Podul supravieţuitor de la Gârbovana

A devenit aproape o obişnuinţă să găsim, la tot pasul, în aproape orice colţ de ţară, măcar un monument istoric ignorat sau uitat de-a binelea. Şi de comunităţi, şi de autorităţile îndrituite a le ocroti. Suspendat la graniţa dintre două lumi, cea a trecutului, din care vine, şi cea a prezentului grăbit, monumentul rămâne, în cele mai multe situaţii, la voia întâmplării.

Un astfel de exemplu este Podul de la Gârbovana, un cătun al comunei Ştefan cel Mare (odinioară Borzeşti) din judeţul Bacău. Podul construit, potrivit tradiţiei, din porunca domnitorului Ştefan cel Mare, în 1495, este una dintre cele mai rezistente construcţii din perioada medievală. Din acest punct de vedere, constituie un exemplu al tehnicii utilizate, precum şi al iscusinţei celor care l-au ridicat. „În al Doilea Război Mondial au trecut tancurile pe acest pod. În anii â50, când existau acele Sovrompetrol (societăţi mixte româno-sovietice, înfiinţate în 1945, care au preluat industria românească de petrol - n.r.), cu sediul la Ploieşti, treceau maşini şi utilaje foarte grele, englezeşti, acele Leyland, care transportau petrolul extras din zona Moineşti“, explică istoricul Vilică Munteanu, directorul Direcţiei Judeţene Bacău a Arhivelor Naţionale.

Podul, construit peste pârâul Gârbovana sau pârâul lui Vodă, aşa cum este cunoscut în zonă, foarte aproape de vărsarea acestuia în Trotuş, făcea, potrivit tradiţiei locale, legătura între localitatea Căiuţi, acolo unde domnitorul avea o herghelie de cai, şi un loc dintre versanţii împăduriţi din zonă, unde Ştefan îşi pregătea oştirea. „Este vorba de caii aceia de deal, de munte, de talie mai mică. Nu neapărat iuţi, dar de povară. Numele localităţii - Căiuţi - ar proveni, deci, chiar de la aceşti cai - căiuţi - căişori. Cred că motivul construcţiei acestui pod a fost acela de a face mai uşor transportul drobilor de sare de la „Ocnele de pe Trotuş“, una dintre dovezi fiind costul acestuia: „un kertic domnesc de 2.000 oca sare“. Domnitorul cunoştea bine zona, căci o bună parte din copilărie a trăit pe moşia de la Borzeşti a tatălui său, viitorul domn Bogdan al II-lea. Ştefan a trecut, aşadar, des spre herghelia de la Căiuţi şi este posibil să se fi împotmolit vreodată în acel loc. Sau poate că, în anii 1493-1494, când s-a construit biserica din Borzeşti, localnicii ori cei care transportau sarea i-au solicitat construirea podului“, consideră istoricul Vilică Munteanu.

Peste acel pod trecea, aşadar, un drum strategic al voievodului, fapt ce explică, într-o anumită măsură, trăinicia şi rezistenţa lui până în zilele noastre. Într-un studiu despre biserica şi podul de la Borzeşti, publicat în 1904, doctorul Constantin I. Istrati consemna că „podul este construit din piatră cu mortar de var gros, boltă de asemenea construită cu bolovani rotunzi, iar capetele bolţii care se văd sunt lucrate gros tot din bolovani rotunzi“.

În decursul timpului, acesta a suferit reparaţii şi transformări. Astfel, acelaşi Constantin Istrati arată că o reparaţie capitală a avut loc în timpul domniei lui Mihail Sturdza (aprilie 1834 - iunie 1849). O altă refacere a avut loc în 1873, atunci când s-a construit Şoseaua Adjud-Oneşti, încă una, mai amplă, între anii 1902-1903, iar ultimele reparaţii s-au făcut în 2004. „Până în 1959, şoseaua naţională ce lega Adjudul de Oneşti trecea peste acest pod. Eu, copil fiind, am mers pe acel pod. După devierea drumului naţional, podul a suferit mult de pe urma localnicilor. Devenise o sursă de piatră pentru cei care începeau construcţia vreunei case“, povesteşte Vilică Munteanu, directorul Direcţiei Judeţene Bacău a Arhivelor Naţionale, originar din Borzeşti. În anii â60, comuniştii au restabilit regula şi nimeni nu s-a mai atins de pod. Tot atunci, în imediata sa vecinătate s-a construit un soclu, unde ar fi trebuit aşezat un bust al domnitorului Ştefan. Bustul ar fi fost comandat în acei ani, însă urma i s-a pierdut, dar soclul e în picioare şi acum.

Astăzi, deşi este monument istoric de categoria A, făcând, deci, parte din patrimoniul cultural naţional, Podul lui Ştefan de la Gârbovana este tratat cu o dureroasă indiferenţă de autorităţile locale. Aflat la doar câteva sute de metri de DN 11 A, drumul naţional ce leagă Adjudul de Oneşti, podul este acoperit în totalitate de bălării. Un drum de acces accidentat şi plin de praf transformă cei aproximativ 800 de metri de străbătut până la pod într-o adevărată aventură. Însă riscul merită asumat, căci monumentul este o bijuterie arhitectonică. „Podul de la Gârbovana are un capăt într-o comună - Ştefan cel Mare, iar celălalt capăt în altă comună - Căiuţi. Dacă administraţiile locale ar analiza situaţia şi ar face acolo o investiţie, acea investiţie nu doar că ar aduce turişti, ci ar genera şi venituri la bugetul primăriilor“, consideră istoricul Vilică Munteanu.

Până când autorităţile vor mişca în vreun fel lucrurile, podul, o construcţie nu doar foarte trainică, ci şi extrem de frumoasă, ca şi zona în care se află, rămâne în uitare, deşi ar merita un loc de cinste în rândul obiectivelor turistice ale judeţului Bacău.

Încă două poduri ale domnitorului Ştefan la Zlodica şi Turtureşti