Refugiat în România, în 1944, Leonida Sava şi-a dăruit întreaga viaţă misiunii sale de preot, ajutându-şi enoriaşii şi ridicând din colb şi din ruină Biserica Frumoasa, din Iaşi. În Basarabia, a fost diaconul mitropolitului Gurie Grosu. De asemenea, Leonida Sava a fost naşul de botez al mitropolitului de mai târziu al Ardealului, Antonie Plămădeală.
Povestea vieţii lui Leonida Sava începe în anul 1903, într-un timp plin de prefaceri şi de înnoire al începutului de secol. Crescut într-o familie de preot, Leonida avea să urmeze aceeaşi chemare, absolvind Seminarul Teologic din Chişinău, iar mai apoi facultăţile de Drept şi Teologie de la Cernăuţi.
Aici, în cel mai faimos centru universitar al vremii din România Mare, a cunoscut-o pe cea care îi va deveni soţie: Ada Grosu, fiica preotului din Izbişte, un sat din judeţul Orhei. Născută în 1908, Ada era absolventă a Şcolii Eparhiale de fete din Chişinău.
Întorşi în Chişinău, după absolvirea studiilor universitare, cei doi soţi s-au stabilit în Casele Soborului, din apropierea Catedralei mitropolitane. Părintele Leonida Sava fusese numit diacon la Catedrala mitropolitană, făcând parte din suita mitropolitului Gurie Grosu, şi profesor la Şcoala de cântăreţi din Chişinău. Mai apoi a fost hirotonit preot.
Soţia, Ada, a fost învăţătoare, şi pentru o vreme profesoară de limba franceză. „Părintele Sava era diaconul mitropolitului Gurie Grosu. Înainte de a veni în România, în primul refugiu, locuiam în Casele Soborului, numai între preoţi“, îşi aminteşte Daria Vătavu (95 de ani), cea care a lucrat în casa familiei Sava încă de la 15 ani.
Calvarul refugiului
Bine situat în lumea intelectuală a Chişinăului, fiind un apropiat al lui Gurie Grosu, primul mitropolit român din Basarabia de după reîntregirea României, părintele Leonida Sava a fost nevoit să se refugieze împreună cu familia, după ultimatumul dat de ruşi. În septembrie 1940 au trecut dincoace de Prut. S-au întors la Chişinău în 1941, după ce începuse războiul, luând totul de la zero. Tanti Daria Vătavu, martor preţios al acelor vremuri, povesteşte: „Când ne-am repatriat, în '41, Gurie nu mai era. Venise deja mitropolitul Ifrim. Mitropolitul Gurie fusese dus la mănăstire forţat, la Cernica, pentru că îndrăznise să-l înfrunte pe Carol al II-lea. Acesta fusese într-o vizită la Chişinău, iar Gurie era dintr-o bucată. Mi-a povestit părintele că i-ar fi zis regelui: «Majestate, tare-am vrea să fiţi cu soţia împreună». Că el era cu Lupeasca. Şi-atunci Carol ar fi spus: «Să-l ştergeţi pe acesta de aici, să nu mai fie mitropolit. Să nu-l mai găsesc a doua oară!» Din acest motiv consilierii au iscălit şi l-au trimis la Cernica“.
Pentru familia Sava, calvarul refugiului n-avea însă să se termine. În 1944 au fost din nou evacuaţi, refugiindu-se la Râmnicu Vâlcea. Trei ani mai târziu aveau să ajungă în Iaşi, unde se vor stabili şi vor rămâne până la sfârşitul vieţii, purtând în suflet dorul Basarabiei.
Au luat cu ei câteva lucruri, pe Daria, fata în casă, devenită un adevărat membru al familiei, pe mama Adei, Sevasta Grosu, şi pe fratele acesteia, Mihail Grosu.
Tatăl lui Leonida, precum şi sora acestuia, Nastea, au fost refugiaţi la Nucşoara, în localitatea situată la cea mai mare altitudine din România.
De la catedrala din Chişinău în biserica ruinată a Frumoasei
Viaţa în Iaşi a început cumplit de greu. Erau anii tulburi, de după război, cu o populaţie sărăcită, cu lipsuri de tot felul. Oraşul, puternic afectat de bombardamentele din cel de-al Doilea Război Mondial, încă încerca să-şi peticească rănile. În plus, 1946 fusese un an de secetă cumplită în Moldova, iar guvernul comunist, deja instalat, îşi arăta făţiş colţii. În aceste dificile condiţii avea să-şi continue în Iaşi misiunea de preot Leonida Sava.
„Ne-am stabilit mai întâi în Nicolina, părintele a fost trimis să slujească la Biserica «Sfântul Vasile». Pe urmă ne-am mutat la Frumoasa“, spune Daria Vătavu.
La Frumoasa, pe atunci o margine amărâtă a Iaşilor, într-un cartier marcat de sărăcie şi de mizerie, familia Sava şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii. „Zona era tare mlăştinoasă. Frumoasa era construită pe o insulă formată după inundaţiile Bahluiului. De la rampa din Nicolina, până sub dealurile Cetăţuii şi Galatei era mlaştină, cu nişte mici cărări pe unde erau drumurile şi prăvăliile. Cartierul era plin de căsuţe de ceferişti, oameni gospodari, cuviincioşi, dar tare modeşti. Scoteau un picior din noroi şi îl băgau pe celălalt, dar toţi veneau cu cămăşi albe ca neaua duminica la biserică“, îşi aminteşte medicul Dorin Bejan, copil pe atunci, fiul reumatologului Vlad Bejan, cel care a pus pe picioare complexul balnear Nicolina din Iaşi, basarabean la origine şi bun prieten al familiei Sava.
Dar soţii Sava nu s-au lăsat copleşiţi de greutăţile din mahalaua Frumoasei. Deşi absolvise două facultăţi şi avea un doctorat făcut, preotul Leonida nu s-a sfiit să muncească cu sârg, cot la cot cu familia şi cu cei din parohie, pentru a repara lăcaşul, aflat în ruină, ca şi zidurile ce îl înconjurau. „Biserica Frumoasa era o dărăpănătură. Atunci era biserică de parohie. El a pus tot sufletul, a pus piatră peste piatră, singur, cu şorţul dinainte, tanti Daria şi tanti Ada gătind. Aşa au făcut din ruina aceea ceea ce azi se vede. A fost un entuziasm fantastic şi au trăit ca într-o familie acolo. Entuziasmul acela de după război le-a dat tuturor o stare de bucurie. Fiecare preot avea gospodărioara lui, cu vacă, găini, curci. Părintele îmi povestea că au avut liniştea faptului că sunt lăsaţi în pace“, spune Lila Şotropa, cea care a avut grijă de soţii Sava spre bătrâneţe, fiind socotită ca şi fiica lor.
Aşadar, teologul de o distinsă ţinută intelectuală, atât de respectat în Chişinău, ajuns într-o biserică ruinată dintr-o mahala mlăştinoasă a Iaşilor, alege să-şi facă misiunea cu aceeaşi dăruire, fără a face vreo diferenţă între locul sărăcăcios în care se afla şi capitala Basarabiei, din care plecase. A pus punct capitolului de dinainte, luând-o cu îndârjire şi speranţă de la capăt. „Niciodată nu l-am auzit plângându-se despre cât de bine era în Basarabia şi despre ce rău e acum“, îşi aminteşte reumatologul Vlad Bejan.
Vocaţie şi datorie
În comunitatea de la Frumoasa, soţii Leonida şi Ada Sava au reprezentat un liant moral şi cultural, i-au ajutat pe oameni să înţeleagă că numai împreună vor reuşi să iasă din chingile sărăciei. „Bieţii părinţi aveau de reglementat multe necazuri în acest cartier unde nimeni n-avea timp să vină. Preotesele mergeau pe la casele oamenilor şi îi învăţau să scrie, să citească şi să socotească. Iar la biserică era un cerc de femei unde se făcea treaba asta. Au căutat mereu soluţii ingenioase“, explică Dorin Bejan. De asemenea, i-au sprijinit cu toate riscurile pe refugiaţii basarabeni întorşi din lagăre, după moartea lui Stalin.
Alături de părintele Mihail Brumă, basarabean refugiat şi el, au construit unul dintre cele mai frumoase coruri bisericeşti din Iaşi, pe patru voci. Baritonii erau fierari şi strungari la CFR. Peste ani, în cadrul acestui cor, părintele Sava a descoperit-o şi a încurajat-o pe cea care avea să devină o mare soprană a României - Elena Moşuc. Ea a fost remarcată de părintele Sava în corul bisericii. I-a spus: «Du-te, că tu ai să răzbaţi!» Şi aşa a fost. Au ţinut legătura apoi. Elena le trimitea scrisori de peste tot din lume“, îşi aminteşte Lila Şotropa.
Cultură şi nobleţe sufletească
„Toată lumea ducea o viaţă tare modestă. Părinţii mei stăteau în gazdă în Păcurari. Borcănelele de muştar erau paharele noastre de ceai. Becul era într-o simplă dulie. Aşa că atunci când mergeam la părintele Sava - unde erau foarte multe bunătăţi, nu cine ştie ce grozăvii: dintr-o scrumbie făceau, ni se părea nouă, un fel delicios de mâncare, din nişte biscuiţi şi cu puţină marmeladă nu ştiu ce prăjitură deosebită, din două ouă şi-un gălbenuş ieşea un «boule de neige» - parcă intram într-o altă lume. Deşi erau şi ei modeşti, aveau acea distincţie, acea nobleţe, un ritual în toate, o educaţie şi o etichetă anume, cu atmosfera creată de pian şi de oamenii care le frecventau casa“, mărturiseşte dr. Dorin Bejan.
Dincolo de greutăţile materiale, de munca de zi cu zi, soţii Sava nu uitau să-şi hrănească şi sufletele. În casa lor răsunau adesea cântece de pian, se intonau vechi melodii basarabene, se recita. Joia, în fiecare săptămână, organizau adevărate seri culturale. Un cerc consistent de prieteni, majoritatea basarabeni, şcoliţi cam în aceeaşi perioadă, având aceleaşi gusturi literare şi muzicale, se strângeau la familia Sava. Era un mod de a „respira“ aerul de-acasă, din Basarabia, de a schimba idei şi de a găsi noi resorturi pentru a putea rezista vremurilor neprietenoase.
„Mi-amintesc şi acum - cântau la pian «Limba noastră-i o comoară» şi lăcrimau. Apoi, aveau acest obicei al meselor. Era un adevărat ritual întâlnirea la masă, pregătirea, onoarea, primirea, servirea ceaiului“, povesteşte Lila Şotropa.
„Toţi aveau voci bune, aşa că muzica era un liant pentru acest cerc al nostru. Şi ne mai unea compasiunea pentru cel aflat în suferinţă. Venind aici, au fost transplantate obiceiurile din Basarabia. Am cunoscut-o mai întâi pe doamna Sava, care avusese un necaz reumatismal şi a ajuns la mine ca pacientă. Ospitalieri cum erau, m-au invitat pe la ei şi aşa am ajuns să-i cunosc. Ne vedeam în fiecare săptămână la familia Sava. Obiectul întrunirii erau buna dispoziţie şi cântecul. Pianul era una dintre «personalităţile» principale ale întâlnirii. Ambii soţi Sava, precum şi mama doamnei Ada cântau la pian. Tanti Sevasta era o persoană distinsă, avea o anumită nobleţe chiar şi în sărăcia care era aici. Ea închega aceste întâlniri cu distincţia şi eleganţa ei“, completează venerabilul doctor Vlad Bejan.
La aceste seri participau şi câţiva preoţi basarabeni refugiaţi la Iaşi, ca şi părintele Sava: fratele Adei, Mihail Grosu, un distins teolog, fost protopop de Balta (Transnistria), părintele Ioan Loghin Ţurcanu, părintele Mihai Brumă, şi el preot la Frumoasa.
O viaţă dăruită misiunii de preot
Leonida Sava s-a stins în 1995, la 92 de ani. La trei ani distanţă, soţia, Ada, avea să-l urmeze în veşnicie. N-au avut copii, dar şi-au revărsat toată dragostea asupra oamenilor din parohiile în care au trăit, ajutând, sprijinind, educând. Din mijloacele lor modeste au oferit tuturor celor care s-au aflat cândva la nevoie. Au cununat, au botezat foarte mulţi copii, au fost povaţă şi reazem pentru tinerii pe care-i simţeau că-şi pot depăşi condiţia, ca să aleagă drumul ce li se potrivea. „Exista şi o formulă de adresare a finilor, îi spuneau «naş-părintele». În corul bisericii, în activitatea liturgică, antrena tineri, copii care aveau o sclipire, o înclinaţie către ceva. Avea grija asta permanentă - să nu se piardă o valoare. Părintelui Mircea Stoleru (n.r.: preot la Biserica «Adormirea Maicii Domnului» Galata, Iaşi) i-a fost mentor. Leonida Sava a fost un om echilibrat, un preot de vocaţie, fără să fie bigot, foarte ancorat în realitate. Şi-a dus până la capăt, cu dăruire şi demnitate, misiunea de preot“, spune medicul Dorin Bejan.
Naşul de botez al mitropolitului Antonie Plămădeală
Leonida Sava a fost naşul de botez al părintelui Antonie Plămădeală, cel care, mai târziu, a devenit mitropolit al Ardealului. Tatăl lui Antonie Plămădeală era cântăreţ la biserica din Stolniceşti, judeţul Lăpuşna. L-a cunoscut pe părintele Leonida Sava la Chişinău, acolo unde părintele era profesor la Şcoala de cântăreţi.
Cel care a fost cunoscut sub numele de Antonie, mitropolit al Ardealului, a primit la botez (în 1926) numele de Leonida, după numele naşului său - pr. Leonida Sava. Cei doi au păstrat legătura, Antonie Plămădeală vizitându-l pe părintele Sava la Iaşi ori de câte ori avea drum prin Moldova. „Cel puţin de două ori pe an tot mi-l amintesc că venea la Iaşi, la familia Sava. Mi-aduc aminte de o discuţie la care am asistat, acasă la părintele Ioan Ţurcanu, cu ocazia unei vizite a lui Antonie Plămădeală, despre salvarea cărţilor bisericeşti în Basarabia. Părintele Sava a povestit atunci cum i-a lăsat unui dascăl de la Biserica Ciuflea din Chişinău două cărţi foarte importante, pe care nu le-a putut lua în România. Antonie Plămădeală urma să plece la Chişinău şi să ia legătura cu acel dascăl“, spune dr. Vlad Bejan.
