Părintele Teofil Părăian și universul satului natal

Anul acesta, pe 3 martie s-au împlinit 90 de ani de la nașterea marelui duhovnic Teofil Părăian, trecut la cele veșnice în data de 29 octombrie 2009. Om de o trăire duhovnicească deosebită, părintele şi-a călăuzit întreaga viaţă pe practicile de bază ale credinței noastre ortodoxe pe care oamenii de la sat în timpul copilăriei sale le respectau cu sfințenie, ca pe o „lege”.

Părintele Teofil s-a născut în anul 1929 într-o familie de plugari din satul Topâr­cea, aflat la 25 de kilometri de Sibiu, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi. În primele luni de viață s-a îmbolnăvit de menin­gită și, în urma bolii, a rămas nevăzător pentru tot restul vieții. Cu toate acestea, așa cum a spus despre el Mitropolitul Ardealului Nicolae Colan, „a fost un om fără vedere, dar luminat”. Părintele Teofil și-a amintit mereu cu bucurie de părinții lui care l-au învățat să-și ridice gândul la cer: „M-am pomenit pe pământ, cu gândul la cer”, dar l-au învățat și valoarea muncii temeinice: „Să lucri așa ca să nu mai lucre nimeni după tine”, precum și de satul natal care reprezenta un univers scăldat în rugăciune și plămădit cu sudoarea muncii oamenilor.

Părintele Teofil recomanda cu orice prilej un program de viață duhovnicească în cinci puncte pe care îl regăsim mai jos. Despre acest program, părintele Teofil spunea: „Viața duhovnicească nu se așteaptă, ci se realizează. Cine împlinește programul acesta poate să împlinească și alte lucruri...”

Mersul la biserică în zilele de duminică și sărbătoare

Satul Topârcea avea în mijloc un deal pe care se afla biserica. De oriunde din sat se vedea bi­serica și de pe dealul bisericii se putea vedea cea mai mare parte a satului. Spunea părintele Teofil că viața satului se desfășura în legătură cu biserica.

Când l-a întrebat pe bunicul din partea tatălui de ce trebuie să meargă duminica la biserică, acesta a răspuns: „Păi, mă, cum să nu mergi duminica la biserică, ce să faci dacă nu mergi duminica la biserică? Păi așa-i legea măi cochile!”

Înainte să meargă la biserică, mama îl gătea și îl îmbrăca cu haine curate și îl punea să-i arate batista, având mereu pregătită una nouă.

Părintele Teofil a constatat ulterior că exista o tradiție care îl ținea pe om în jurul rânduielilor bisericești, fără o fundamentare teologică, în timp ce astăzi există o fundamentare teologică, dar din care, de cele mai multe ori, nu izvorăște o ­atitudine corespunză­toare.

Rugăciuni mereu

Părintele Teofil o iubea mult pe mama sa și se definea ca fiind o „ediție masculină a mamei”. Mama i-a învățat pe copii rugăciuni și le spunea să-și facă cruce pe pernă. Dacă vreodată erau obosiți și nu se mai rugau seara le zicea: „Măi copii, sculați-vă la rugă­ciune, nu vă puneți precum caii!”

Tatăl, înainte de mese, îi striga pe copii: „Haideți la Tatăl nostru, să ne putem apuca să mâncăm”.

Toată viața părintele Teofil și-a amintit rugăciunile învățate în copilărie. În dialectul oamenilor din satul natal, se adresa Sfintei Cruci, apoi Sfântului Duh, după aceea Domnului Hristos, Maicii Domnului, după cum l-a învățat mama: „Sfântă cruce, culcă-mă, Duhule, deşteaptă-mă, Fiule umbreşte-mă, Precesto, păzeş­te-mă!…” Tot Sfintei Cruci se adresa astfel: „Sfântă Cruce armă dulce, fii cu mine un’ m-oi duce”.

Pe lângă rugăciunea progra­mată dimineața, la prânz și seara exista în familie ideea legăturii permanente cu Dumnezeu prin rugăciune, ca izvor al siguranței și al temeiniciei acțiunilor derulate pe parcursul zilei. Mama îi spunea părintelui mereu când pleca la școală: „Nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune”. Mai târ­ziu, părintele, când era student la Teologie, a făcut legătura între îndemnul mamei și al Sfântului Marcu Ascetul din Filocalie: „Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunea, ca, atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine”.
De asemenea, amintim că părintele Teofil, încă de la vârsta de 13 ani, a fost îndrumat de părintele Arsenie Boca, atunci duhovnic la Mănăstirea Brânco­veanu de la Sâmbăta de Sus, să spună cât mai des rugăciunea de toată vremea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”.

Părintele Teofil a întrebat-o odată pe bunica de ce trebuie să postească, iar aceasta a răspuns: „Cum să nu postim, mă, cochile, așa-i legea!”

Cu toate acestea, povestea părintele că un frate de-al tatălui care s-a întors din America le-a spus că în America nu postește nimeni și atunci a clătinat cumva credința celor din familie.
Bunicii părintelui Teofil, ca și mulți alți săteni, nu știau să citească, dar ascultau Apostolul și Evanghelia citite şi explicate de preotul din sat, în cadrul sluj­belor, și se orientau în viața de zi cu zi după aceste învățături.

Părintele Teofil își aducea a­minte că, fiind copil, a auzit la biserică citindu-se la Apostol, din Epistola către Romani: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor slabi și nu nouă să plăcem. Ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui întru ce-i bine spre zidirea lui”. Auzind cuvintele acestea, le-a luat în seamă când a ajuns într-o împrejurare în care n-ar fi vrut să facă un bine pe care-l impunea situația. Mama pleca la câmp, tata era absent din gospodărie și trebuia să meargă mama cu o femeie la lucru. Și atunci mama l-a rugat să aibă grijă de copiii femeii aceleia. Spunea că îl cam incomoda lucrul acesta, dar și-a adus aminte de cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Nu nouă să plăcem, ci fiecare să facă spre plăcerea aproapelui” și a împlinit rugămintea mamei.

Observăm cum programul duhov­nicesc recomandat de părin­tele Teofil își are fundamentul în practicile de bază ale credinței noastre ortodoxe pe care oamenii de la sat în timpul copilăriei sale le respectau cu sfințenie, ca pe o „lege”.

Alte amintiri din copilărie

Părintele Teofil își amintea cu bucurie cum s-a urcat singur pe acoperișul casei dintr-un dud, pentru a putea culege dude mai coapte, la sugestia fraților săi. Fiind nevăzător, s-au panicat cu toții până a reușit să coboare de pe acoperiș pe magazie, îndrumat fiind de un băiat din sat cu care se prinsese văr.

O femeie din sat, văzându-l așa năzdrăvan, i-a zis mamei: „Năna­şă, ăsta nu e botezat bine. Pe ăsta să­-l duci la popa să­-i mai citească ceva, că la ăsta nu i le­-a zis toate!” Părintele spunea, cu umorul ca­racteristic, că mai târziu și-a mai citit el ce-a putut.

O altă amintire frumoasă este cea legată de obiceiul prin care s-a prins văr. Era în sat un obicei care ținea de vârsta copilăriei, când copii de aceeași vârstă - băieții între ei şi fetele între ele - se prindeau veri şi văruțe. În prima sâmbătă din Postul Paștilor, băieții sau fetele, în grupuri se­parate, se duceau într-o grădină și se urcau în pomi, de unde strigau: „Ciuric, ciuric, verio (vărule), fi-ţi-oi văr, fi-mi-i văr, pân’ ne-om apuca de păr şi ne-om trânti într-un părău. Părău’ s-o bulbuca, cioara s-o ‘neca. Ciuric, ciuric, vereo”. Pentru fete, formula era: „Ciuric, ciuric, văruţo, fi-ţi-oi vară, fi-mi-i vară, pân’ la dalba primăvară. Ciuric, ciuric, văruţo”. După aceea copiii se coborau din pomi şi îşi împărțeau unii altora din plăcintele făcute de mamele lor şi, de atunci încolo, îşi ziceau „vere” şi respectiv „văruţo”. Acest ritual obliga pentru toată viaţa şi era în atenţia celor angajaţi în a se apela cu „vere”.

Părintele spunea că în perioada copilăriei sale, satul său natal era susținut și de o concepție și de o practică religioasă. Oamenii se gândeau la Dumnezeu, la Maica Domnului, la sfinţii lui Dumnezeu şi la legea lui Dumnezeu, pe care o respectau cu bucurie şi cu folos. Își iubeau portul popular și aveau gânduri frumoase. Copiii știau că nu trebuie să facă fărâmituri de pâine pentru că pe bobul de grâu este imprimat obrazul lui Dumnezeu. Acesta era un gând care avea circulație în sat.

Ulterior, în vremuri mai recente, fiind călugăr, a mai vizitat satul natal însoțit de părinții de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, dar cu adâncă durere spunea că satul din care a pornit a ajuns un sat fără viitor, dărâmat, pentru că nu mai avea tineri. Tinerii au plecat din sat, fie în străinătate, fie la oraș, unde aveau rostul lor.

Cu toate acestea, considera că dărâmarea cea mai gravă a sa­tului Topârcea nu era cea materială. Aceasta ar fi putut fi refăcută prin construcții noi, care s-ar fi putut realiza în timp, așa cum s-au realizat construcțiile de odinioară, care mai pot da mărturie despre hărnicia oamenilor de altădată. Cea mai periculoasă era însă dărâmarea morală și spirituală a satului, care s-a realizat odată cu părăsirea portului românesc și cu părăsirea practicilor de bază ale credinței noastre creștin-ortodoxe (mersul la biserică, postul, rugă­ciunea). Cu tristețe a constatat că oamenii din sat și-au părăsit credința de odinioară și au acceptat o schimbare radicală a gândirii și a trăirii.

În legătură cu casa părin­tească a părintelui Teofil, acum 4 ani a fost demarat un proiect denumit „Şcoala de vară de restaurare - Casa cu Har”, coordonat de Aso­cia­ția pentru Patrimoniu Activ PACT în parteneriat cu Asociația Monumentum, Primăria Ocna Sibiului și Facultatea de Arhitec­tură și Urbanism din Timișoara, cu sprijinul Uniunii Arhitecților din România. Acest proiect are ca obiectiv restaurarea casei natale a părintelui, acum abandonată, din satul Topârcea și transformarea acesteia în casa memo­rială „Teofil Părăian”.

Aici, în fiecare vară, studenții Facultății de Arhitectură și Urbanism din Timișoara lucrează și învață despre frumusețea satului transilvănean, dar și despre fragi­li­tatea acestuia.