Prăznuirea Tuturor Sfinților în Răsărit și Apus

În prima duminică după Pogorârea Sfântului Duh sunt sărbătoriți toți sfinții Bisericii, toate mlădițele Viței nemuritoare care au dat roadă veșnică, toți adevărații prieteni ai lui Hristos, cunoscuți și necunoscuți de cei de ieri și azi, sădiți însă de Tatăl în trupul milenar al istoriei, pentru veșnicie. Prin ei, noi, cei din Biserica de astăzi, ne facem auziți Treimii Celei Sfinte, cerându-I milă, pace și îndurare pentru întreaga lume. Prăznuirea tuturor sfinților Bisericii lui Hristos s-a dovedit încă demult drept un moment deosebit al manifestării evlaviei creștine, însă astăzi sărbătorirea lor se face la date diferite în Apus și Răsărit.

Curând după Înălța­rea lui Hristos la Tatăl și Pogorârea Sfântului Duh peste apostoli, Biserica cea vie a lui Hristos s-a înveșmântat în haina însângerată a martirilor, cărora li s-au adăugat, cu timpul, cete întregi de mărturisitori și cuvioși, știuți și neștiuți de lume. 

Deși la început nu a fost așa, creștinii din Apus și Răsărit îi cinstesc astăzi la date diferite. Spre deosebire de ortodocșii de pretutindeni și de greco-catolici, unde sărbătoarea are dată schimbătoare, fiind legată de prăznuirea Sfintelor Paști și sărbătorindu-se în prima duminică după Rusalii, în Occident, creș­tinii romano-catolici, anglicani, precum și numeroase comunități luterane o sărbătoresc la data de 1 noiembrie, potrivit calenda­rului gregorian.

O filă de istorie primară

Cultul mucenicilor s-a născut și dezvoltat devreme în Biserica primară. Încă dintru început, creștinii și-au cinstit martirii în ziua muceniciei lor, prin Privegheri de toată noaptea și Sfinte Liturghii săvârșite pe mormânturile sau în locul unde aceștia și-au mărturisit credința cu pre­țul vieții. Dovezi ale existenței unei sărbători a „tuturor mucenicilor” apar încă din anul 270, fără să știm însă data la care aceasta îi aduna în rugăciune pe creștinii rămași vii.
În secolul al IV-lea, numeroasele comunități creștine adoptau sărbători dedicate sfinților din alte părți ale creștinătății, își dăruiau reciproc fragmente din moaștele martirilor locali, cinstindu-i chiar împreună în cadrul anumitor sărbători și procesiuni comune. Persecuțiile ordonate de crudul împărat Dioclețian au făcut ca numărul martirilor să devină atât de mare, încât să nu i se mai poată da fiecăruia dintre ei o zi de prăznuire de-a lungul anului. Datoria sfântă de a-i cinsti a făcut ca Biserica să fixeze o zi comună de pomenire a tuturor, iar în Antiohia găsim primele dovezi cu privire la existen­ța unei sărbători dedicate tuturor martirilor, așezată în prima duminică după Rusalii.
O mențiune despre această zi de prăznuire comună găsim la Edessa, unde, într-una dintre predicile sale, Sfântul Efrem Sirul (†373) vorbește despre o sărbătoare închinată „memoriei tuturor mucenicilor din toată lumea”, o altă aluzie la sărbătoare existând și într-o omilie a Sfântului Ioan Gură de Aur (†407).
În secolul al V-lea sărbătoarea se prăznuia și la Roma. La început erau pomeniți doar martirii împreună cu Sfântul Ioan Botezătorul, iar în 411 calendarul caldeean menționa, în Vinerea de după Sfintele Paști, o zi de pomenire a mărturisitorilor (Commemoratio Confessorum).

1 noiembrie, istoria unei alegeri occidentale

În anul 610, sărbătoarea tuturor sfinților era prăznuită la Roma în data de 13 mai, dată cu o importanță deosebită, căci în acea zi Papa Bonifaciu al IV-lea a transformat în biserică Panteonul din Roma, templul roman închinat tuturor zeilor, dedicând acest loc Maicii Domnului și tuturor mucenicilor și aducând aici din catacombe moaște a nume­roși mucenici. Tot atunci Papa a fixat ziua de 13 mai drept zi închinată tuturor martirilor, dată care apare și în martirologiul roman. Această zi creștină avea să înlocuiască treptat sărbătoarea romană Lemuria, festival păgân care dura trei zile și în cursul căruia se derulau practici de alungare a stafiilor din locuințe.
Mai târziu, prăznuirea sărbătorii va fi mutată la 1 noiembrie. Schimbarea a survenit în secolul al VIII-lea, odată cu Papa Grigorie al III-lea (731-741). Sfințind în Bazilica „Sfântul Petru” din Roma o capelă pentru a așeza aici moaște ale „Sfinților Apostoli și ale tuturor sfinților, martiri și mărturisitori, ale tuturor drepților care s-au desăvârșit și care odihnesc în tot pământul”, Papa Grigorie al III-lea hotărăște și prăznuirea anuală a tuturor sfinților la 1 noiembrie. Schimbarea se va fi făcut probabil și datorită faptului că în Anglia acelor vremuri exista deja o sărbătoare închinată tuturor sfinți­lor, cu prăznuire la 1 noiembrie, prin care Biserica încerca să-i elibereze pe celți de practicarea ritualurilor păgâne. Sărbătorirea tuturor sfinților în Biserica medievală britanică se suprapunea ceremoniilor păgâne ocazionate de sărbătoarea celtică Samhain, a sfârșitului verii, care însă a continuat multă vreme să existe în paralel cu dezvoltarea crești­nismului pe teritoriul de astăzi al Marii Britanii.
La răspândirea acestei schimbări de dată au contribuit și călugării misionari irlandezi, a căror influență creștea în Europa acelei epoci. În cultura poporului irlandez prima zi a lunilor anului era rezervată sărbătorilor religioase. În plus, sărbătorirea creș­tină a tuturor sfinților la 1 noiembrie coincidea cu sfârșitul verii și începutul iernii celtice, moment aparte în calendarul lunar al acestui popor păgân, ținând cont că anul celtic avea doar două mari perioade: un anotimp întunecat și rece (de la începutul lunii noiembrie până la sfârșitul lunii aprilie) și un al doilea, însorit și relativ călduros (de la începutul lunii mai până la sfârșitul lunii octombrie).
Sărbătorirea Tuturor Sfinților la 1 noiembrie va fi generalizată în Apus începând cu anul 835, în timpul Papei Grigorie al IV-lea, la sfaturile acestui papă, împăratul Ludovic I cel Pios având să generalizeze această sărbătoare în întreg imperiul carolingian. În 800, 35 de ani înain­tea Papei Grigorie al IV-lea, într-una din scrisorile sale, învăța­tul anglo-saxon Alcuin vorbește despre o sărbătoare a tuturor sfinților, sărbătorită la acea dată, pe care o numeș­te solemnitas sanctissima, și despre care spune că era precedată de trei zile de post. Chiar înainte de anul 800, un sinod ținut în Bavaria declara ziua de 1 noiembrie drept zi de odihnă, iar în martirologiul irlandez, compus de Episcopul Oengus în perioada 829-833, ziua de 1 noiembrie era dedicată „sfin­ților din Europa”.

Sărbătoarea Tuturor Sfinților și pomenirea celor adormiți

Din secolul al IX-lea, în ziua sărbătorii Tuturor Sfinților va începe să se oficieze și o slujbă de pomenire a credincioșilor ador­miți, iar în secolul al XI-lea, Odilon, întâistătătorul călugărilor din abația de la Cluny (Fran­ța), va institui chiar o sărbătoare dedicată credincioșilor trecuți la Domnul, cu prăznuire în ziua de 2 noiembrie. Această a doua sărbătoa­re va fi inclusă oficial în viața liturgică a Bisericii Romano-Catolice începând cu secolul al XIII-lea. După Reformă, sărbătoarea Tuturor Sfinților a fost păstrată atât în calendarul anglican, cât și de numeroase comu­nități luterane, pentru cei din urmă sărbătoarea fiind mai mult o ocazie de comemorare a credin­cioșilor defuncți, pentru care aprind lumânări.
Importanța și solemnitatea prăznuirii tuturor sfinților vor crește constant de-a lungul secolelor, în 1484 Papa Sixt al IV-lea (cel care a întreținut cores­pondență cu domnitorul Ștefan cel Mare și Sfânt) având să crească durata sărbătorii la opt zile (decizie abrogată în 1955), iar în 1914 Papa Pius al XI-lea făcând din ea una dintre sărbătorile obligatorii ale ritului latin.
Astăzi, în Biserica Roma­no-Catolică, prăznuirea Tuturor Sfinților precedă cu o zi „Lumina­ția”, sărbătoare în care se face „pomenirea tuturor credincioșilor răposați” (commemoratione omnium fidelium defunctorum). Cu toate acestea, pomenirea la 1 noiembrie a celor adormiți s-a men­ținut pentru mult timp.
În Ortodoxie, ziua în care-i cinstim pe toți sfinții, dintotdeauna și de pretutindeni, este o duminică, o zi a Domnului, o zi a Învierii. Pururea vii și luminându-ne din veșnicie, ei sunt fii ai Învierii înveșnicite a Domnului. Duminica Tuturor Sfinților este o sărbătoare dedicată întregii comunități de sfinți ai Bisericii triumfătoare. Acum noi cinstim acea parte din turma multiseculară a Bisericii lui Hristos care s-a unit veșnic cu harul trupului îndumnezeit și înălțat al Mântuitorului. Dacă despre unii sinaxarele de veacuri ne sunt mărturie și garant al sfințeniei lor, despre ceilalți nu știm nici măcar câți sunt la număr.