O mărturie cutremurătoare despre deportarea în Bărăgan

Deși au trecut 73 de ani de la momentul tragic al deportării a peste 40.000 de persoane din sud-vestul României în Bărăgan, amintirile sunt la fel de proaspete în sufletul celor care au pătimit atunci, de parcă s-ar fi întâmplat cu câteva zile în urmă.

Grație cercetărilor efectuate de istorici, sociologi și foști deportați, au fost publicate mai multe lucrări despre dislocarea efectuată de autoritățile comuniste, nu puține dintre acestea fiind întocmite pe baza mărturiilor verbale ale bănățenilor și mehedin­țenilor împrăștiați printre ciulinii Bărăganului.

Membrii Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan, din păcate puțini rămași în viață, au organizat după 1990 mai multe manifestări comemorative și de creștinească pomenire, sesiuni de comunicări, simpozioane, prezentări de carte, întâlniri în cadrul cărora au fost susținute referate şi mărturii orale însoțite de documente și fotografii despre calvarul anilor 1951-1956, despre suferințele fizice și sufletești, foamea, setea și frigul îndurate, despre condițiile inumane de viață și munca epuizantă și despre îngrădirea libertății și teroarea la care au fost supuși.

Generațiile mai tinere și toți cei interesați de cunoașterea acestui „genocid social” au astfel posibilitatea de a se informa cu privire la deportarea în Bărăgan - subiect tabu înainte de 1989 - și la tragediile provocate de această măsură inumană asupra zecilor de mii de țărani români, sârbi, germani etc., a căror singură vină a fost că erau oameni de frunte în loca­litățile lor, credincioși, harnici și gospodari, având o bună situație materială.

O mărturie impresionantă, nepublicată până acum, întocmită de Iuliana Silagi Grapini, am primit-o în urmă cu ceva timp de la Doina Silagi, fiică a câmpiei bănățene, care a gustat, la rândul ei, din paharul amar al deportării în Bără­gan, „Siberia României”. Adresăm alese mulțumiri doamnei Doina Silagi pentru punerea la dispoziție a manuscrisului mamei sale și a ima­ginilor.

Născută la 4 aprilie 1927 în localitatea Petroman, din părinții Drăghina și Pavel Matei, Iuliana a crescut într-o familie de gospodari formată din nouă persoane (patru generații), de la care a învățat ce înseamnă munca, cinstea, omenia, dragostea față de glia străbună și credința în Dumnezeu.

Înzestrată cu inteligență nativă și cu reale aptitudini practice, a urmat cursurile școlii primare și gimnaziale în satul natal. Din cauza războiului, nu a mai putut frecventa școala și, de la vârsta de 12 ani, a participat alături de familie la muncile agricole. Bunicii ei, oameni harnici, au reușit să-și cumpere tractor, batoză, elevator, selector și secerătoare, folosite atât pentru a lucra pământul familiei, cât și pentru lucrările agricole din localitățile învecinate.

A venit însă noaptea de 17/18 iunie 1951 și viața acestei familii de plugari a fost zguduită din temelii. Cu darul său de povestitor, moștenit de la străbunicii și bunicii care scriau poezii satirice și de circumstanță în grai bănățean, ba chiar puneau în scenă diferite cuplete și mici piese pentru teatrul sătesc, Iulia Silagi Grapini descrie, în cuvinte emoționante, momentele grele prin care a trecut în cea de-a doua zi de Rusalii a anului 1951. „O zi tragică, de neuitat, 18 iunie 1951, ziua a doua de Rusalii” și-a intitulat ea manuscrisul datat la 22 martie 1998, din care cităm în continuare. „În 17 iunie, ziua întâia de Rusalii, socrul meu primit un mesaj de la cineva din Timișoara, să se pregătească, pentru că este trecut pe listă (pentru deportare, n.n.), dar nu se știe clar dacă numai el și soțul meu sau toți ai casei [...]. Toată noaptea nu am dormit. N-am știut ce să facem: ce să pregătim? Doar pe ei doi sau și noi? Eram Silagi Florea, socrul meu de 65 de ani, Silagi Sofia, soacra mea de 59 de ani, soțul meu, Silagi Mircea, de 29 de ani, eu, Silagi Iuliana, de 24 de ani și fetița noastră, Silagi Doina, de un an și opt luni. Era cam la ora patru dimineața, luni, ziua a doua de Rusalii, 18 iunie 1951. Tragedia începuse. Numai ne-am trezit cu vreo șase soldați, un milițian și un securist, care au bătut în poartă așa de tare, de ne-a luat groaza”.

A urmat legitimarea și apoi li s-a adus la cunoștință că nu mai au dreptul de a locui în casa personală, având patru ore la dispoziție ca să-și pregătească bruma de lucruri necesare călătoriei: haine, alimente, furaje pentru cal, o vacă și doi porci, cât li s-a permis să ia din toată agoniseala lor. Doi vecini au primit aprobare să-i transporte cu căruțele până la Ciacova. „Așa că, la ora opt (18 iunie, dimineața) - scrie Iuliana Silagi Grapini - am ieșit din casă; pe stradă nimeni. Bieții vecini s-or suit în pod și printre țigle s-or uitat de ne-or văzut; n-o fost voie să iasă nimeni la stradă. Era o căldură grozavă și de la opt dimineața până la șase seara am stat la margine de sat, în soare... Am crezut că murim de sete, dar omul e tare ca fierul”. Cele 15 familii de „chiaburi și mijlocași” au fost relocate pe terenul de fotbal din Ciacova, unde au rămas de luni seara până miercuri. Fiind chiar lângă gară, au văzut zilnic trenurile de marfă cu bănățenii deportați. „Așa fluierau de mult, de ni se întorcea pielea pe noi și vedeam numai în ușa vagonului pe bieții oameni plângând disperați și speriați, că nu știa nimeni unde ne duce...”.

Miercuri, 20 iunie au plecat și când au ajuns în București, au aflat că nu vor fi duși în Siberia, ci în Bărăgan. Ajunși în gară la Fetești, au constatat că erau aproximativ 200 de căruțe care îi așteptau, pentru a pleca împreună către locația stabilită de autorități. „Ajunși acolo, era o miriște de grâu... și trasate niște brezde de arătură și bătuți pari... 15 arii... și ne-or spus niște ofițeri de la securitate: asta vi-i toată averea, aici trebuie să vă faceți case și să trăiți”. Acolo și-au săpat un bordei în pământ și l-au acoperit cu paie. Aprovizionarea cu apă era o problemă, așa că au fost nevoiți să vândă calul. Vaca au păstrat-o însă, pentru laptele necesar fetei. După ceva vreme, autoritățile au adus apă cu cisterna, însă era caldă și avea mult clor, fapt pentru care vreo 40 de persoane s-au îmbolnăvit de tifos.

Pentru a scăpa de viața aspră din bordei, s-au asociat trei familii și au construit case din chirpici, pe care le-au acoperit cu paie sau stuf. A fost mare bucurie când au intrat în casă, însă chiar în prima noapte ploaia și vântul au afectat pereții și o parte s-a dărâmat. Peste câteva zile vântul puternic a smuls și acoperișul casei și toți au rămas în frigul aspru al iernii. „Și uite așa, ne-am dus viața aproape cinci ani de zile... Dar noi, bănățenii, nu am stat: ne-am pus pe treabă. Casele le-am ținut așa de bine zugrăvite și chiar văruite pe dinafară... în fața casei am pus flori și în restul grădinii am avut legume, nu am lăsat nici un pas de pământ necultivat. Eu am lucrat la pepinieră și soțul meu era șef de brigadă la tractoare, dar tot nu am fost mulțumiți, căci libertatea pe care am dorit să o avem, nu am avut-o. Nu aveam dreptul de a pleca decât 15 km de casă și trebuia de două ori pe lună să ne prezentăm la miliție”.

Iarna era foarte greu. Vântul viscolea zăpada, unele case fiind îngropate până sub acoperiș. „La casa noastră - mărtu­ri­sește Iuliana - a fost așa de mare zăpada că n-am putut ieși, or venit vecinii de or făcut tunel până la ușa de ieșire de ne-or scos... Noi am fost de 12 ori înzăpeziți”.

Localnicilor li s-a spus că sunt oameni „răi și degenerați”, așa că i-au evitat pe deportați. Cu timpul s-au convins că lucrurile stau cu totul altfel și au statornicit cu toții relații de prietenie.

După aproape cinci ani de amară sufe­rință, de lipsuri și dor de casă, la 26 ianuarie 1956 s-au întors la Petroman. Din păcate, au găsit „numai casa și altceva nimica, doar o sărăcie de nespus, că erau cotele mari și bieții oameni nu puteau face față; era o foamete grozavă [...]. Toate or fost cum or fost, dar floarea tinereții nu s-o mai putut repara, nici cumpăra: asta a fost Crucea noastră și o trebuit să o purtăm cum ne-o dat-o Dumnezeu!”

Așa se încheie tulburătoarea relatare a fostei deportate Iuliana Silagi (recăsătorită Grapini, după moartea soțului) din Petroman: „Nu-i da omului cât poate/ Multe răle să le poarte./ Ăsta este adevărul,/ Omu-i mai tare ca fierul”.

Dumnezeu a rânduit să o întâlnesc la Timișoara și, vreme de câțiva ani, să-i fiu duhovnic. Au trecut deja 10 ani de la plecarea ei la Domnul, însă discuțiile pe care le-am avut, mărturisirile și împărtășirea ei regulată îmi sunt proaspete în memorie. Spre surprinderea și bucuria mea, am descoperit în Iuliana Silagi Grapini chipul unei adevărate luptătoare, cu principii solide de viață și de credință. Asemenea altor români arestați, închiși în temnițele comuniste, torturați ani de zile, deportați în Bărăgan, în Delta Dunării sau Canalul Dunăre-Marea Neagră, Iuliana Silagi Grapini și-a iertat torționarii care i-au distrus, fără a fi vinovată, tinerețea, familia și agoniseala pentru care au trudit, din greu, generații de înaintași. Așa a plecat pe cărarea Împă­răției, împăcată cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu.