Astăzi este ceva normal pentru orice om să aprindă lumina electrică sau să folosească sumedenia de aparate electrice sau electronice, însă drumul de la primele observaţii asupra magnetismului, cu care istoria electricităţii este împletită, până la şaltărul pe care îl apăsăm astăzi a fost lung. Vom puncta elementele principale din acest drum pe care ştiinţa l-a făcut în câteva mii de ani cu ajutorul minţilor luminate de Dumnezeu.
Înainte de era noastră, oamenii au observat că prin frecarea chihlimbarului de o bucată de blană se produce o forţă care atrage mici corpuri. O altă descoperire din zona magnetismului vine din insula grecească Magnesia, unde prin anul 900 î.Hr. un păstor pe nume Magnus a simţit că încălţămintea sa care conţinea cuie era atrasă de unele roci. Din această zonă bogată în rocă magnetică provine şi numele de magnet. După cum ştim, inventatorii busolei sunt chinezii, cei care au observat în secolul al XI-lea fenomenul de orientare a unui ac magnetic după direcţia nord-sud. Naturalistului grec Theophrastos din Eresos (390-371 î.Hr.) îi datorăm prima menţionare în Europa a magnetului, iar mai târziu, Plinius numea roca magnetită „magnes mineral”. Ea rămânea lipită pe vârful metalic al toiegelor folosite de ciobani.
Cu puţin înaintea morţii sale, savantul englez William Gilbert (1544-1603) a scris lucrarea
„Despre magnet, corpuri magnetice şi Pământul ca mare magnet”, în care susţine că Pământul este un magnet uriaş, explicând funcţionarea busolei. El este primul care foloseşte termenul de „electricitate”, preluat din latinescul „electricus”, care însemna „asemeni chihlimbarului”, termen preluat apoi şi popularizat de învăţatul englez Sir Thomas Browne (1605-1682).
Următorul nume notabil în domeniu este cel al germanului Otto von Guericke (1602-1686): după ce a observat că între corpurile electrostatice apar şi forţe de respingere, nu doar de atracţie, a inventat ceea ce astăzi considerăm a fi precursorul generatorului electric - un dispozitiv compus dintr-o sferă de sulf ce se rotea, frecând un material textil, rezultatul fiind producerea electricităţii statice. Englezul Francis Hauksbee (circa 1666-1713) a adus ulterior îmbunătăţiri acestui dispozitiv, făcând primul generator electric din istorie. Tot el a remarcat, în timp ce făcea experimente cu un glob de sticlă în care se afla mercur, fenomenul de electroluminiscenţă, ceea ce este considerat a fi începutul lămpii cu neon a zilelor noastre. René Descartes (1596-1650) a făcut un desen al liniilor de câmp din jurul unui magnet, susţinând că magnetismul este rodul circulaţiei unor particule între cei doi poli.
Transportarea electricității
Drumul către transportarea electricităţii a fost deschis de savantul Stephen Gray (1666-1736), care a observat că electricitatea poate fi transportată prin fire metalice. El a mai arătat că electricitatea acumulată de corpuri se distribuie pe suprafaţa lor. Mai era fascinat de descărcarea de lumină pe care o producea un tub de sticlă prin frecare, el spunând că între lumină şi electricitate este o legătură strânsă. În anul 1745 intră pe scena istoriei un dispozitiv important pentru domeniul electricităţii: Butelia de Leyda. Aceasta datorită fizicianului olandez Pieter van Musschenbroek (1692-1761), care făcea experienţe pentru a vedea dacă o sticlă umplută cu apă poate reţine sarcina electrică. Aşa a realizat primul condensator electric, însă istoria electricităţii consemnează că în mod independent şi în acelaşi timp a inventat-o şi fizicianul german Ewald Georg von Kleist.
În 1752, Benjamin Franklin (1706-1790) a realizat un experiment, cu ajutorul unui zmeu din mătase căruia în vârf i-a pus o cheie metalică, arătând într-un mod periculos pentru el - căci o scânteie i-a ajuns pe mână - că trăsnetul este o descărcare electrică în atmosferă, inventând, astfel, paratrăsnetul.
Din istoria electricităţii nu pot lipsi chimistul englez Sir Humphry Savy, fondatorul electrochimiei, care a reuşit să separe elementele magneziu, bariu, stronţiu, calciu, sodiu, potasiu, bor, André-Marie Ampère (1775-1836), care a studiat interacţiunea reciprocă a curenţilor electrici şi a magneţilor, a realizat `solenoidul”, un strămoş al bobinei electrice de mai târziu. Michael Faraday, continuatorul studiilor lui Ampère, a descoperit în 1831 fenomenul de inducţie electromagnetică, a enunţat Legea inducţiei electromagnetice, care pune bazele teoretice ale conversiei diferitelor forme de energie în energie electrică demonstrând că un câmp magnetic variabil poate genera un curent electric. În anul 1841, James Prescott Joule (1818-1889) a formulat legea conservării energiei, arătând că şi în cazul circuitelor electrice, energia mecanică, termică şi electrică trec dintr-una în cealaltă, având suma constantă. În onoarea sa, unitatea de măsură a energiei îi poartă numele.
În 1861, fizicianul scoţian James Clerk Maxwell (1831-1879) a elaborat setul de ecuaţii care astăzi sunt numite Ecuaţiile lui Maxwell, care descriu legile de bază ale electromagneticii şi a câmpului magnetic. Cu acestea a deschis domeniul undelor radio pentru transmiterea informaţiei.
