Prefaţă la „Irmologhiu sau Catavasier“ de Anton Pann

Vechile manuscrise muzicale bizantine, greceşti, slavoneşti, româneşti sau bilingve, ce conţineau irmoase şi catavasii se intitulau Irmologhioane. Toate aceste catavasii şi irmoase au fost, în general, păstrate aşa cum au fost traduse, sau compuse de protopsalţi, diortosind, îndreptând şi completând, acolo unde a fost cazul.

Printre aceşti compozitori se numără şi protopsaltul Anton Pann, care a activat şi în zona Transilvaniei lăsând ucenici care s-au ocupat de preluarea şi perpetuare muzicii bizantine specifice cultului ortodox; acesta prezintă o schiţă istorică a cântării bisericeşti, aducând o sensibilitate românească asupra melodiilor, dar respectând textul grecesc.

Între manuscrisele alcătuite de acesta se numără „Irmologhiu sau Catavasier“, publicat în anul 1846 (ediţia întâi) şi 1854 (ediţia a doua), ambele tipărite la Bucureşti în vremea păstoririi Mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei.

Prefaţa acestei opere e dedicată „prea Cuviosului arhimandrit Spiridon, igumenul sfintei monastiri Tismana“.

Aceasta este structurată din mai multe perspective, în care protopsaltul Anton Pann doreşte să evidenţieze anumite aspecte şi considerente din perioada respectivă. În primele rânduri ale textului, muzicianul vorbeşte despre mănăstirea Tismana ca un loc „în care închinăciunile cele către Dumnezeu sunt deschiderea gurilor şi răspunderea glasurilor“, arătând oarecum o muzicalitate care tinde spre transcendent, către împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, compozitorul, vorbeşte despre egumen ca fiind un părinte „liniştit, paşnic şi cugetător de Dumnezeu“. Mai departe, Anton Pann îi mulţumeşte pentru darul însemnat oferit pentru tipărirea acestui manuscris, pentru ca şi ceilalţi să se poată folosi de el.

A doua parte a prefeţei este dedicată celor ce „cu dragoste urmează la ştiinţa muzicii bisericeşti“. Astfel, autorul explică anumite lucruri teoretice şi practice cu privire la catavasier şi la felul melodiei: „melodia grabnico-irmologică este cea dintâi care caracterizează talentul şi desăvârşirea unui muzic (...) practica este legată de teorie şi teoria de practică“. În continuare, Anton Pann îndeamnă pe toţi să „primească acest catavasier pentru a îndepărta zgomotoasa şi neregulata cântare din sfintele lui Dumnezeu biserici“.

În finalul predosloviei, Anton Pann îi dedică mitropolitului Neofit o frumoasă poezie, în care îşi arată măiestria de compozitor şi poet: „ascultaţi dar tinereşte / al său glas plin de blândeţe  / care vă povăţuieşte / dă-i Doamne viaţă lungă  / adânci bătrâneţi s-ajungă / cu întreagă sănătate / şi zile mai seninate…“.

Despre muzica bisericească

În ceea ce priveşte ediţia a doua a manuscrisului, Anton Pann vorbeşte despre muzica bisericească: „veţi vedea în el multe cântări potrivite spre a se cânta pe două tacturi (...) potrivite după cele greceşti, şi la ritm şi la tonuri“.

În continuare autorul aminteşte pe arhimandritul Spiridon, care a contribuit la întâia ediţie şi că în cinstea la asemenea bărbaţi virtuoşi „suntem datori a le înălţa monumente spre a sluji spre exemplu următorilor“. La finalul prefeţei din 1854, compozitorul aminteşte şi pe celălalt părinte de la Tismana care i-a urmat egumenului, şi anume arhimandritul Augustin. Tot în această prefaţă se aminteşte faptul că la sfârşitul cărţii s-au adăugat o Evanghelie şi un Apostol spre a servi drept model lecturarea lor pentru viitorii cântăreţi.

Câţiva ani mai târziu, după cum afirmă etnomuzicologul Costin Moisil, Anton Pann a fost elogiat de episcopul Nifon (care la vremea respectivă era cel mai elogiat muzician dintre membrii Sinodului) ca fiind un exemplu de compozitor care a adaptat melodiile la limba română „cu genul şi gustul de cântare al poporului român“. În concluzie, îl putem considera pe Anton Pann unul care a sistematizat definitiv muzica bisericească, luând drumul larg al poporului pe care l-a ascultat şi copiat în toate producţiile sale literare şi artistice.