Una dintre cele mai pitorești zone ale țării noastre se regăsește în Prahova, în regiunea Văii Teleajenului. De la izvorul acestui râu din Masivul Ciucaș, până la vărsarea sa în Prahova, apa are o lungime de 113 km. Pe această vale a Teleajenului, de fapt un „drum de care”, deoarece cuvântul teleajen derivă din slavul telega, cu sensul de care, căruțe, au apărut localități care au avut, inițial, o structură moșnenească (țărani liberi, cu pământ). Una dintre acestea este și localitatea Drajna de Jos, aflată în imediata apropiere a orașului Vălenii de Munte.
Frumusețea locului a fost observată și în trecut, de un călător străin, Vaillant, care a și lăsat impresiile sale de călătorie într-o lucrare, La Roumanie, scrisă în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În istorioară, sunt puși față în față doi bărbați, unul funcționar român, celălalt om de afaceri francez, care tranzitează țara noastră și mai precis Valea Teleajenului. Francezul, foarte mândru de țara sa, o elogiază în toate chipurile, de la castelele de pe Valea Loirei la peisaje, infrastructură etc. și mărturisește că, în România, el nu a găsit nimic care să-i aducă aminte de țara sa, nimic de bun-gust sau măreț. Discuția are loc în apropierea localității Drajna, cei doi aflându-se în tren, când românul i-a arătat francezului splendoarea de castel al Filipeștilor, precum și întinsele păduri, piscuri, văi care îl înconjoară. Francezul, pus în fața unei astfel de demonstrații, s-a arătat rușinat, cerându-și scuze pentru prejudecata pe care a expus-o public.
Castelul de la Drajna, rivalul celor de pe Valea Loirei
Mai multe informaţii despre neamul Filipeştilor ne oferă un urmaş al lor, Dumitru Kretzulescu-Warthiadi, doctor în ştiinţe agronomice. Inginerul a realizat o lucrare informativă despre moşia familiei şi a castelului care există pe domeniul de la Drajna, numită Istoricul castelului din Drajna, a regiunii înconjurătoare şi a familiei care-l stăpâneşte de peste 300 de ani. Manuscrisul este un document care nu a văzut lumina tiparului până în momentul de faţă. Lucrarea prezintă, pe baza documentelor, mai multe elemente care ne dau de înţeles că autorul a lucrat cu hrisoave şi hotărnicii deţinute de familie, dar şi cu surse secundare precum lucrările unor istorici de talia lui Nicolae Iorga, B. Iorgulescu, Gh. Şincai şi alţii, interpretând în mod sintetic informaţiile avute. Motivul apariţiei manuscrisului reiese din lucrare: comuniştii, în plin proces de naţionalizare, au transformat castelul în fermă agrotehnică, folosind cele mai multe dintre anexele castelului ca grajduri. În 1958, castelului i se schimbă destinaţia, datorită inginerului Warthiadi, care realizează o descriere a domeniului Drajna, foarte convingătoare, şi castelul și celelalte anexe sunt igienizate pentru a fi transformate în preventoriu TBC.
Amintirile pe care le deapănă Warthiadi în manuscrisul său ne sunt de un real folos, pentru că astăzi, construcţiile şi-au modificat structura şi trebuie să apelăm la imaginaţie pentru a ne întoarce în perioada glorioasă a familiei Filipeştilor.
Cele mai semnificative clădiri au fost moara de apă, care de curând a fost restaurată, grație eforturilor doamnei primar a comunei Drajna, Violeta Gonțea, prin Programul Operațional Regional Sud-Muntenia, castelul care în momentul de față este clădirea administrativă a Sanatoriului TBC și Biserica „Sfântul Alexandru”, unde se oficiază în continuare Liturghii.
Boierul Filipescu, un părinte pentru țăranii lui
Castelul şi regiunea înconjurătoare au fost descrise, așa cum am precizat mai sus, şi în cartea lui Vaillant, La Roumanie, personalitate care soseşte în zonă, dar nu-l găseşte pe Alexandru Filipescu acasă. Aflăm de la el că boierul era văzut ca un părinte pentru ţăranii săi, însă „el nu se infatuează cu acest lucru, ci este modest, cum nu este nici un alt boier din Principatele Române”, după cum spune francezul. Castelul şi curtea sunt descrise cu simţul unui bun observator care remarcă bogăţia locului, amplasarea castelului în imediata vecinătate a Teleajenului, verdeaţa din curte şi plantele exotice din interiorul castelului, toate întregesc un peisaj de vis. Spiritul cosmopolit al locului se vede şi datorită faptului că Vaillant îl găseşte pe Collson, un compatriot, ceea ce-i face nespusă plăcere francezului povestitor.
Descrierea interiorului castelului începe cu intrarea principală, care se află în partea de nord şi unde exista o sală a armelor. Din acest salon, vizitatorul intra într-o sală de biliard care ducea în alte săliţe pregătite pentru musafiri. Totodată, exista şi o ieşire îndreptată către terasele ce domină valea. Un hol făcea legătura cu încăperile servitorilor, bucătărie, cămări, scara de serviciu ducând în pivniţa îmbelşugată.
În salonul principal, portretele în ulei ale membrilor familiei întregesc încăperea, după cum afirmă Warthiadi, iar scuturile medievale conferă distincţie încăperii. Salonul are fotolii masive, din mahon negru, şi un pian. Din încăpere se iese către cerdac, de unde se vede un splendid peisaj cu Valea Teleajenului..
Fumoarul era decorat în stil oriental, cu iatagane turceşti şi tot soiul de decoraţiuni arabe, şaluri de cașmir, mătase, fotolii şi oglinzi care aveau, în mijloc, semnătura sultanului. De jur-împrejur, erau aşezate divane cu perne mari, iar la ferestre, perdelele proveneau dintr-o moschee din Constantinopol.
Castelul, cu somptuozitatea lui, devenise greu de întreţinut, mai ales iarna, şi era locuinţă de vară sau, mai bine spus, muzeu şi casă de oaspeţi pentru personalităţile ţării, dintre care sunt enumeraţi: N. Iorga, Emanoil Bucuţa, dr. Ionescu-Siseşti, Ionescu-Brăila, Traian Săvulescu, V. Maximilian, N. Filotti, pictorul L. Biju şi mulţi alţii.
Conacul a devenit spital pentru bolnavii de plămâni
În anii ’90, castelul, precum şi alte bunuri au fost retrocedate urmaşilor familiei, în persoana doamnei Elena Aldea, care a decis ca în castel şi în celelalte clădiri să funcţioneze în continuare sanatoriul TBC, în schimbul unei chirii convenite între părţi.
Pe timp de iarnă, familia se retrăgea în „casa mică”, mai uşor de întreţinut, răcoroasă vara, construită trainic, în stilul vechilor locuinţe româneşti, cu fundaţia de piatră şi pereţii de cărămidă, dar şi din trunchiuri de copac ciopliţi şi apoi tencuiţi, cu un acoperiş enorm din şindrilă. Casa era considerată a fi mai veche decât castelul şi avea elemente originale, cum ar fi blazonul familiei, care era acelaşi cu cel din 1691, ceea ce-l face pe Warthiadi să creadă că este din aceeaşi epocă. Structura locuinţei era foarte practică, având un hol de 10 m, înconjurat de biblioteci mai noi faţă de cele din castel, mese din stejar masiv, fotolii. Din el se intra în alte patru camere, pentru părinţi, copii, musafiri. Partea de nord a casei era destinată personalului, cu bucătării, cămări etc., ieşirea dând spre grajduri. Geamlâcurile largi din cele două laturi ale casei făceau plăcută vremea pe timp de ploaie. Astăzi, casa este dispensarul sanatoriului TBC.
Biserica „Sfântul Alexandru”, iniţial, a fost construită în stil gotic în 1844, după schițele arhitectului francez Colson, pentru că soţia lui Alexandru Filipescu, Profira Racotti, era de confesiune catolică.
Biserica era prevăzută şi cu un cavou, care există şi astăzi, iar picturile murale au fost executate de Vintilescu. Catapeteasma a fost realizată de ctitorul însuşi, boierul Alexandru, din lemn de cireș. Părintele Ilie Vasile, preotul de peste 40 de ani al acestei parohii și fost protop, ne-a mărturisit că bătrânii vorbeau cu admiraţie despre îndeletnicirile lui Alexandru, neobişnuite pentru un aristocrat. Boierul era preocupat de tehnică şi de activităţi meşteşugăreşti. Mai mult, aflăm că Alexandru Filipescu, om cu o vastă cultură, licenţiat la Sorbona, de oriunde venea din periplurile sale, aducea „câte un ferăstrău, câte o dăltiţă sau alte obiecte pentru micile sale pasiuni”, între care un loc aparte ocupa sculptarea lemnului.
De la Nicolae Iorga aflăm despre biserica de la Drajna de Jos următoarele: „De la biserica, aproape catolică a curții din Drajna de Jos - data aceasta văd chipurile, zugrăvite mai ieri, ale ctitorilor, cu mândrul Alexandru Nicolae, mort în 1856, așezat, mărunțel, cu toupet cochet (moț sau smoc de păr) și lungi mustăți drepte, între măreția ișlicelor, giubelelor, bărbilor de protipendadă: a lui Nicolae, tatăl, a lui Pană, bunicul, și văd și marele mormânt de marmură săpată care cuprinde pe ultimul boier de moșie din acest loc - de la această biserică, al cării zid de împrejmuire și a cării clopotniță sunt mai interesante decât arhitectura, suim printre căsuțele satului. Rânduiala cea mai bună, curățenia cea mai desăvârșită îți zâmbesc de pretutindeni. Fericit colț de lume!”.
Domni, doamne și domnițe
În manuscrisul citat, aflăm o istorioară pe care autorul a cules-o de la Constantin Gane, din Trecute vieţi de doamne şi domniţe, editată în 1944, şi anume, pe aceea a lui beizadea Panaiot Ghica, fiul domnitorului Grigore Ghica. Panaiot, în 1844, îşi dorea cu ardoare să se căsătorească cu Sultana, fiica clucerului Rosetti, dar mama lui refuza să-şi dea acordul. În consecinţă, a fugit cu ea la Drajna, la unchiul său, Alexandru, şi s-au căsătorit în biserica clădită de Filipescu. După eveniment, au aflat şi părinţii isprava şi au alergat la mitropolie să anuleze căsătoria.
Frescele ctitorilor ne oferă o imagine asupra chipurilor boierilor şi ale femeilor din neamul lor, aşa cum sunt prezente în următoarele fotografii. În ceea ce le priveşte pe femei, în partea stângă e înfăţişată Elena Kretzulescu, la mijloc micul Dumitru Kretzulescu-Warthiadi, fiul ei, iar în dreapta, Maria Filipescu, bunica acestuia. Bărbaţii sunt înfăţişaţi astfel: în partea stângă este prezentat Pană Filipescu, în mijloc, Alexandru, iar în dreapta, tatăl acestuia, Nicolae Filipescu.
Biserica a fost pictată de frații Vintilescu, ucenici ai lui Gheorghe Tattarescu. În timpul cutremurului din 1977 a fost afectată turla, însă a fost reconstruită. În prezent, în lăcașul de cult este amplasat un muzeu, iar Liturghiile sunt oficiate în Biserica „Sfânta Treime”, lăcaș nou-construit, în Biserica „Sfântul Alexandru” oficiindu-se anumite slujbe, în zile de sărbătoare. În prezent, Parohia Drajna de Jos este păstorită de părintele Alexandru Lucian Cursaru, având o activitate intensă în domeniul educațional, organizând cateheze, fiind în colaborare cu școala din localitate, dar și cu foarte multe activități filantropice.
Boierul Alexandru şi curtea sa
Despre firea logofătului aflăm că era puternică şi, în acelaşi timp, sensibilă, dacă ne gândim la faptul că el a lucrat la catapeteasma bisericii construită pe domeniul său, sculptând-o, rezultatul fiind trainic şi rezistând peste veacuri. În privinţa puterii sale, chipul îi era brăzdat de o cicatrice adâncă din cauză că se luptase cu un urs, pe care-l răpusese „după o luptă corp la corp”, aşa cum mărturiseau bătrânii satului. Totodată, el era un mare iubitor de cai, dovadă stând şi grajdul său din curtea castelului. Se pare că el ar fi dat Muntele lui Mihăilă, care se afla la graniţa cu Transilvania, un loc pitoresc, împădurit, în schimbul unui armăsar. Dispreţuind orice fel de demnitate, mai ales că, în vremea Regulamentului organic, ţara se afla sub ocupaţie străină, el prefera să-şi petreacă timpul la Drajna, în ocupaţii intelectuale şi gospodăreşti.
Mai mult, boierului Alexandru îi plăceau ideile inovatoare, astfel aflăm că logofătul a adus pentru prima oară o maşină pentru producerea electricităţii. Urmaşul său mărturiseşte că această faptă i-a fost povestită de bătrânii satului, care explicau maşinăria ca o minunăţie care „scotea scântei ca fulgerul”. Alexandru Filipescu, la întoarcerea din Franţa, l-a adus şi pe Charles Colson, care i-a devenit prieten apropiat şi administrator, secretar, mâna lui dreaptă.
Un aspect atins a fost şi cel al bibliotecilor. Marele logofăt Filipescu era un om învăţat, studiase la Paris, de unde a adus corpul bibliotecii care se afla în castel şi care fusese lucrat în vremea revoluţiei franceze din 1789. Conţinea cărţi rare care au reprezentat fericirea tânărului Warthiadi în timpul vacanţelor de vară. Se pare că şi Nicolae Iorga venea să se delecteze cu lectura cărţilor bune, printre care Enciclopedia Franceză, volumele integrale ale lui Voltaire, toate în original, primele ediţii ale lui Victor Hugo, Walter Scott, numeroase cărţi de ştiinţă, medicină, Istoria Naturală de Buffon, în multe volume cu stampe în culori, Istoria Războaielor lui Napoleon I în 25 de volume, scrise de generalii care le comandaseră. Şi lista poate continua.
Colecţia de volume a fost îmbogăţită în vremea Primului Război Mondial, când soldaţii germani, răniţi, au fost îngrijiţi în castel şi au adus cu ei cărţi de literatură germană pe care le-au pus în bibliotecă. Warthiadi mărturiseşte că nemţii, în momentul ocupaţiei, nu au luat nici un ac din castel, în afară de bronzul tunurilor şi clopotele bisericii, dar nici nu au fraternizat cu românii, nelăsând-o pe mama povestitorului să stea la castel, aceasta fiind rudă cu antantofilul Nicolae Filipescu.
Marele logofăt Alexandru Filipescu a murit în decembrie 1856, în vârstă de aproape 70 de ani, nelăsând alt urmaş decât pe fiica Maria, pe care o avea cu Profira Cuzin, văduvă Racutti.
Aceasta, din prima ei căsătorie cu Racutti, avusese o fiică, Elena, măritată cu Constantin Zossima, cu care a avut opt copii, anume generalul Grigore Zossima, inginerul şi profesor la Politehnică Dumitru Zossima, Iancu şi Alexandru Zossima, şi patru fiice: Maria Drăgulinescu, Alexandrina Varlaam, Zoe Urlăţeanu şi Paulina Zossima. Familia Zossima se pare că ar fi de origine ilustră, refugiaţi din Grecia, unde ar fi ocupat, la începtutul secolului trecut, demnitatea de Bey (principe de Ianina).
Despre Profira, străbunica, autorul manuscrisului n-a putut afla din ce neam se trăgea, de la familia Zossima spunându-i-se că era rudă cu Brâncovenii, dar nu s-au putut afla detalii concrete.
Cealaltă fiică a Profirei, Maria Filipescu, a fost măritată de tatăl ei, pe la 1854, cu marele agă Constantin Kretzulescu (1798-1863). Personalitatea Mariei era asemănătoare cu cea a tatălui ei, având o neînfricată energie, cultură şi deosebită frumuseţe. Călăreaţă vestită, se spunea că nici un cal, fie cât de nărăvaş, n-a putut să-i reziste vreodată şi să nu fi rămas îmblânzit ca un miel din mâinile ei. Când sosea la Drajna avea obiceiul, la trecerea Teleajenului, să tragă în cer trei focuri de pistol şi să-şi anunţe sosirea. Fire neastâmpărată şi foarte cheltuitoare (după cum am prezentat şi mai sus), bătrânul Filipescu avea motive s-o mărite cu Constantin Kretzulescu, mai vârstnic şi mai înţelept. Demonstrând că nu avea încredere în alegerile şi judecata ei, nu-i lasă, în testament, moştenire ei, ci „copilului care se va naşte din a lor căsătorie”. La şase luni de la căsătorie, s-a născut Elena Kretzulescu, mama lui Warthiadi, stăpâna Drajnei vreme de 73 de ani.
Elena Filipescu, fiica lui Napoleon al III-lea?
Mai aflăm despre Maria că, după căsătoria cu Kretzulescu, a plecat cu soţul la Paris, unde era considerată foarte mondenă, ajungând să-l cunoască şi pe Napoleon al III-lea, devenind favorita împărătesei Eugenia. Mai mult, născându-se Elena, Napoleon a decis s-o boteze în religia catolică cu numele Blanche (Bălaşa), botez pe care l-a refăcut la întoarcerea în ţară în ritul ortodox şi cu numele de Elena. Reîntoarcerea în ţară a fost cauzată de moartea neaşteptată a lui Alexandru Filipescu.
Există o legendă referitoare la doamna Maria, fiica neliniştită a lui Alexandru, dar care nu apare în lucrarea inginerului agronom, ci în memoria colectivă a locuitorilor Drajnei. Aflăm astfel că mulţi considerau că Elena Filipescu ar fi fost fiica lui Napoleon al III-lea. Mama sa, Maria, cunoscută pentru firea sa extrovertită, iubitoare de petreceri şi mondenităţi, ar fi pătruns în sferele înalte ale societăţii franceze şi ar fi avut o idilă cu împăratul Franţei. Sursa care ne-a relatat istorioara afirmă că bătrânii satului de la care a aflat acest lucru, acum mai bine de 50 de ani, ar fi spus şi că există o oarecare asemănare între Elena şi Napoleon al III-lea, însă noi ne îndoim de acest lucru. Dacă fapta ar fi fost adevărată, cu siguranţă s-ar fi discutat îndelung despre subiect şi nu ar fi trecut neobservat. Însă totul rămâne la nivel de zvonistică, deoarece nu am găsit nici o informaţie care să confirme vorbele bătrânilor. Cu toate acestea, rămâne o doză de mister asupra întregii situaţii, dacă ne gândim că Maria era căsătorită cu marele agă Constantin Kretzulescu, cu care nu avea urmaşi, iar un copil nelegitim ar fi lăsat fără moştenitori direcţi familia Filipeştilor. Oricât de atrăgătoare ar fi ipoteza unei înrudiri cu unul dintre marii lideri ai lumii secolului al XIX-lea, neavând informaţii şi date certe putem doar să speculăm, însă acest lucru ar însemna să apelăm la ficţiune şi nu la adevăr istoric.
Probabil, legenda prezentată de aici îşi are izvorul din apropierea Mariei de împăratul Napoleon, prin botezarea fiicei ei, lucru care a stârnit cu siguranţă curiozitatea şi poveştile savuroase.
Istoricul familiei continuă până în timpul vieţii autorului, care rememorează întâmplări, descrie procesul renovărilor, modificările efectuate asupra arhitecturii castelului etc.
Încheierea pe care autorul a făcut-o manuscrisului ne dă de înţeles că descrierea moşiei Drajna, a castelului şi a întregii zone deţinute de familia Filipeştilor reprezintă maniera sa de a expune viaţa unei familii asupra căreia generaţiile viitoare vor încerca să înţeleagă modul de viaţă al boierilor, unde au locuit, ce au stăpânit etc. Mai mult, Warthiadi afirmă că strămoşii lui au fost nişte oameni care au vrut binele comunităţii săteşti pe care au stăpânit-o şi trebuie cinstiţi pentru acest lucru, mai ales că „nu au fost cheflii, desfrânaţi sau hrăpăreţi exploatatori”.
Cunoscând toate acestea și ținând cont de ceea ce au realizat, atât material, cât și spiritual, Alexandru Filipescu și urmașii săi, îi dăm dreptate enciclopedistului nostru, Nicolae Iorga, când spunea că aici este un fericit colț de lume.
