„Omul care, de-a lungul vieţii, şi-a luat rămas bun de la plăcerile şi de la podoabele trupului, pe care le socotea străine de el şi dăunătoare, omul care, dimpotrivă, şi-a dat toată silinţa să înveţe ceva, care, în loc de podoabe străine, a vrut pentru sufletul său podoabele cele adevărate: cumpătarea şi dreptatea, curajul, libertatea şi adevărul, omul acesta trebuie să aibă încredere în luminarea sufletului său.“ (Phaidon, Editura Humanitas, 2006, pp. 139-140). Platon (427-347 î.Hr.), alături de elevul său, Aristotel, reprezintă culmea gândirii filosofice antice. Scrierile sale au fost studiate intens de mulţi Sfinţi Părinţi, iar unele idei au fost preluate şi remodelate corespunzător învăţăturii creştine.
Elevul lui Socrate, profesorul lui Aristotel
Platon s-a născut în Atena, într-o familie aristocratică cu strămoşi iluştri. Tatăl său, Ariston, era unul dintre descendenţii regelui Codros, iar mama sa, Perictione, era membră a unei familii înrudite cu cea a marelui legiuitor Solon. Aplecarea spre filosofie a lui Platon a fost şi o încununare a strădaniilor culturale înfăptuite de înaintaşii săi. Numele său de naştere a fost Aristocles, dar a primit porecla de Platon, datorită pieptului său lat. În jurul vârstei de 20 de ani a devenit un ucenic fidel al lui Socrate, pe care nu-l va părăsi niciodată, până la condamnarea la moarte a acestuia. Fiind bolnav, Platon nu a putut participa la ultimele momente din viaţa maestrului său. Din relatările celor prezenţi va scrie dialogul Phaidon, având drept temă sufletul şi protagonist principal pe Socrate. Aproape toate scrierile platoniciene poartă forma dialogului, iar Socrate este pretutindeni prezent, conducând discuţia cu măiestrie. Nu este de mirare că Platon a format mai târziu o adevărată şcoală filosofică în jurul său, printre ucenici numărându-se şi perseverentul Aristotel.
Marea Academie
Platon a fost mereu un spirit întreprinzător şi activ, veşnic în căutare de noi cunoştinţe, însetat de realizarea unor noi opere sau de ascultarea unor maeştri. De aceea a întreprins nenumărate călătorii, printre zonele vizitate numărându-se Egiptul, sudul Italiei sau Siracuza. În Siracuza a revenit de mai multe ori, fiind apreciat de conducătorul local, Dionisios cel Bătrân, iar mai târziu va deveni profesorul fiului acestuia, Dionisios cel Tânăr. Cu toate aceste peripluri, Platon a petrecut suficient timp în Atena, reuşind să îşi deschidă aici o şcoală. Deoarece locul ales era poziţionat lângă gimnaziul închinat lui Heros Akademos, denumirea a fost transformată în academie. Cum Platon a fost foarte preocupat nu doar de filosofie, ci şi de studii politice, Academia înfiinţată de el a devenit în timp o adevărată pepinieră de funcţionari şi oameni politici. Ea va funcţiona peste 900 de ani, fiind închisă din ordinul împăratului Iustinian, în anul 529 d.Hr. După înfiinţarea Academiei, Platon se întoarce în Siracuza, unde spera să poată înfăptui planul său de realizare a unei legături între filosofie şi politică. Platon preciza în debutul cărţii a şaptea din scrierea sa „Republica“: „Dacă ori filosofii nu vor domni în cetăţi, ori cei ce sunt numiţi acum regi şi stăpâni nu vor filosofa autentic şi adevărat, şi dacă acestea două - puterea politică şi filosofia - n-ar ajunge să coincidă, şi dacă frumoasele firi care acu se îndreaptă spre vreuna din ele, dar nu şi spre cealaltă, nu vor fi oprite să procedeze astfel, nu va încăpea contenirea relelor pentru cetăţi şi neamul omenesc şi nici această orânduire pe care am parcurs-o cu mintea nu va deveni vreodată posibilă, spre a vedea lumina soarelui“. Dionisios cel Tânăr îl dezamăgeşte, alegând să rămână un simplu tiran şi excluzând treptat filosofia din viaţa sa. Platon a plecat din lumea aceasta la vârsta de aproape 80 de ani, îngândurat în privinţa viitorului politicii şi filosofiei.
Cele trei principii ale conducerii
Platon ne-a lăsat numeroase sfaturi privitoare la eficacitatea conducerii şi modurile în care aceasta trebuie exercitată. În esenţă, acestea se reduc la trei principii fundamentale pe care orice lider trebuie să le respecte. Primul dintre acestea se referă la cunoaşterea binelui. Fiecare conducător este dator ca, printr-o disciplină intelectuală şi morală să ajungă la deosebirea binelui de rău şi să urmeze calea cea bună. Cel de-al doilea se referă la necesitatea unei educaţii prelungite a viitorului lider. În opinia lui Platon, fiecare om care aspiră să devină liderul celorlalţi este dator să aibă o cultură şi o pregătire cu mult superioară maselor. Cel de-al treilea principiu cuprinde existenţa timpului liber. Cine nu îşi poate permite luxul de a gândi şi nu are suficiente resurse materiale pentru a o face, nu va reuşi să se desăvârşească suficient. Privind aceste trei principii din perspectiva lumii moderne, vedem că sunt foarte aplicate în viaţa curentă. În domeniul unei firme actuale, programele de perfecţionare şi planificarea ocupă tot mai mult timp, din păcate nu şi deosebirea metodelor bune de cele rele. Din punct de vedere creştin, principiile lui Platon nu pot fi considerate universale. În creştinism vorbim în primul rând de vocaţia sfinţeniei, iar aceasta nu este dependentă de cultură sau resurse materiale, ci de curăţie. De asemenea, nu poţi ajunge la deosebirea binelui de rău dacă nu ai ajutorul lui Dumnezeu.
Legenda literelor
Sunt foarte incitante parabolele pe care Platon le aduce în discuţie în scrierile sale. Astfel, în dialogul Phaidros, Platon menţionează legenda de origine egipteană a apariţiei literelor. Aici se spune că zeul Theuth a creat literele şi l-a vestit pe faraonul Thamus de descoperirea sa. Faraonul nu a fost deloc entuziasmat de noua ştiinţă şi i-a împărtăşit temerile sale zeului: „Scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punându-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinlăuntru, prin caznă proprie. Leacul pe care tu l-ai găsit nu e făcut să învârtoşeze ţinerea de minte, ci doar readucerea aminte. Cât despre înţelepciune, învăţăceilor tăi, tu nu le dai decât una părelnică, şi nicidecum pe cea adevărată. După ce cu ajutorul tău vor fi aflat o grămadă de prin cărţi, dar fără să fi primit adevărata învăţătură, ei vor socoti că sunt înţelepţi nevoie mare, când de fapt cei mai mulţi n-au nici măcar un gând care să fie al lor. Unde mai pui că sunt şi greu de suportat, ca unii ce se cred înţelepţi fără ca de fapt să fie“ (Phaidros, Edit. Humanitas, 2006, p.138). Platon ne atrage atenţia prin această parabolă că nu este înţelept cel care citeşte mult, ci cel care înţelege multe. Este imposibil să devii o persoană dezvoltată intelectual dacă eviţi să gândeşti. Oricât de mult am citi, fără gândire şi fără o practică susţinută a principiilor adoptate nu putem să creştem spiritual.
Discursuri slabe şi oratori puternici
Aşa cum era normal, în acea vreme, cine dorea să fie filosof trebuia să studieze o serie de ştiinţe conexe: matematica, astronomia, muzica sau retorica. Retorica era foarte preţuită şi atrăgea foarte mulţi oameni dornici să o înveţe. Din păcate, majoritatea înţelegeau prin retorică o ştiinţă a cuvântului prin care poţi ajunge să controlezi oamenii şi să îi înşeli. Platon o pune, însă, în legătură cu medicina. „În amândouă aceste arte (medicina şi retorica) se cere analizată o natură: în prima, natura trupului, în cealaltă, natura sufletului; căci, dacă vrem să-i dăm trupului sănătate şi putere cu ajutorul leacurilor şi al hranei, nu ne putem restrânge la rutină şi experienţă, ci trebuie să recurgem şi la arta medicinei; şi, la fel, dacă vrem să-i trecem sufletului convingerea pe care o dorim şi virtutea, trebuie să o facem cu ajutorul unor vorbiri şi practici care să urmeze anumite reguli.“ (Phaidros, p. 129) Scopul principal al retoricii nu era manipularea oamenilor, ci încercarea de a le vindeca sufletele. De aceea, exerciţiul retoricii era necesar, iar ştiinţa discursului nu putea fi mărginită doar la rutină şi experienţă, ci trebuia să se supună unor reguli amănunţite. Toate aceste reguli îndeplineau un ţel comun: cunoaşterea în detaliu a sufletului. „Deoarece puterea discursului stă în faptul de a fi o călăuză a sufletului, cel care îşi doreşte să ajungă orator trebuie negreşit să ştie câte sunt formele pe care le poate îmbrăca sufletul.“ (Phaidros, p.132)
Până în prezent rămâne un singur lucru care îi deosebeşte esenţial pe oratorii buni de manipulatori: dragostea de oameni, dar numai Dumnezeu îţi poate da discernământul de a percepe aceasta.
