Nunta este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa satului. Fiecare familie se pregătea de nunta copiilor încă de la naşterea acestora. Întreaga copilărie era o pregătire pentru momentul când fata sau băiatul îşi făceau ieşirea în lume. Fetele frumoase şi sănătoase, iar băieţii harnici şi voinici erau primii care se căsătoreau. Părinţii celor doi miri urmau un întreg ritual de cunoaştere, până îşi dădeau binecuvântarea de căsătorie. Întâlnirile legate de nuntă şi cununie se făceau joia sau duminica, iar de la un asemena eveniment nu lipseau niciodată lăutarii.
Băiatul devenea fecior, flăcău sau holtei, atunci când „ieşea la joc“, la hora din sat. Fată mare este fata deplin dezvoltată, care îşi schimba modul de a se îmbrăca, adică portul, şi era scoasă de mamă „la loc“ sau „la bereanu“. De obicei, fetele erau bune de măritat între 15 şi 20 de ani, iar băieţii între 18 şi 30. Dacă depăşeau această vârstă, fetele erau numite „fete bătrâne“, iar băieţii „burlaci“ sau „feciori tomnatici“.
Momentele când se întâlneau fetele cu băieţii erau foarte numeroase. Cel mai important dintre ele era când copila devenea fată mare, iar „băietanii“ sau „flăcăuandrii“ ieşeau pentru prima oară în lume. Se făcea în fiecare an, la „începutul câşlegilor de iarnă“, şi se numea „bere“ sau „bereanu“, în Bucovina, sau „ospăţul feciorilor“, în Transilvania. Alte ocazii de a se cunoşte erau horele din sat, care se făceau în fiecare duminică şi sărbătoare, cu excepţia posturilor. La acestea se mai adaugau clăcile, şezătorile şi hramurile.
Joia şi duminica, zile dedicate nunţilor
Odată ieşiţi în lume, fieciorii îşi căutau mireasa. Ea trebuia să fie onestă, statornică, sârguincioasă, harnică, strângătoare, grijulie, isteaţă, înţeleaptă, frumoasă şi, mai ales, sănătoasă. Şi fetele căutau aceleaşi însuşiri la bărbaţi, dar mai ales, să fie sănătoşi şi voinici. Uneori nu conta dacă era frumos, ci să fie cu stare şi să aibă „vază în sat“. Românii, dintotdeauna au respectat ca zile de mers la peţit, la logodit şi cununat, joia şi duminica, iar ca perioadă de făcut nunţi, cea mai bogată şi aducătoare de noroc, era considerată toamna.
Peţitul se făcea în lipsa fetei
Feciorul, după ce îşi găsea aleasa inimii, trebuia să primescă de la părinţii lui „încuviinţare“ şi „binecuvântare“. Abia apoi tocmea doi oameni buni de gură, veseli şi care se pricep la peţit sau „stărostit“. În Transilvania, erau şi femei peţitoare, care se numeau „voatre“.
Peţitorii primeau de la fecior o ploscă cu vin sau rachiu, şi mergeau la părinţii fetei. Nu intrau direct în subiect, ci mai pe ocolite. Atunci când începea discuţia despre măritat, fata pleca imediat din încăpere. Abia apoi scoteau peţitorii plosca, până atunci ascunsă. Acesta era semnul că sunt cu adevărat peţitori. După ce vorbesc despre mire, dacă sunt de acord cu el, cheamă fata să îşi spună şi ea părerea. Dacă ea nu vrea, nu se mai poate face nimic. Înainte să plece starostii, tatăl fetei le dă înapoi exact aceeaşi cantitate de băutură consumată. Însă dacă fata dă un răspuns afirmativ, sunt puşi la masă, iar părinţii primesc, în semn de confirmare, plosca feciorului. În Maramureş, peţitorii veneau şi cu un măr în care se înfigeau monede, în funcţie de situaţia materială a holteiului. Mărul rămânea la fată, dar dacă între timp se răzgândea, trebuia să dea mărul înapoi şi suma de bani să fie dublă. Voatrele din Transilvania făceau mai multe vizite până când aflau un răspuns exact de la fată şi părinţii ei.
În Sălaj, peţitul se făcea la Bobotează
După plecarea peţitorilor, flăcăul poate veni în orice moment, şi de aceea casa trebuie să fie curată. De obicei, „peţirea formală“ se făcea joia sau sâmbăta seara. Junele cu părinţii, starostii şi neamurile mai apropiate, împreună cu lăutarii, merg la fată. Aici, gazdele scot pe rând, în locul fetei, bunica, mama şi servitoarea bătrână şi urâtă. Abia la urmă apare fata, moment în care lăutarii încep a cânta mai cu foc şi peţitorii a chiui să audă tot satul. Sunt puşi la masă, în frunte cu feciorul şi socrii mari. Tinerii fac schimburi de cadouri, el îi dă un galben sau arginţi, iar ea, o năframă cusută de mână. În zona Bacăului, flăcăul mergea de mai multe ori la fată, spre a se cunoaşte şi place mai mult. Pe Someşul-Mare, este obiceiul ca junele să vină cu băutura şi lăutarii la casa fetei, iar ea îi primeşte cu friptură şi plăcinte. La românii din Munţii Apuseni, era obiceiul ca feciorul care vrea fată din alt sat să tragă la un cunoscut. După ce află amănunte despre fată de la cei din sat, merg la casa fetei la peţit. Iar în Sălaj, holteiul aştepta praznicul Botezului Domnului, pentru a merge la peţit. După ce fata se învoieşte, merg la slujba Sfintei Liturghii, de la biserică. În acea zi, bisericile erau pline numai cu feciori şi peţitori.
Zestrea fetei conţinea ţesături, dar şi animale
Dar nu numai holteiul merge la casa fetei, ci vine şi rândul ei să vadă dacă este adevărat ceea ce au spus peţitorii. „Pe vedere“ merg doar fata şi părinţii, neînsoţiţi. Dacă nu le convine, pot încheia în orice moment învoiala. Cei din Munţii Apuseni, după ce se conving de cele promise, se pun la joc şi aleg „ziua credinţei“ sau logodna.
Odată cu această vizită, se hotărăşte şi zestrea miresei. Conţine un cojoc, un pieptar, un suman de sărbătoare şi altul de purtat, cât şi două perechi de cizme. Din gospodărie, primeşte de la tată o pereche de boi, o vacă cu viţel, oi, o bucată de pământ şi bani cât se poate. Iar mama este obligată să îi dea fetei un ţol, o cergă, o pereche de traiste, două oghialuri sau plapume, opt perne. Mai primeşte şi două valuri de pânză, şase cămeşi şi trei cămeşoaie. Despre fata cu zestre mare se spune că este „bine înzestrată“, pe când cea săracă, „rău înzestrată“.
Inelul era din metal nepreţios, argint sau aur
Încredinţarea sau logodna era alt prilej de bucurie şi joc. Se adunau cu toţii într-o seară de joi şi mergeau cu alai mare la fată. După ce se repetă episodul cu înlocuirea miresei cu alte femei, se aşază la masă şi chefuiesc, în frunte cu cei doi logodnici. În dreptul lor, se afla întotdeauna un blid plin cu grâu sau cu orez ales. În el, flăcăul punea câţiva bani de argint, iar fata, o năframă frumoasă, apoi, îşi introduceau amândoi mâinile în blid, el scoţând de acolo năframa, iar ea banii. Cei doi luau câte puţin grâu, pe care îl aruncau cruciş asupra celor prezenţi. Tot acum fata primea un inel, iar junele o năframă de buzunar. Inelul era din metal nepreţios, la cei săraci, şi din argint sau aur, la înstăriţi.
„Colăcerul“ conducea nunta
Între încredinţare şi cununie se făceau „strigări“ sau „vestiri“, cu aprobarea preotului satului. Aceste „strigări“ se făceau în biserică, în trei duminici sau sărbători la rând, pentru a se îndepărta orice piedică împotriva căsătoriei. Slujba Cununiei se făcea după trei săptămâni de la încredinţare. Părinţii mirilor se ocupau de mâncare, băutură şi angajarea lăutarilor. Cavalerii sau vătăşeii, vorniceii sau chemătorii şi druştele, domnişoarele de onoare, erau numiţi de miri. Naşii sau nunii cei mari se alegeau dintre neamurile socrilor mari, iar în unele zone chiar naşii de botez ai mirelui. Maestrul de ceremonii era „colăcerul“ sau „vătavul“, un bărbat însurat, ales de mire, să ştie toate textele îndătinate la nunţi, să închine schimburile, să ia de la părinţi iertăciune, în numele tinerilor, să strângă banii la masa mare şi să înveselească oaspeţii cu diferite glume sau cântece satirice.
Cununia avea loc după Sfânta Liturghie
Mireasa era împodobită de dimineaţă, cu o cunună de flori, de către druşte. Cu lacrimi în ochi, mama îi punea pe cap cununa. În cealaltă parte, mirele era şi el pregătit de către vornicei, bărbierindu-l şi îmbrăcându-l. Tinerii aduceau daruri miresei, în făină de grâu, colăcei, unt, lapte, brânză, sare, găini, ouă, mere, pere şi nuci. Un moment esenţial era iertarea sau binecuvântarea de la părinţi, de la rude şi de la prieteni, când colăcerul avea un rol central, ţinând o lungă oraţie, ca părinţii să le dea iertarea. După iertăciune, mireasa pornea împreună cu alaiul ei spre biserică, iar mirele şi suita sa veneau călare. Cununia avea loc după Sfânta Liturghie. Bomboanele de astăzi, pe care la aruncă nuntaşii în biserică, au înlocuit nucile, alunele, orezul sau orzul. Cununia era urmată de o horă încinsă în curtea bisericii.
Nunta avea două mese, la mireasă şi la mire
Alaiul mergea mai întâi la casa fetei, pentru masa mică, care dura trei ore. Mirii erau serviţi cu un ou, ca semn că nu se vor despărţi niciodată. Masa se termina cu „Busuiocul“, o horă, când se înconjura de trei ori masa, iar apoi nuntaşii ieşeau afară. Odată cu ei era scoasă şi zestrea miresei, şi fata îşi lua rămas bun de la casa părintească. De aici plecau la casa mirelui, acest drum fiind numit „ducerea“ sau „calea albă“. La casa mirelui, pe o masă, erau puse pâini, sare şi băutură. Mireasa lua grâu, pe care îl arunca în cruciş, pentru a îndepărta relele de la casa ei. Soacra mare îi primea cu un prosop, cu un colac şi cu un pahar cu miere. Masa avea loc seara. Bucătăresele puneau dinaintea fiecărui oaspete câte un cozonac şi câte o bucată de pâine, pahare, şipuri cu vin sau cu rachiu, şi cât mai multă mâncare.
A doua zi, se făcea încă un ospăţ
Darurile pentru miri constau în bani, vaci, viţei, dar şi cereale. Nunii erau primii care îşi dădeau darul, urmau socrii mici, socrii mari, şi la urmă oaspeţii. Nunul număra banii şi spunea cu glas tare câţi s-au adunat, îi lega într-o năframă, împreună cu pâine şi sare. Masa mare continua uneori până a doua zi la prânz. După nuntă, se făcea „uncropul“, şi veneau toţi oaspeţii, dar şi bucătăresele. Se făcea iar un ospăţ mare. Tot acum se făcea şi dezgătitul miresei, semn că a trecut în rândul nevestelor. Mireasa se mai întorcea la casa părintească abia la o săptămână de la cununie, când părinţii ei făceau o petrecere, la care erau invitaţi şi părinţii mirelui, nunii mari şi neamurile mai apropiate. Această petrecere se numea „întorcătură“, dar se făcea fără lăutari.
