, în zonele de desfăşurare a operaţiilor militare, atribuţiile procurorilor şi judecătorilor erau preluate de ofiţerii NKVD. Înseşi şedinţele tribunalelor se făceau în mod secret, fără participarea părţilor acuzării şi apărării, fără martori, iar sentinţele erau date de fapt de trei angajaţi ai NKVD. Din acest motiv, din 22 iunie 1941 şi până la eliberarea Basarabiei de către trupele române, execuţiile sumare, condamnările şi deportările se vor înmulţi spectaculos. După cum vom vedea şi în cazul unor preoţi, multe persoane vor fi luate pur şi simplu de către autorităţile sovietice şi duse în afara zonei de conflict pentru a fi "judecate", astfel că pentru unii 27 iulie 1941, data în care Basarabia este practic eliberată, nu a însemnat şi sfârşitul suferinţelor.

Dintre motivele pentru care numeroşi oameni ai Bisericii au fost anchetaţi şi condamnaţi, amintim: participarea ca membri activi în "partide contrarevoluţionare pe timpul dominaţiei româneşti", că "au făcut contra-propagandă ideilor comuniste în ţinutul de la Dunăre", că ar fi "instigat la răspândirea pogromurilor evreieşti" şi că au prezentat credincioşilor exemple concrete privind persecuţia religioasă şi situaţia economică dezastruoasă din URSS.

Procese ale preoţilor "cuzişti"

Unul dintre primele procese instrumentate de noile autorităţi sovietice a fost cel al membrilor Partidului Naţional Creştin, Comitetul Judeţean Ismail (iulie 1940). În calitate de adjunct al acestui comitet activa preotul Gheorghe Munteanu, profesor la Seminarul Teologic din Ismail. Acesta a fost arestat, împreună cu alţi fruntaşi "cuzişti". Toţi au fost acuzaţi, potrivit articolului 54 - 13 Cod Penal URSS, că, în calitatea lor de membri ai PNC, "au dus o politică de reacţiune burgheză îndreptată împotriva intereselor muncitorilor şi ţăranilor".

Ancheta a durat aproape trei luni, procesul având loc mai apoi la Tribunalul Militar. Hotărârea tribunalului, dată pe 3 iunie 1941, stipula că preotul Munteanu urma să fie trimis într-un "lagăr de reeducare prin muncă" pe un termen de 8 ani. Aflat în lagărul Unjensk din regiunea Gorkovsk (în prezent regiunea Nijni Novgorod), Gheorghe Munteanu va mai primi o nouă condamnare, de 10 ani, pentru "activitate contrarevoluţionară în lagăr", fiind eliberat în 1953 şi trimis cu domiciliu obligatoriu în regiunea Krasnoiarsk.

Un alt preot arestat pe motiv de apartenenţă la PNC a fost Afanasie V. Kostriţki, slujitor în satul Hagi - Curda, judeţul Ismail (actualul sat Camâşovca, regiunea Odessa). El a fost reţinut la 28 aprilie 1941 de NKVD - Ismail pe motiv că "a dus o propagandă contrarevoluţionară în biserică şi a instigat împotriva URSS. După instaurarea puterii sovietice a dus o politică antisovietică, îndreptată spre sabotarea acţiunilor partidului bolşevic în acest sat. A instigat femeile din sat la manifestări deschise împotriva membrilor sovietelor comunale... Şi-a făcut cunoscute dorinţele de zdrobire a URSS în cazul unui posibil război cu Germania...".

În cadrul interogatoriilor (29 aprilie, 30 aprilie, 9 mai 1941), Kostriţki a recunoscut că în anii â30 a făcut parte din Partidul Naţional Creştin, devenind şi primar al satului. De asemenea, în predicile sale el obişnuia să sublinieze faptul că "autoritatea sovietică nu recunoaşte religia, puterea sovietică este puterea unor atei".

La începutul Campaniei din Est, alături de alţi deţinuţi din închisoarea din Ismail, a fost trimis în regiunea Sverdlovsk, la închisoarea nr. 2 din satul Nijniaia Tura. În rechizitoriul din 15 ianuarie 1942, anchetatorul NKVD a propus împuşcarea preotului, pentru apartenenţa la un partid contrarevoluţionar. În cele din urmă, Kostriţki este condamnat la 10 ani într-un lagăr de "reeducare prin muncă". Şi-a ispăşit pedeapsa în lagărul NKVD Ivdelsk (regiunea Sverdlovsk).

Preoţii membri ai PNŢ, sub ancheta NKVD

Paralel cu procesul "cuziştilor" din Ismail, la Bolgrad a avut loc judecarea a 12 membri ai fostului comitet orăşenesc al Partidului Naţional Ţărănesc, printre aceştia aflându-se şi preotul Vasile Agura. Membrii lotului au fost acuzaţi că "s-au aflat în serviciul guvernului român burghez, contribuind la asuprirea muncitorilor şi ţăranilor Basarabiei", că au intrat în componenţa comitetului Partidului "burghez" Naţional-Ţărănist, că au dus o luptă activă împotriva mişcării revoluţionare şi a Partidului Comunist, că au răspândit calomnii referitoare la faptul că în URSS viaţa era grea. La 5 iunie 1941, toţi membrii lotului au fost condamnaţi la câte 8 ani de muncă forţată, executându-şi pedeapsa în diferite lagăre NKVD din Siberia. După încheierea pedepsei, în anul 1948, preotul Vasile Agura a fost trimis cu domiciliu forţat în ţinutul Krasnoiarsk, fiind "reabilitat" abia în anul 1959.

Represiunile împotriva preoţilor au continuat, după cum am spus, şi în condiţiile declanşării războiului. Semnificativ din acest punct de vedere este procesul lui Filip Belinski, preot în satul Borisovka din judeţul Ismail.

Acesta a fost arestat pe 26 iunie 1941 şi, din cauza apropierii frontului, a fost trimis la Tomsk, unde a stat în închisoarea nr. 3. Ancheta penală a acestuia s-a pierdut, iar ofiţerii NKVD au reluat după câteva luni anchetarea celui arestat, pe baza mărturiilor smulse sub presiune.

În rechizitoriul din 23 octombrie 1942 se menţiona: "Până la instaurarea autorităţii sovietice în Basarabia, Belinski a participat intens la activitatea Partidului Naţional-Ţărănist din România... A fost slujitor al unui cult religios, a insuflat populaţiei spiritul fidelităţii faţă de guvernul român burghez, a apărat legile româneşti, care erau îndreptate spre reprimarea libertăţilor democratice ale muncitorilor, iar în zilele naţionale, istorice şi regale, i-a lăudat pe regele român şi pe miniştrii acestuia". Pentru aceste lucruri, NKVD a propus iniţial moartea prin împuşcare. Mai apoi, consfătuirea specială a centralei NKVD din 5 decembrie 1942 a stabilit închiderea lui Belinski în lagăr pentru 8 ani. După ispăşirea pedepsei, a fost trimis în exil, în ţinutul Krasnoiarsk, fiind eliberat abia în anul 1956.

Un caz similar este cel al lui Anton Vustian, preot în satul Matroska din judeţul Ismail. Acesta a fost arestat pe 26 iunie 1941 şi, din cauza acţiunilor militare, a fost trimis în regiunea Vologodsk, unde în octombrie 1941 a fost în cele din urmă începută ancheta. În autobiografia sa preotul a arătat că întotdeauna şi-a îndeplinit cu loialitate obligaţiile preoţeşti, că în trecut a făcut parte din PNŢ, iar în ultima vreme a fost membru al Partidului Liberal şi nu recunoştea să fi fost vinovat de vreun lucru. Cu toate acestea, anchetatorul penal NKVD a decis altfel, menţionând următoarele în rechizitoriul din 29 noiembrie 1941: "Vustian a fost membru al partidului fascist "Frontul Renaşterii Naţionale" şi a dus o activitate de educare a tineretului în spirit fascist. După instaurarea puterii sovietice în Basarabia, a dat dovadă de nemulţumire faţă de ordinea existentă şi a răspândit minciuni privind Uniunea Sovietică, a supus criticii diverse acţiuni ale autorităţii sovietice, a instigat împotriva regimului colhoznic. S-a pronunţat împotriva atitudinii defetiste, a elogiat Germania hitleristă". În sprijinul acestor afirmaţii nu exista nici un document la dosar, cu toate acestea, preotul Anton Vustian a fost condamnat la 10 ani de lagăr, prin sentinţa din 10 octombrie 1942. A fost trimis în lagărul Uhtinsk, fiind eliberat în 1944, din cauza unei forme grave de distrofie.

Părintele s-a stabilit în oraşul Bălţi, sperând că-şi va afla liniştea, însă în anul 1949 a fost din nou arestat, pe baza aceloraşi acuzaţii. La 18 iunie 1949 s-a decis ca preotul Anton Vustian să fie deportat pe viaţă "pentru participarea la organizaţii contrarevoluţionare", locul de execuţie a pedepsei fiind regiunea Krasnoiarsk. După numeroase cereri de recurs respinse, procesul său a fost rejudecat şi pe 6 martie 1954 Colegiul de judecată pentru faptele penale al Curţii Supreme a URSS a decis suspendarea deciziei din 1949. În document se preciza: "În conformitate cu decretul Prezidiului Consiliului Suprem al URSS din 21 februarie 1948, a fost deportat în coloniile unde sunt trimise persoanele care au fost eliberate din tabere după terminarea Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Vustian a fost eliberat din lagăr în timpul războiului, în 1944. Din această cauză, a fost trimis din nou în 1949 în exil, în mod ilegal".

Încercări de refugiere în România liberă

Alături de aceste cazuri, motivate politic de oficialii sovietici, există zeci de situaţii ale unor preoţi care au dorit să treacă în România liberă, cerând acest lucru oficial autorităţilor URSS.

Astfel, pe 23 decembrie 1940, NKVD - Ismail l-a arestat pe Vasili Nikolaevici Spanaki (Spanac), fost preot la Menjir, judeţul Cahul, iar pe 27 decembrie NKVD - Bolgrad l-a arestat pe Hristofor Petrovici Beilikci, fost preot în satul Cuza Vodă din judeţul Cahul. Mai târziu, potrivit deciziei din 17 martie 1941, procesele au fost unite şi ambii au fost acuzaţi pentru faptul că, locuind în Ismail, "ar fi produs instigare antisovietică, îndreptată spre răspândirea stării de spirit de emigrare a populaţiei, spre subminarea şi discreditarea acţiunilor partidului şi guvernului sovietic", în realitate "pentru iniţiativa şi organizarea trimiterii unei telegrame colective guvernului sovietic şi Consulatului român, solicitând plecarea în România".

Conform mărturiei preotului Spanac, un număr de 90 de persoane semnaseră telegrama, printre aceştia aflându-se etnici români, sârbi, bulgari şi ucraineni, printre aceştia aflându-se şi preoţi din judeţele Ismail şi Cetatea Albă: Teodor Dumbravă, fraţii David şi Constantin Manolescu, Ion Iacoban, Vasile Grădinaru, Feodosii Bogaci, Vasili Bondarenko, Mihail Mihailovici şi alţii.

Evident, autorităţile sovietice nu puteau permite această plecare în masă, astfel că a fost imediat instrumentat un proces politic. A fost întocmit rapid un rechizitoriu pe numele preoţilor Spanac şi Beilikci, care în vara anului 1941 au fost trimişi în Ural, în satul Novaia Tula, din regiunea Sverdlovsk, unde au aşteptat aproape un an să li se judece procesul.

Pe 6 mai 1942, la consfătuirea specială a NKVD-URSS s-a hotărât trimiterea celor doi în lagăr de muncă pe termen de 10 ani. Pe 3 octombrie 1943, Beilikci a murit într-un lagăr din Uralii de Est, iar de soarta preotului Spanac nu se ştie nimic. Cei doi au fost reabilitaţi în mai 1989, în contextul "perestroicăi" gorbacioviste.

O scrisoare a unei soţii de preot deportat în Siberia

Asemenea situaţii, după cum am spus, au fost foarte multe. După reinstaurarea administraţiei româneşti în Basarabia, autorităţile bisericeşti s-au văzut confruntate cu lipsa preoţilor şi cu cererile de ajutor ale familiilor celor deportaţi, aflaţi la mare nevoie. Spre exemplificare, oferim scrisoarea presviterei Alexandra Cernăuţeanu adresată PS Policarp, episcop locotenent al episcopiei Cetăţii Albe - Ismail: "Subsemnata Cernăuţeanu Alexandra, din comuna Bujoviţa, judeţul Hotin, soţia preotului deportat Cernăuţeanu Antonie, parohul bisericii din comuna Şagani, judeţul Cetatea Albă, cu smerenie vin a vă ruga următoarele:

După deportarea soţului meu Cernăuţeanu Antonie de către bolşevici, toată gospodăria noastră a fost distrusă. Subsemnata am rămas cu patru copii, dintre care, primul este în clasa a VI-a a Seminarului Teologic Chişinău, al doilea este în clasa a IV-a Şcoala Eparhială Chişinău, două fetiţe sunt cu mine şi urmează şcoala primară. Afară de averea distrusă de bolşevici nu mai am altă avere, nici mobilă, nici imobilă. Deci cu smerenie vin a vă ruga să binevoiţi a-mi acorda un ajutor de la Sfânta Episcopie, ca fiul meu să poată urma Seminarul Teologic Chişinău, ca una care sunt săracă şi nu am de unde plăti taxele şi întreţinerea fiului meu în seminar.

Fiul meu nu are bursă datorită faptului că în timpul ocupaţiei sovietice subsemnata, cerându-mi repatrierea, am îndurat cea mai mare mizerie în Chişinău, din care cauză s-a îmbolnăvit fiul meu şi a stat în sanatoriul TBC Vorniceni, judeţul Lăpuşna, din iunie 1941 până la 23 ianuarie 1943 când s-a prezentat la şcoală.

Am primit înştiinţarea că fiul meu Cernăuţeanu Victor, clasa a VI-a, n-are bursă pentru că s-a prezentat târziu la cursuri, care întârziere nu este din altă cauză decât boala şi, de asemenea, am primit notificare că dacă subsemnata nu achit taxele şcolare, fiul meu va fi dat afară din seminar, însă eu încă nu am primit pensie şi nu mai am cu ce să-l întreţin la şcoală. Ca una care am toată nădejdea bătrâneţilor mele şi viitorul celorlalţi trei copii ai mei, cu smerenie vă rog a mă ajuta ca să nu rămână copiii mei pe drumuri şi eu în ei la bătrâneţe să pot găsi în ei sprijinul cuvenit".

Sute de astfel de scrisori se află în dosarele episcopiei Cetăţii Albe - Ismail, iar autorităţile bisericeşti au încercat să ajute pe fiecare, din sumele infime pe care le aveau la dispoziţie. Ele sunt urme, mărturii ale unei mari tragedii, care după 1944 a continuat, amplificată.