Poetul cu îngeri

A scrie despre poetul Vasile Voiculescu nu este tocmai uşor. Asta pentru că, pe de-o parte, din punct de vedere biografic, i-au fost dedicate în ultimii ani mai multe volume, cum n-a beneficiat nici un alt autor după 1989, fapt ce face extrem de dificilă identificarea unor aspecte inedite, iar, pe de altă parte, din punct de vedere literar, opera lui Voiculescu nu poate fi surprinsă în formule facile.

În schimb, a-l simţi pe poetul Voiculescu este foarte simplu. Chiar şi pentru cei cu mai puţină pregătire culturală, apropierea de opera voiculesciană înseamnă o transformare sufletească. Un sentiment cald şi profund te cuprinde în momentul lecturii. Simţi cu adevărat că lumea aceasta are un suflet, un sens, că ea este creaţia lui Dumnezeu. Lumea poate fi un loc al deznădejdii, dar şi spaţiul în care noi ne desăvârşim. Poetul spune mult mai frumos: „Prin vadul cărnii trec spre nemurire…”.

Vasile Voiculescu s-a născut pe 27 noiembrie 1884, în comuna Pârscov din judeţul Buzău, ca fiu al lui Costache şi al Sultanei, oameni gospodari cu o bună stare materială. Într-unul din celebrele „sonete închipuite” (Sonetul CLV), Voiculescu creează o genealogie simbolică a autorului (numit Shakespeare), care însă poate fi apropiată propriei biografii: „Strămoşii-mi, după nume, au învârtit ţepoiul,/ Eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai grea”. Într-adevăr, Vasile Voiculescu este primul din familie care face saltul la marea cultură, prin studiile extrem de serioase pe care le face, dar acest lucru nu înseamnă ruperea de propriul trecut. Voiculescu a fost fascinat de strămoşi, pe care i-a invocat adesea drept adevărate rădăcini din care el îşi trage seva.

Înrădăcinare în timp

„Nu-mi cerceta obârşia, ci ţine-n seamă soiul”, mai spune poetul, invitând prin aceasta la depăşirea judecăţilor contingente şi aplecarea spre esenţe. De la proprii strămoşi, această judecată este extinsă, la nivelul întregii umanităţi, trecând însă prin reflecţia asupra neamului românesc, format în acea perioadă, în covârşitoarea lui majoritate, din ţărani analfabeţi, cu un nivel de trai îngrozitor de scăzut. Această lume, căreia un filosof al istoriei sau al culturii „cu pretenţii” nu i-ar fi acordat nici o şansă, devine terenul de apostolat al medicului şi scriitorului Vasile Voiculescu şi, în acelaşi timp, matricea stilistică prin care neamul românesc poate avea o şansă în istoria culturii şi civilizaţiei universale.

Spre deosebire de idilicii semănătorişti, Vasile Voiculescu a fost perfect conştient de mizeria materială şi morală a satelor româneşti din epocă şi s-a implicat cu o energie rară pentru a combate această stare de lucruri, în domeniile în care se pricepea mai bine: medicina şi cultura. Rafinatul poet nu a avut nici cea mai mică problemă să se coboare din „înaltele sfere”, pentru a începe un program de popularizare la sate a cunoştinţelor medicale fundamentale sau să sprijine diversele acţiuni de ridicare intelectuală şi morală a ţăranilor. Asta, pentru că între el şi simplul ţăran nu vedea o diferenţă de esenţă, de „soi”. Ajutorul pentru lumea satului însemna un sprijin ca ţăranul să se redescopere pe sine şi o oportunitate pentru orăşean să-şi regăsească rădăcinile vii: „Ceea ce pentru copiii părăsiţi din basme a fost cenuşa caldă, pe dâra căreia veneau oricând voiau acasă, deşi luau suflet şi puteri, pentru noi sunt bătrânele tradiţii, datinile noastre vechi, cu care moşii şi părinţii şi-au ţesut straiele, şi-au durat casele, şi-au întemeiat gospodăriile. Ele sunt cenuşa fierbinte din vechea vatră de cultură băştinaşă ce ne-a încălzit şi ne-a luminat în toată noaptea istoriei noastre”.

Această privire către trecut, un trecut care este viu şi ne modelează în continuare, motivează interesul lui Vasile Voiculescu pentru arhaic, pentru origini. Proza sa, mai ales, explorează din plin lumea fabuloasă a începuturilor, când omul devine conştient de sine, păstrând însă o legătură puternică cu natura din care provine. Berevoii, solomonarii, licantropii, vânătorii sau pescarii sunt personajele acestei lumi a începuturilor, neviciată încă de excesul de civilizaţie şi de scepticismul celor care nu mai au nimic de sperat. Un comentariu la povestirea În mijlocul lupilor este revelator despre cum vedea Voiculescu omul arhaic: „Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea căreia haiticul de rând se trage înfiorat, ca oamenii la apariţia unui înger… Omul preistoric nu alerga după fiare, ci vâna primejdii, săgeta taine potrivnice, întindea curse pentru probleme de existenţă”.

Înrădăcinare în textura lumii

Această întoarcere în timp avea prin urmare şi rostul de a stabili raportul corect al omului cu lumea. Vasile Voiculescu este conştient că omul se defineşte în primul rând prin cultură. A fi om înseamnă a te delimita, într-un fel sau altul, de naturalul pur. Însă, recursul la origini ne permite o justă raportare la natură. Într-o anumită împrejurare, poetul arăta: „Am alergat la tot ceea ce atunci ispitea o minte înţărcată de credinţă şi hrănită ştiinţificeşte: materialism, pozitivism, evoluţionism, Littré, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La începutul lumii - ziceam cu ei - va fi fost Dumnezeu, aşa cum la începutul pomului a fost sămânţa. Dar cine mai caută sâmburele în haosul teluric din care a răsărit tulpina? Dumnezeu stă sus, în roadele ramurilor noastre. La o parte, deci, cu fastele şi arhivele cosmologiilor divine. Dar ramurile îmi rămâneau mai sterile”.

Vasile Voiculescu nu a dispreţuit ştiinţa modernă, însă a respins viziunea unei lumi, a unei naturi obiect exclusiv al disecţiei şi al manipulării în folosul egoist al omului. Lumea este plină de viaţă, de vitalitate, face parte din existenţa noastră, iar noi suntem parte din ea. Această viaţă a lumii răzbate pretutindeni din opera lui Voiculescu, chiar şi din acele pasteluri ce desenează culorile anotimpurilor: „S-amestecă în clocot firi şi lume/ Foi bat în vânt, aripi aşteaptă-n ou,/ Şal nou de ape-i lacul fără spume,/ Răsfrângerea de sălcii un ecou…”.

Medicul şi omul de cultură Vasile Voiculescu a fost, prin urmare, şi un mare iubitor al naturii, fără de care nu putea concepe o existenţă adevărată. Însă, natura şi omul ar fi fost doar nişte ramuri sterile fără duhul lui Dumnezeu.

Înrădăcinare în eternitate

După cum se poate observa din cele spuse mai sus, în viziunea lui Vasile Voiculescu, omul arhaic este deja un om cultural, legat de natură, dar, mai ales, de divinitate. Sentimentul religios este fundamental înrădăcinat în om, conferindu-i acestuia adevărata „umanitate”. Acest sentiment se împlineşte odată cu venirea lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Prin el ne împăcăm cu propria condiţie, cu „lumea”, deschizându-se calea spre eternitate. Dumnezeu este raţiunea şi explicaţia acestei lumi, iar suflarea Duhului Sfânt o putem găsi pretutindeni.

Asimilând spaţiul culturii şi al naturii, întinzându-se pe axa timpului, Vasile Voiculescu sfârşeşte (începe) prin a-şi răstigni mintea pe altarul rugăciunii neîncetate. Moartea soţiei, refuzul de a colabora cu propagandiştii comunişti şi retragerea din viaţa publică sunt doar oportunităţile istorice care îl conduc pe poet spre aprofundarea căilor lui Dumnezeu, prin practicarea Rugăciunii inimii. Isihasmul lui Vasile Voiculescu este exprimat în versuri precum acestea: „Locul inimii noastre? Cine-l ştie? Câţi îl cer?/ Vârtejul cugetelor nu-i chip să ne poarte…/ Locul inimii noastre sălăşluieşte în Cer/ Şi-n el Lumina lină a Celui fărâ de moarte./…Doamne, spre locul inimii noastre? Inimii Tale?ândreptează/ Paşii rugăciunii obosită de cale,/ Acolo unde deodată mintea se deşteaptă trează,/ În amiaza eternităţii Tale”.

Arestat în august 1958, în cadrul lotului „Rugul Aprins”, acuzat că a scris poezii „mistice” care îndemnau la revoltă împotriva regimului comunist, Vasile Voiculescu a fost condamnat la cinci ani de temniţă grea, pe care i-a petrecut în majoritate la Aiud. Pentru bătrânul de 74 de ani, închisoarea a fost începutul unor chinuri atroce, datorită bolilor foarte grave pe care le-a contactat. Deşi eliberat în 1962, Vasile Voiculescu a purtat până-n ultima clipă a vieţii stigmatul dureros al bolii care-i măcina trupul. Durerea era însă doar o poartă spre veşnicie: „Scăpat din jugul cărnii, afară din destine,/ Văd cum desăvârşirea-mi însămânţase huma…/ Doar după noaptea morţii, târziu, abia acum/ Începe dimineaţa eternităţii-n mine”.