„Pe Sfinţii cei de pe pământ minunaţi i-a făcut Domnul“

Conform informaţiilor din Sinaxarul Duminicii Tuturor Sfinţilor, inaugurarea acestei sărbători este pusă în legătură cu un eveniment din istoria Bizanţului. Împăratul bizantin Leon al V-lea Armeanul (813-820) a zidit o biserică impunătoare în proximitatea Bisericii Sfinţilor Apostoli din Constantinopol. Locaşul de cult a fost ridicat în cinstea împărătesei Teofana deoarece, în opinia lui Leon, prima sa soţie a avut o viaţă sfântă. Însă pretenţia sa a fost considerată exagerată de către reprezentanţii Bisericii. Drept urmare, în consens cu părerea întregii Biserici, împăratul a revenit asupra hramului bisericii, dedicând-o Tuturor Sfinţilor.

Aşa cum concluzio­nea­­ză autorul si­na­­xarului, praz­ni­cul Tuturor Sfin­ţi­lor a fost inaugurat şi s-a cris­ta­­­lizat până în secolul al IX-lea, dar se pare că fixarea lui în pri­ma duminică următoare Po­­go­râ­rii Duhului Sfânt da­tea­z­ă din vremea lui Leon. Or, da­ta­rea istorică a sărbătorii Tu­tu­ror Sfinţilor, destul de a­proa­pe de veacurile per­se­cu­ţi­i­lor, poa­te explica ponderea m­ai mare a e­vocării martirilor în­tre ceilalţi sfinţi ai Bisericii (pro­feţi, apostoli, cuvioşi). În­să, analizând per­cepţia litur­gi­­că asupra spi­ri­­tualităţii mar­­tirice a primilor creş­tini, se observă că pre­di­lec­ţia pentru acest tip de sfinţenie, ve­ri­fi­cat prin suferinţă şi moar­te pen­tru Hristos, este o între­prin­­­dere mistagogică prin ca­re Bi­serica păstrează trează con­şti­inţa privind fondarea sa jert­­fel­­nică şi parcursul său mar­ti­ric spre comuniunea de­să­vâr­şi­tă cu Treimea Sfântă.

Mod sfinţitor de a fi şi de a muri

Pentru conştiinţa Bisericii, mar­­tiriul se identifică cu felul cor­­pului eclesial de a fi şi de a se manifesta. În Duminica Tu­tu­­ror Sfinţilor - ziua în care Bi­­­se­rica se oferă omenirii ca po­si­bi­­litate unică de sfinţire, de par­ticipare la viaţa lui Hris­tos, u­nicul Sfânt -, marti­riul este cân­tat ca slavă a Bi­se­­ricii şi pro­pus ca metodă e­cle­sială de fi­inţare: „Să aler­găm îm­pre­u­nă, credincioşii, la prăz­nuirea de acum! Faptele bu­ne ale mar­ti­­rilor stau înaintea noastră ca o masă du­hov­ni­cească cu dulci bu­cate şi ca un pahar de taină plin de ve­se­lie. Aceştia, cu su­fle­­te tari, din toate laturile pă­mân­tului şi de toată vârsta şfiindţ, I-au a­dus lui Dumnezeu ca jertfă du­hovnicească încer­că­rile a tot felul de chinuri asu­pra tru­pu­lui şpe care le-au su­por­­tatţ. U­nora li s-a tăiat capul, iar al­to­­ra li s-au smuls mâi­­nile, cu toa­te încheieturile, toţi sfinţii fă­cându-se astfel păr­taşi pati­mi­lor­ lui Hristos. Ci, o, Doam­ne, cel ce le-ai dat cu­nuni de răs­plătire pentru chi­nuri, în­vred­niceşte-ne şi pe noi, Iubi­to­rule de oameni, să vie­ţuim ur­mând calea acesto­ra“ (Sti­hi­ra de la Slavă… a sti­hoav­­nei, Vecernia Duminicii Tu­turor Sfinţilor).

Transmisă cultic permanent, experienţa eclesial-mar­ti­­ri­că este conturată clar: a­min­­ti­rea sfinţilor convoacă co­mu­ni­t­a­­tea, pentru care marti­rul re­pre­zintă tainic darurile eu­ha­ris­tice, materia sau sem­ne­le dia­­lo­gului său euharistic. Su­­fe­rin­ţele şi moartea marti­ri­că sunt contemplate euha­ris­tic, des­cifrate şi asimilate în conse­cin­ţă: consolidaţi du­hov­niceşte, mar­tirii, depăşind li­mitele firii, co­munică sacra­men­­tal cu Tatăl prin sângele lui Hristos, în Du­hul lui Dum­nezeu. Răspunsul iu­bitor al Ta­tălui, care confir­mă tainic martiriul, este cerut şi pentru cei chemaţi la acelaşi tip de vie­ţuire, urmând exemplul martirilor.

Martiriul este tropos sfin­ţi­tor, contemplat în această zi a­­lă­turi de alte forme de ma­ni­fes­­ta­re ale sfinţeniei, după cum o a­­rată Sinaxarul Dumi­ni­c­ii. „Prăz­­nuirile sfinţilor, ce se fac în fiecare zi în parte, tre­buiau a­dunate într-o singu­ră zi, spre a se arăta că ei au lup­tat pentru un singur Hris­tos şi că toţi s-au găsit pe a­ceeaşi cale a vir­tu­ţii, şi astfel s-au încununat du­pă vrednicie, ca nişte slujitori ai unui sin­gur Dumnezeu“ (Si­naxar în Duminica Tutu­ror Sfinţi­lor). Biserica recu­noaş­te în ex­pe­­rienţele sfinţilor „a­ceeaşi lup­tă, care este deo­se­bi­tă şi de mai multe feluri, po­tri­vit cu pu­terea fiecăruia“. Or, mar­ti­riul este cântat ca pro­ve­nind din „cinstita pro­povă­du­i­re“ a A­postolilor, iar martirii sunt nu­miţi purtători ai „chi­pu­­lui Cin­stitelor Pătimiri“ ale Mân­tui­torului, „prin multe fe­luri de zdrobiri, de loviri şi de a­r­deri de foc“ (Prima stihiră de la Vecernia Duminicii Tu­tu­ror Sfinţilor).

Participare la jertfa Întâiului Martir

Specifică acestui mod de a fi sfin­ţitor este comuniunea cu Hris­­tos în supliciu, în moarte şi, în cele din urmă, în viaţă veş­­nică. „Focul dra­gostei Dom­­­nu­lui“ îi face pe martiri să nu se mai teamă de foc, de­ve­­nind dum­nezeieşti cărbuni ca­re ard în Hristos (A doua sti­hiră de la Ve­cernia Du­mi­ni­cii Tuturor Sfin­ţilor). A­su­ma­rea cu bucurie a Crucii Dom­nului şi conforma­rea fără ex­cepţie cu pătimirea Mân­tui­to­rului sunt sursa de cu­raj pen­tru martiri: „Cu bucu­rie ri­di­când martirii crucea Ta şi cin­stitei Tale pătimiri fără a­ba­­tere urmând, nu s-au te­mut, vi­tejii, de ameninţarea ti­ra­ni­lor, nici de foc, nici de sa­bie, nici de bătăi, nici chiar de foa­me şi nici de moarte“ (Sla­vă… la Cântarea I, Cano­nul Tu­turor Sfin­ţilor de la Utrenia Dumi­ni­cii Tuturor Sfinţilor).

Dacă sfinţenia este înţelea­să şi afirmată de Biserică în Du­­­mi­­nica Tuturor Sfinţilor ca par­­ti­­­cipare la modul de a gân­di şi de a fi al Unicului Sfânt, Fi­ul lui Dumnezeu întrupat, mar­ti­ri­ul este împlinit tocmai prin co­muniunea cu Hristos, În­tâiul Mar­tir (Slavă… la Cân­­tarea a IV-a, Canonul Tu­tu­­ror Sfinţilor de la Utrenia Du­minicii Tu­tu­ror Sfinţilor). De altfel, jertfa lui Hristos, în­­no­ind lumea, re­pre­z­intă che­­ma­rea generică la sfin­ţe­nie (Cân­tarea a VI-a, Ca­no­nul Tu­­tu­ror Sfinţilor de la U­­tre­nia Du­minicii Tuturor Sfin­ţilor, p. 370). Astfel că sfin­ţe­nia este par­ticipare la pă­ti­mi­rea Mân­tu­itorului: „Pe Sfin­ţii cei de pe pă­mânt minunaţi i-a fă­cut Dom­nul; că rănile şi pă­ti­mi­ri­le Lui pe trup le-au primit, cu a­celea împodobin­du-se şi cu dum­nezeieşti frumuseţi, în chip ne­vă­zut îm­bră­cându-se“ (Sti­­h­i­ri­le Tu­tu­ror Sfinţilor, La­u­dele de la Utre­nia Dumi­ni­cii Tutu­ror Sfinţilor).

Interioritatea cu Hristos es­­te susţinută de credinţa e­xem­­pla­­ră a martirilor, care au îm­­pli­nit cu fapta cuvintele Mân­­tu­i­torului. Încredinţaţi fiind Dom­nului lor, „cu nădejde şi cu dra­goste fiind întrarma­tă adu­na­rea celor aleşi şi cu cre­dinţă în­grădită, toate ame­nin­ţările ti­ranilor, chinurile şi lo­virile, bu­curându-se, le-a răb­dat cu vi­tejie, pe Hristos a­vân­du-L dă­tător de biruinţă în lupte, în­tâi martir al ade­vă­rului“ (Cân­ta­rea a IX-a, Ca­no­nul Tuturor Sfin­ţilor de la Utrenia Dumi­ni­cii Tuturor Sfinţilor).

Sfinţii au împlinit exigenţele duhovniceşti ale Evangheliei

Triumful martirilor asigurat de Hristos presupune o im­pli­­ca­­re ascetică şi mistică în su­­fe­rin­ţă şi moarte. În supliciu poa­te fi identificată simul­ta­­neita­tea harului şi a su­fe­rin­ţei, în­tru­cât „mulţimea cea de Dum­nezeu însuflată a mar­ti­­rilor“ „s-a luminat cu harul şi a stră­lu­cit prealuminat cu por­fira sân­gelui şi cu mantia pă­timiri­lor crunte“ (Slavă… la Cân­ta­rea a VI-a, Canonul Tu­turor Sfin­ţilor de la Utrenia Du­min­i­cii Tuturor Sfinţilor).

Suferinţa teribilă despre ca­­re vorbeşte Canonul de la Utre­­nia Duminicii Tuturor Sfin­ţilor des­coperă aspectul as­cetic al ex­perienţei celor ca­re au făcut pă­mântul cer cu stră­lucirea fap­telor bune, care au urmat mor­ţii lui Hristos, ca­re au umblat pe calea cea mij­locitoare de ne­murire, cei ca­re au curăţit pa­timile oame­ni­­lor cu lucrarea ha­rului, cei ca­re s-au luptat vi­te­jeşte, într-un su­flet, în toată lu­mea (Stihi­ri­le Tuturor Sfin­ţi­lor, Laudele de la Utrenia Du­mi­­nicii Tutu­ror Sfinţilor). Mar­ti­rii au îm­pli­nit, astfel, exigen­ţe­le du­hov­niceşti ale Evan­ghe­liei, răb­dând ferm tortura, in­ten­­si­ta­t­ea mistică a curajului lor fi­ind dublată de asumarea es­ha­tologică a suferinţei şi a mor­­ţii. „Văzând de mai îna­in­te o­­dihna ce va să fie şi cunu­ni­le nes­tricăcioase şi slava lui Hris­­tos“, martirii au revelat în su­fe­rin­ţa şi moartea lor rea­li­tatea participării la slava Sfin­tei Treimi.

Martiriu pentru Biserică

În aceste condiţii, presti­giul mar­tirilor este benefic la mai mul­te niveluri. Mai întâi, cu­rajul lor uimeşte îngerii. Apoi, jert­fa martirică pune în criză i­do­latria. De asemenea, sacrificiul martirilor „a rodit turma cre­dincioşilor“ (Stihira de la Sla­vă... Vecernia Du­mi­ni­cii Tu­­turor Sfinţilor), a „a­dă­pat Bi­serica înfloritoare prin cre­din­ţă“ (A doua stihiră de la Ve­cer­nia Duminicii Tu­tu­ror Sfin­ţi­lor) şi a împodobit Bi­serica (cf. Tro­parul Tuturor Sfinţilor). De­mer­sul lor e unul unificator, în ce­ea ce priveşte crezul Bisericii, mar­tirii adu­nân­du-se de la mar­ginile pă­mân­tului într-o cre­dinţă (cf. a treia idiomelă a Tu­turor Sfin­ţi­lor de la Litie). Re­ceptivă la plurivalenţa tai­nei martiriului, Biserica recu­noaş­te martirilor calitatea sa­cer­­dotală, aceştia „mai întâi îm­podobiţi fiind cu ungerea dum­ne­ze­iască a preoţiei“ (Cân­ta­rea a IV-a, Canonul Tuturor Sfin­ţi­lor de la Utrenia Dumi­ni­cii Tuturor Sfinţilor).

Deopotrivă, suferinţa şi de­să­­vârşirea presupuse de mar­ti­­riu au ca beneficiar duhov­ni­cesc Biserica. Este vorba, pe de o parte, despre un fenomen e­cle­sial fondator, iar pe de alta, de o provocare existen­ţia­lă pentru cei care îi fericesc pe martiri. Acesta este moti­vul pentru ca­re Biserica se roa­gă lui Dum­nezeu prin in­ter­­mediul sfinţilor mar­tiri şi în virtutea mărturiei sân­ge­roa­se a acestora, cerând-I bu­nă­tate, pace şi milă.