O lecţie de spiritualitate ortodoxă autentică: Tomáš Špidlík

Iubitorii adevărului creştin, căutând să pătrundă în raţiunile teologiei răsăritene, vor constata că, alături de lucrările fundamentale ale unor "voci consacrate", frumuseţile şi splendorile credinţei ortodoxe au fost cunoscute, aprofundate şi elogiate de personalităţi ale unor culturi şi spiritualităţi diferite lor, care şi-au întărit acest caracter tocmai prin percepţia integratoare, sintetică a Adevărului celui Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane. Un astfel de caz îl reprezintă şi personalitatea cardinalului Tomáš Špidlík. Autentic căutător şi iubitor al Adevărului, iscusit iscoditor al izvoarelor, teologul, profesorul şi patrologul Tomáš Špidlík oferă, prin cea mai mare parte a operei sale - opera de profunzime -, o invitaţie adresată nouă - ortodocşilor nativi sau astfel declaraţi - de a descoperi culmile Ortodoxiei, în spaţiul lor de origine şi dezvoltare, în cultura şi confesiunea căreia îi aparţinem.

Opera - "rezultanta unei misterioase şi dinamice interacţiuni"

În prezentarea volumului Spiritualitatea Răsăritului creştin. I. Manual sistematic¹, care ne-a prilejuit şi nouă alcătuirea acestor scurte reflecţii teologice, părintele profesor Ioan I. Ică jr, traducătorul lucrării, defineşte personalitatea autorului şi opera acestuia ca fiind "rezultanta unei misterioase şi dinamice interacţiuni", ale cărei elemente fundamentale sunt: "genetica" naturală şi cultura personalităţii sale, tectonica fragmentată a istoriei europene a secolului trecut şi "o serie de intervenţii foarte precise ale Providenţei" în viaţa lui (p. 5). Această fericită sinteză de elemente spirituale şi intelectuale a alcătuit portretul de erudit şi evlavios cunoscător de spiritualităţi răsăritene al cardinalului Tomáš Špidlík, o "împletire rară de intelectualitate, spiritualitate monahală şi profetism eclezial, pe un fond de o admirabilă discreţie, de spirit copilăresc şi umor jucăuş" (ibid.).

În mod deosebit, trebuie remarcată simpatia autorului faţă de credinţa şi monahismul românesc, pe care l-a cunoscut în urma vizitelor făcute în România şi în cadrul cărora o importanţă aparte a fost acordată întâlnirii cu marii duhovnici ai Ortodoxiei româneşti, între care: părintele Paisie Olaru şi Cleopa Ilie, Ioanichie Bălan şi Dumitru Stăniloae. De altfel, atunci când prezintă teologia românească, lăsând să se întrezărească un regret pentru faptul că aceasta este "puţin cunoscută în Occident, cvasiignorată de majoritatea istoricilor şi teologilor din Vest" (p. 47), teologul occidental consideră că "spiritualitatea românilor este o îngemănare cu un cert potenţial ecumenic între latinitate şi creştinismul răsăritean" (ibid.), în cadrul căreia, "pe fondul de religiozitate populară şi cosmică al creştinismului daco-roman s-au grefat, în Evul Mediu, influenţele slavo-bizantine, ulterior şi occidentale, care i-au modelat decisiv profilul" (ibid.).

Cele cinci trăsături fundamentale ale spiritualităţii Răsăritului creştin

Consacrând un prim capitol izvoarelor spiritualităţii răsăritene, lucrarea se adânceşte, pe parcursul celor 13 secţiuni, în profunzimile credinţei ortodoxe: viaţa în Dumnezeu, viaţa cea nouă, antropologia creştină, cosmologia spirituală, sociologia spirituală, praxisul negativ, fuga de lume şi lepădarea de trup, lupta duhovnicească, curăţirea de patimi, praxisul pozitiv, rugăciunea, contemplaţia. Modalitatea în care abordează aceste teme fundamentale ale ascezei şi misticii ortodoxe demonstrează adânca lor cunoaştere şi influenţă asupra gândirii autorului.

În paginile de debut ale volumului, ce poate fi considerat o adevărată sinteză a spiritualităţii ortodoxe, o monografie consacrată asceticii şi misticii răsăritene, autorul prezintă trăsăturile spiritualităţii răsăritene, aşa cum le-a desprins el, în urma cercetărilor şi experienţei sale teologice.

Evidenţiind adevărul potrivit căruia, pentru spiritualitatea ortodoxă, scopul unic al tuturor eforturilor duhovniceşti îl constituie îndumnezeirea, teologul apusean arată că, spre deosebire de Occidentul care a făcut diferenţe între numeroasele şcoli de spiritualitate, cu accente particulare asupra doctrinei, fragmentându-o în variate ordine religioase, în Răsăritul ortodox, naţionalismele nu au "invadat" învăţătura duhovnicească, ceea ce i-a permis acesteia să îşi păstreze, pe de o parte, caracterul unitar, iar pe de altă parte, supleţea şi farmecul ei spiritual.

Cu toate acestea, pentru profunzii cunoscători ai credinţei Răsăritului creştin, se pot identifica cinci trăsături specifice acesteia. Cea dintâi dintre ele o constituie, în viziunea autorului, caracterul practic al spiritualităţii primare, la baza căruia stă "o psihologie măsurată şi discretă, o învăţătură dogmatică minunat de completă, o morală străbătută de la un capăt la altul de iubire" (p. 50).

Peste aceasta s-a grevat o "spiritualitate intelectualistă" care a dat demersului creştin o profunzime intelectuală aparte. Încercând să răspundă la întrebarea: În ce măsură, spiritualitatea răsăriteană a fost influenţată de filosofia vremii, autorul preferă să folosească drept argumentare în clarificarea problemei imaginea tradiţională a lui Moise, urcând pe Muntele Sinai, analogia urcuşului duhovnicesc. Concluzia sa este una justă şi în deplină cunoaştere a specificului obiectului cercetării sale: "contemplativul se înalţă cu anevoie din concepte intelectuale în alte concepte intelectuale şi, odată ajuns pe ultima treaptă a speculaţiei, vede că Dumnezeu este încă departe". Atunci alege o altă cale, cea a "necunoaşterii" şi a "iubirii" sau a "extazului". Astfel, ascetica şi mistica ortodoxă devin o spiritualitate a iubirii şi desăvârşirii.

Prin aceasta, se delimitează o nouă trăsătură a spiritualităţii răsăritene: caracterul ei profund experimental sau o spiritualitate a inimii. Cardinalul-autor arată că, pentru trăirea răsăriteană, accentul esenţial nu cade pe delimitarea conceptuală, teoretică şi discursivă a credinţei, ci pe trăirea acesteia, în profunzimile ei şi în adâncul fiinţei umane. De aceea, termenii prin care se defineşte cel mai precis conţinutul acestei credinţe nu îl constituie cei ai silogismelor şi speculaţiei, ci ai experierii şi simţirii, conducând către pliroforia, ca plinătate de simţire religioasă şi trăire duhovnicească.

La aceste caractere, având originea în învăţătura revelată, se adaugă o "spiritualitate cosmică", având ca un mod de manifestare "venerarea icoanelor". Surprinzând înţelesul autentic al iconografiei răsăritene, "acela de a ajuta la descifrarea sensului formelor văzute care cad sub privire pentru a descifra în ele sensul dumnezeiesc", autorul arată că lumea întreagă este o icoană a iubirii dumnezeieşti suprafiinţiale, "o amintire vie a prezenţei lui Dumnezeu, a lui Hristos, în toate locurile şi în faţa oricărei creaturi" (p. 53), iar aceasta defineşte "bucuria pascală a Bisericii Răsăritului" (ibid).

Spiritualitatea ortodoxă nu este, însă, una individualistă, ci comunitară. Ea descrie şi arată calea desăvârşirii personale, dar într-un context sobornicesc şi din acest motiv, ea este o "spiritualitate eclezială". Fiind profund interioară şi vizând îmbunătăţirea, până la sublimare, a sufletului, ea nu tăgăduieşte aspectul exterior al vieţii creştine. Chiar dacă adevăratele războaie sau lupte sunt purtate în lăuntrul inimii, în văzduhul sufletului, acolo unde Hristos S-a sălăşluit în chip minunat prin Sfântul Botez, creştinul nu poate face ignorare de lumea şi timpul în care trăieşte, de kairos sau veacul în care se osteneşte şi care îi poate facilita sau îngreuna mult lucrarea ascetică, însă sensul înduhovnicirii lumii şi a timpului îl constituie transformarea lui în eon, în timpul mântuirii sufletului, în veşnicia cea fericită. Dintr-o astfel de raţiune duhovnicească, părintele Tomáš Špidlík, aşezând în centrul istoriei lumii crucea lui Hristos, care "reabilitează întreaga realitate" (ibid.), consideră că nevoitorul creştin "nu mai poate exclude şi această posibilitate: aceea de a vieţui împreună cu oamenii, de a vorbi cu oamenii şi de a rămâne, în acelaşi timp, împreună cu Dumnezeu; de a se deschide multitudinii gândurilor omeneşti şi a voinţelor deosebite ale fiecăruia şi, în acelaşi timp, de a fi sigur că face numai voia lui Dumnezeu" (ibid).

Iată, deci, cele cinci trăsături fundamentale ale spiritualităţii Răsăritului creştin, în viziunea autorului occidental: caracterul practic, o spiritualitate intelectualistă a veacurilor primare, completată de o spiritualitate a inimii, profund experimentală, caracterul cosmic şi cel eclezial sau comunitar².

Acestea, la rândul lor, alcătuiesc inima teologiei ortodoxe, care, în sens autentic, nu reprezintă doar "ştiinţa globală a credinţei ce se raportează la ansamblul revelaţiei şi credinţei care îi corespunde" (p. 55), ci este trăire şi simţire, desăvârşire şi unire cu Izvorul Vieţii - Dumnezeu Iubire.

1 Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creştin. I. Manual sistematic, traducere şi prezentare: diac. Ioan I. Ică jr., cuvânt înainte: P. Marko I. Rupnik S.J., Editura Deisis, Sibiu, 1997.

2 Pentru comparaţie, vezi şi lucrarea părintelui profesor Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă: Ascetica şi Mistica, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, capitolul Caracterul hristologic-pnevmatologic-bisericesc al spiritualităţii ortodoxe.