„Portăriţa“ de la Rădăşeni, icoana unei minuni

La Rădăşeni există o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni. A ajuns aici purtată de credincioşi în procesiune, pentru a-i izbăvi de secetă, în anul 1921. Cele petrecute atunci au fost preluate de tradiţia locului şi, din generaţie în generaţie, din casă în casă, din familie în familie, istorisirea a ajuns până în vremurile de acum.

De cum ieşim din Fălticeni şi mergem spre vest, după numai câţiva kilometri, intrăm într-o zonă de deal-câmpie rară prin frumuseţea peisajului, ce ne aminteşte de „Dumbrava minunată”, dar şi prin vrednicia celor ce locuiesc în comunele şi satele ce o împânzesc până departe, către obcinele bucovinene.

Prima aşezare în drumul nostru este comuna Rădăşeni, unde, în mai toate anotimpurile, domină verdele şi albul. Albul de la casele urmaşilor răzeşilor trăitori pe aceste locuri cu veacuri în urmă, şi verdele de la livezile cu vestitele „mere de aur” ce înfrumuseţau, odinioară, până şi mesele îmbelşugate ale luptătorilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar mai aproape de noi, erau premiate la expoziţiile naţionale şi internaţionale.

„Cu spesele” ieroschimonahului Veniamin Piticariu

Am ajuns, aşadar, recent, la Rădăşeni, cu dorinţa de a cunoaşte o parohie, la a cărei biserică slujeşte părintele Petru Irimescu, un preot de mir cu calităţi duhovniceşti deosebite, şi unde se află una dintre cele mai adorate icoane făcătoare de minuni din România, despre care, în lucrarea sa intitulată „Istoria sfintei Mănăstiri Râşca”, tipărită la Fălticeni, în 1901, arhiereul Narcis Creţulescu nota: „Icoana mare a Maicii Domnului făcătoare de minuni, zugrăvită la Sfântul Munte Athos, de un pictor renumit. Sfânta icoană e prea frumoasă, îmbrăcată peste tot cu argint bun şi aurită peste tot, la Liov în Galiţia, cu preţ de 1200 lei aur. Are juvele, stă sub geam cu privaz aurit. Este proprietatea părintelui ieroschimonah Veniamin Piticariu, arhimandrit şi egumen al sfintei Mănăstiri Râşca, cavaler. Titlul sfintei icoane este «Această sfântă icoană a Maicii Domnului se numeşte „Portăriţa”». Jos, pe argint, scrie: «Această icoană s-a făcut şi s-a împodobit cu spesele mele: Veniamin Piticariu, 1892. Sfânta icoană este o copie artistică de pe chipul sfintei icoane „Portăriţa”, de la Sfântul Munte Athos, de la Mănăstirea Iviru»”.

Părintele Irimescu, un Cleopa printre mireni

Pe părintele paroh Petru Irimescu, slujitor al Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, l-am găsit pe şantierul unei biserici, unde muncea cot la cot cu echipa sa, pentru ca iarna care bate la uşă să îi găsească cu lucrările cât mai avansate la noul lăcaş de rugăciune, a patra biserică pe care îşi pune semnătura nu numai de ctitor şi preot, dar şi de constructor în toată puterea cuvântului.

I-am mărturisit dorinţa noastră de a afla istoria icoanei făcătoare de minuni din biserica unde slujeşte, pentru a o spune şi cititorilor noştri. Bucuros de iniţiativa noastră, părintele paroh ne-a condus direct la biserică.

Taina toiagului păstrător de galbeni

„Icoana Maicii Domnului din biserica satului nostru, situat aici, în ţinutul Fălticenilor, fără să aibă faima icoanelor şi locurilor celebre ale lumii, are totuşi o istorie minunată, plină de tâlc, care vorbeşte despre milostivirea fără margini a Maicii Domnului, izvorul atâtor minuni şi rugătoare fierbinte pentru toţi fiii Bisericii”, şi-a început povestirea părintele Irimescu, o dată ce am ajuns în faţa icoanei făcătoare de minuni. La Mănăstirea Râşca, către sfârşitul veacului al XlX-lea, stăreţea ieroschimonahul Veniamin Piticariu, originar din satul Mihăieşti, situat foarte aproape de Rădăşeni, Dorea să lase în urma sa o icoană pictată la Sfântul Munte. Din osteneala sa şi a obştii a strâns galben după galben, i-a aşezat într-un baston de bambus, gol pe dinăuntru, şi a plecat spre Sfântul Munte. Drumurile erau lungi, nesigure, dar hoţii nu-şi puteau închipui că o adevărată comoară era ascunsă într-un sărăcăcios baston. A luat corabia spre Constantinopol, însă furtuna era cât pe ce să-i înece. Au scăpat cu viaţă, dar bastonul s-a pierdut în mare. Trist şi sărac, monahul s-a dus totuşi la Athos, dar nu a mai putut strânge alţi bani şi, deci, nu şi-a putut împlini dorinţa. La întoarcere, în anul 1891, aşteptând corabia la Istanbul, şi-a văzut bastonul într-o grămadă cu obiecte pescuite din mare, care îşi aşteptau proprietarii. Văzându-l că se interesează de bastonul îmbibat cu apă, stăpânul dughenei din vecinătate i-a spus că-i prea greu toiagul acela spre a-i fi de folos, pentru că a stat prea mult în apă şi, ca atare, nu mai poate fi de ajutor nimănui. La insistenţele monahului, turcul i l-a dat cu mare plăcere, neştiind de galbenii purtaţi în el, taina bastonului rămânându-i ascunsă. Având „comoara” recuperată, Veniamin Piticariu s-a întors la Athos şi a comandat icoana mult dorită unui vestit pictor de la Schitul Lacu. Revenind în ţară, arhimandritul Veniamin a dăruit icoana mănăstirii sale de metanie.

Minunea de la Rădăşeni

În deceniile care au urmat, „Portăriţa” de la Râşca a ajutat multor credincioşi, devenind cunoscută în timp ca icoană făcătoare de minuni. De aceea, de câte ori, venea vreme de mare secetă peste satele din împrejurimi, cunoscându-se faima şi ajutorul primit de la icoană de multe ori în trecut, sătenii solicitau ieşirea acesteia în procesiune religioasă. Şi aşa, cu icoana înveşmântată în straie frumoase, purtată în carul cu boi, cu mare alai, format din credincioşi şi preoţi, se oficiau, din sat în sat, slujbe la troiţe, la biserici şi la marginea ogoarelor, pentru dezlegarea norilor şi aducerea ploii dătătoare de belşug.

Aflând despre puterile icoanei, locuitorii Rădăşenilor au cerut ca icoana să fie adusă şi în satul lor năpăstuit de secetă. Aşa că, într-una din zilele lunii mai a anului 1921, preoţii au pornit cu icoana în procesiune de la Râşca spre Rădăşeni. După rugăciunile şi slujbele din sat şi din livezile cu meri, minunea s-a întâmplat, pentru că, spre seară, ploaia a venit peste aşezarea oamenilor ce îşi dovediseră credinţa de nenumărate ori în trecut, dar şi atunci, când îşi puseseră ultimele speranţe în puterile „Portăriţei”.

S-a mai petrecut însă o mare minune: a doua zi, când să se pornească alaiul din loc, de la biserică, unde se oficiase ultima slujbă pentru sat şi se înălţaseră rugăciuni de mulţumire pentru ploaia adusă, icoana nu s-a mai lăsat luată în procesiune. Boii nu au mai putut fi urniţi din loc în niciun chip, până ce nu a fost coborâtă icoana din car. De îndată ce a fost dusă la adăpost în biserică, carul cu boi s-a pornit fără nici o oprelişte. Cât este adevăr şi cât este legendă în această întâmplare, numai Dumnezeu ştie. Cert este că cele petrecute în satul Rădăşeni în luna mai a anului 1921 au fost preluate de tradiţia locului şi, din generaţie în generaţie, din casă în casă, din familie în familie, istorisirea a ajuns până în vremurile de acum.

Despre cele petrecute atunci vorbesc cu bucurie nu numai bătrânii din satul Rădăşeni. Arhimandritul Cleopa Ilie, vestitul părinte misionar, legat sufleteşte de satul Rădăşeni încă din vremea stăreţiei sale la Sihăstria, liturghisitor în biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Rădăşeni, a confirmat deseori, în predicile sale, autenticitatea minunii.

Casă nouă pentru icoana făcătoare de minuni

Pentru arhimandritul Veniamin Piticariu, vestea celor petrecute cu icoana sa la Rădăşeni a constituit şi bucurie şi întristare. Bucurie pentru puterile icoanei, ce se dovediseră din nou, prin dezlegarea norilor în satul năpăstuit de secetă. Tristeţe pentru icoana care nu mai voise să se întoarcă la Râşca, unde îşi găsise adăpost, timp de 36 de ani, după aducerea ei de la Muntele Athos. Părintele Piticariu a hotărât să dăruiască sfânta icoană bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din satul de unde aceasta nu s-a mai lăsat dusă. Mai mult decât atât, şi-a însoţit hotărârea de dorinţa de a fi îngropat şi el alături de acest lăcaş, devenit noua casă pentru „Portăriţă”. Ceea ce s-a şi petrecut un an mai târziu, în 1922, când Dumnezeu l-a chemat pe monahul-pelerin la Athos întru împărăţia Sa. Trupul său a fost adus atunci de la Mănăstirea Râşca şi a fost aşezat în mormântul de lângă biserică. Mai târziu, prin grija preotului şi a credincioşilor, la căpătâiul arhimandritului Veniamin Piticariu s-a aşezat un monument funerar din marmură neagră, în semn de recunoştinţă pentru vestitul stareţ, dar şi ctitor al bisericii celei noi din Rădăşeni.

Aşa a rămas la Rădăşeni o icoană vestită, a cărei istorie, începută la Athos, s-a continuat în acest sat cu oameni evlavioşi, întărind şi mai mult credinţa lor, îndemnându-i să rămână fideli dreptei învăţături şi s-o cinstească în chip deosebit pe Maica Luminii din icoana cea luminată. Icoană care astăzi are, într-un mic medalion de argint, aşezat la gâtul Maicii Domnului, părticele din moaştele Sfântului Gheorghe, ale Sfântului Haralambie şi ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Ele au fost dăruite bisericii din Rădăşeni de către arhiereul Narcis Creţulescu, prieten al arhimandritului Veniamin Piticariu, trecut la cele veşnice în Mănăstirea Neamţ, în luna martie 1913. De altfel, o mică însemnare, care însoţeşte darurile, aminteşte despre donaţia făcută de către înaltul ierarh.

Pentru pelerinul pornit la drum spre Rădăşeni, semnificativ este şi faptul că, la biserica din sat, va vedea, între odoarele ei de preţ, şi un epitaf pictat de vestitul iconar Irineu Protcenco, de la Sihăstria, din vremea în care satul avea o strânsă legătură cu această mănăstire. Dar aceasta este o altă minune, despre care vom vorbi cu alt prilej.

Am plecat de la Rădăşeni purtând în minte acel fragment semnificativ din rânduiala de sfinţire a icoanelor Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în care se spune: „Binecuvânteaz-o cu binecuvântarea Ta cea cerească şi-i dă ei puterea şi tăria facerii de minuni. Fă-o vindecătoare şi izvor de tămăduiri tuturor celor ce în dureri se vor pleca în faţa ei şi vor cere de la Tine ajutor prin Născătoarea de Dumnezeu...”.