Poetul prin versurile căruia vorbeşte-un neam întreg

„Copilo, tu eşti gata/ De-a pururea să plângi!/ Şi când eşti tristă, Doino,/ Tu inima ni-o frângi./ Dar nu ştiu cum, e bine/ Când plângi, că-n urma ta/ Noi plângem toţi, şi-amarul/ Mai dulce ni-e aşa./ Şi toate plâng cu tine/ Şi toate te-nţeleg,/ Că-n versul tău cel jalnic/ Vorbeşte-un neam întreg“ (Doina, pp. 168-169). Cine nu a simţit vreodată durerea din versurile lui Coşbuc, încă nu a simţit că este român. În versurile acestui poet ardelean stau ascunse duioşia, blândeţea, omenia acestui neam, dar şi suferinţele, nenorocirile, necazurile care s-au abătut asupra lui. George Coşbuc rămâne un scriitor semnificativ pentru istoria noastră zbuciumată.

George Coşbuc a fost cel de-al optulea copil al familiei sale, în total fiind paisprezece. Era fiul preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi al Mariei, fiica unui alt preot greco-catolic, Avacum, care slujea în localitatea Telciu. Pe 20 septembrie 1866, în localitatea Hordou, care astăzi îi poartă numele, s-a născut un mare poet. În mijlocul sărăciei şi durerii unui neam asuprit încă şi despărţit de ceilalţi români, s-a născut un ardelean într-o familie necăjită. Primele noţiuni le va primi de la bătrânul cântăreţ al bisericii din localitate. Acesta îl învaţă să citească încă de la 5 ani, lucru cu totul deosebit având în vedere condiţiile grele de viaţă. Coşbuc a fost un copil bolnăvicios, fiind nevoit să îşi întrerupă după doar un an şcoala din cauza problemelor de sănătate. După un scurt periplu pe la diverse şcoli din comunele alăturate, Coşbuc reuşeşte să se înscrie la Gimnaziul Fundaţional din Bistriţa-Năsăud. Aici dobândeşte o bogată cultură literară şi ajunge să cunoască foarte bine limbile clasice şi germana. Este ales preşedinte al Asociaţiei „Virtus Romana Rediviva“ care era alcătuită din elevi ai gimnaziului. Ajunge membru din primul an de studii, lucru ieşit din comun, deoarece, de regulă, membrii aleşi erau cel puţin din anul al treilea de studii. La doi ani distanţă devine preşedinte. Publică poezii în revista Muza someşană şi se ocupă de traduceri din Ruckert şi Petöfi.

Un jurnalist muncitor

După terminarea gimnaziului, în 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj. Aici îşi continuă aprofundarea limbilor clasice şi devine preşedinte al Societăţii „Iulia“ formată din studenţi români. Începând cu 1886 nu mai figurează între studenţii facultăţii, din cauza unor grave probleme de sănătate şi de natură materială. Începând cu 1887, Coşbuc începe o strânsă colaborare cu revista Tribuna, editată de Ioan Slavici la Sibiu. Încă din 1884 Coşbuc trimitea diverse materiale care erau primite cu entuziasm de Slavici. Acesta îl convinge să se alăture corpului redacţional, fiind sigur că poetul este şi un bun jurnalist. Nu s-a înşelat deloc în această privinţă. Slavici consemna evenimentul în jurnalul său: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de 21 de ani, unul din cele mai distinse capete.“ În redacţia ziarului se regăseau două mari personalităţi ai literaturii române: Slavici şi Coşbuc. Poeziile publicate de Coşbuc aici vor căpăta o încununare odată cu scrierea care îl face cunoscut: Nunta Zamfirei. După desfiinţarea Tribunei, începând cu 1889, Coşbuc merge la Bucureşti, unde este primit în cercul Convorbiri literare condus de Titu Maiorescu. Din 1893, odată cu apariţia primului volum de versuri Balade şi idile, Coşbuc devine apreciat în toată ţara.

Traducătorul asiduu

Coşbuc nu a fost doar un poet iscusit, ci şi un fin traducător, talentul său literar mergând şi în direcţia unor tâlcuri generoase. În 1896 publică traducerea Eneidei de Virgiliu, cu care obţine marele premiu „Năsturel Herescu“ oferit de Academia Română. Se ocupă apoi de traducerea Georgicelor, tot de Virgiliu, Odiseea lui Homer sau piesa Don Carlos de Schiller. După această etapă urmează traducerea capodoperei lui Dante, Divina comedie. De asemenea, Coşbuc a publicat şi câteva traduceri ale literaturii indiene: Rig-Veda, Mahabharata, Ramayana şi Sakuntala, operă a lui Calidasa.

Primirea în cadrul Academiei Române

În 1916, când s-a propus ca George Coşbuc să fie primit în cadrul membrilor titulari ai Academiei Române, nu au fost nici un fel de probleme. Era deja recunoscut drept un scriitor important, cu o operă semnificativă. Duiliu Zamfirescu, cel care a alcătuit raportul activităţii poetului, spunea: „Reputaţia sa literară este atât de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale.“ Din păcate, primirea în cadrul Academiei va rămâne ultimul moment fericit al vieţii sale, pentru că, în 1915, Coşbuc îşi pierduse unicul copil, Alexandru, într-un accident de maşină. Creaţia sa a îngheţat începând cu acel moment îngrozitor. Pe 9 mai 1918, Coşbuc moare şi este înmormântat în Bucureşti în cimitirul Bellu.

Războiul nu şterge simţirea

Printre poeziile publicate de Coşbuc regăsim numeroase subiecte istorice abordate. Începând cu prima cucerire a Transilvaniei de către hoardele lui Arpad şi până la bătăliile de la Plevna sau Smârdan, Coşbuc tratează istoria poporului român în versuri. Ceea ce este caracteristic majorităţii poeziilor este tristeţea, durerea care se resimte din cauza greutăţilor pe care le implică războiul. „Şi-acei ce de-a pururi au glume,/ Azi tremură muţi şi-ngheţaţi/ În jalea cea fără de nume;/ Pustii ei se simt, şi-aruncaţi / Departe la margini de lume./ Iar codru-ngropat e-n zăpadă;/ Nu-i uşă, nu-i cale, nu-i loc./ În haine ca-n zi de paradă,/ Ţin pînea-ngheţată la foc,/ Stând unul într-altul grămadă./ E freamăt în zare: e tunul,/ Ori cântec de clopot din sat?/ Crăciunul e astăzi, Crăciunul. / Flăcăii ţin capul plecat,/ Şi plânge-necat câte unul…“ (Crăciunul în tabără, p. 73) Aici Coşbuc zugrăveşte suferinţa de a fi departe de casă într-o zi de sărbătoare în care ar trebui să fii înconjurat de familie. Războiul nu distruge sentimentele umane, uneori, poate, le reprimă, dar nu le poate distruge.

„Noi vrem pământ!“

Relaţia dintre Coşbuc şi Titu Maiorescu nu a fost niciodată una prea apropiată. Se pare că mtivul principal al acestei distanţări au fost convingerile politice al lui Coşbuc. Acesta era foarte apropiat de soarta transilvănenilor, care duceau o viaţă grea şi plină de lipsuri. Prin poezia „Noi vrem pământ!“, publicată în 1894, Coşbuc a anticipat momentul revoltei de la 1907. „O coajă de mălai de ieri/ De-o vezi la noi tu ne-o apuci. / Băieţii tu-n război ni-i duci,/ Pe fete ni le ceri./ Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:/ Nici milă n-ai, nici crezământ!/ Flămânzi copiii-n drum ne mor/ Şi ne sfârşim de mila lor-/ Dar toate le-am trăi uşor/ De-ar fi pământ!/ De-avem un cimitir în sat/ Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug./ Şi-n urma lacomului plug/ Ies oase şi-i păcat!/ Sunt oase dintr-al nostru os:/ Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos/ Din case goi, în ger şi-n vânt,/ Ne-aţi scos şi morţii din mormânt-/ O, pentru morţi şi-al lor prinos/ Noi vrem pământ!/ Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim/ Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,/ Că nu-şi vor bate-ai voştri joc/ De noi, dacă murim./ Orfani şi cei ce dragi ne sunt/ De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,/ Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,/ Căci nici pentr-un mormânt n-avem/ Pământ - şi noi creştini suntem!/ Şi vrem pământ!“(Noi vrem pământ, pp. 163-165). Nimic nu este mai legitim decât a cere un loc pentru trupul tău după ce vei muri şi, în cele din urmă, ţăranii l-au primit. Dar pentru asta a fost nevoie de sânge, de prea mult sânge.

Dragostea de mamă

Fiecare a citit măcar o singură dată, forţat la şcoală sau din proprie voinţă, poezia Mama. Aici, poetul ne înfăţişează dragostea mamei sale, pe care a revăzut-o atât de rar de când a trebuit să plece de acasă. „...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!/ La geam tu sari deodată,/ Prin noapte-afară lung priveşti/ «Ce vezi?» întreab-o fată/ «Nimic... Mi s-a părut aşa!»/ Şi jalea te răpune,/ Şi fiecare vorbă-a ta/ E plâns de-ngropăciune./ Într-un târziu, nerădicând/ De jos a ta privire: / «Eu simt că voi muri-n curând,/ Că nu-mi mai sunt în fire.../ Mai ştiu şi eu la ce gândeam?/ Aveţi şi voi un frate.../ Mi s-a părut c-aud la geam/ Cu degetul cum bate./ Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,/ Aş mai trăi o viaţa./ E dus, şi voi muri dorind/ Să-l văd odată-n faţă./ Aşa vrea poate Dumnezeu,/ Aşa mi-e datul sorţii,/ Să n-am eu pe băiatul meu/ La cap, în ceasul morţii!»/ Afară-i vânt şi e-nnorat,/ Şi noaptea e târzie;/ Copilele ţi s-au culcat/ Tu, inimă pustie,/ Stai tot la vatră-ncet plângând;/ E dus şi nu mai vine!/ Ş-adormi târziu cu mine-n gând,/ Ca să visezi de mine!“ Dacă ne vom uita scriitorii, poate nu este aşa grav, dar dacă ne vom uita părinţii şi jertfele lor, neamul nostru este aproape de pieire. Coşbuc este exemplul nostru pentru astăzi.

Notă:

Lucrările citate se regăsesc în:

G. Coşbuc, Versuri, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961, 920 p.

G. Coşbuc, Cântece de vitejie, Editura Albatros, 1981, 110 p.