Imaginea preotului de ţară, lipit de grijile şi de inima credincioşilor săi, a fost dintotdeauna un model de pastoraţie în Biserică. În aceeaşi categorie se înscrie şi părintele Nicolae Iliescu, slujitor de aproape o viaţă în parohia doljeană Măceşu de Sus, rămas în memoria păstoriţilor săi ca un părinte la care au găsit de fiecare dată răspuns bun şi mângâiere duhovnicească.
Părintele Nicolae Iliescu a văzut lumina zilei la data de 1 martie 1915 în localitatea Peşteana-Jiu, din judeţul Gorj. Tatăl său, Nicolae (Nae) Iliescu, bucureştean de fel, se trăgea dintr-o veche familie de zugravi. Născut cu veleităţi artistice, Nae a fost atras îndeosebi de pictura bisericească pe care a învăţat-o de la cunoscutul maestru Gheorghe Romano. După un lung pelerinaj prin ţară, a ajuns în localitatea Măceşu de Sus, unde s-a îngrijit de pictura bisericii timp de aproape un an şi jumătate (1913 - mai 1914).
"Lipsuri grele, pe meleaguri străine"
La Măceşu, pictorul nostru a cunoscut-o pe domnişoara Eleonora Zănescu, fiica primarului din comună, cu care s-a căsătorit în scurt timp. Dumnezeu le-a binecuvântat casa cu cinci vlăstare, Nicolae, viitorul preot, fiind primul născut. După ce s-au stabilit în localitatea gorjeană Peşteana, familia Iliescu a trebuit să înfrunte lipsurile şi neajunsurile care profilau începutul unei vieţi deloc uşoare. Iată ce spunea părintele, într-un carneţel de notiţe personale, despre această perioadă: "Lipsuri grele, pe meleaguri străine. Pe la Gorj se consuma în mod fregvent aşa-zisul mălăiaşi. Pâinea era un aliment de lux şi se consuma numai la sărbători. Din când în când, tata ne mai aducea de la oraş câte o franzeluţă pentru fiecare, iar noi o mâncam cu mare poftă. Se încheia astfel un spectacol trist în esenţă, dar plin de voioşie în formă şi apoi se succedau alte zile cu acelaşi mălăiaşi şi cu ciorbă de lobodă". Primele trei clase primare le-a absolvit în localitatea Preajba, acolo unde tatăl său lucra la pictura unei biserici.
Drama familiei Iliescu
După aproape zece ani "de pribegie", familia Iliescu s-a reîntors în localitatea natală a mamei, în Măceşu de Sus. "De acum putem afirma în mod real că începe adevărata dramă a familiei noastre" - consemnează părintele. După ce pictează mai multe biserici în localităţile învecinate, multe dintre ele existând şi astăzi în aceeaşi formă, Nae Iliescu porneşte spre Maglavit pentru a prelua pictura bisericii de la mănăstire. Fără a primi un răspuns pozitiv şi fără să mai aibă vreun ban în buzunar, pictorul "se hotărî să plece spre acasă pe picioare". Cei aproape 65 de km parcurşi l-au epuizat total şi, în numai câteva săptămâni, s-a îmbolnăvit de cancer la esofag. Pe patul de moarte, pictorul şi-a chemat fiul, pe Nicolae, şi l-a rugat să-i cânte "Îngerul a strigat". După aceasta, nu a mai putut vorbi cu nimeni şi, pe data de 6 septembrie 1929, la numai 46 de ani, s-a mutat la ceruri "lăsând în urmă cinci copii orfani şi o mamă văduvă, fără nici o pensie sau sprijin material". Ultima sa dorinţă a fost aceea ca primul său copil să ajungă preot: "Acest gând şi dor aprins l-a frământat până la ultima suflare. Nu a izbutit să-şi vadă visul împlinit pentru că eu eram abia la începutul şcolii atunci când pământul i-a înghiţit osemintele" - mărturisea părintele Nicolae în carneţelul său. După moartea tatălui, s-au prăpădit rând pe rând şi ceilalţi fraţi, răpuşi de nemilosul flagel al tuberculozei.
Premiat de maestrul Popescu Pasărea
Pentru a împlini dorinţa tatălui său, tânărul Nicolae a bătut în anul 1926 la poarta Seminarului Central din Bucureşti. Aici s-a evidenţiat prin muncă, seriozitate, dar mai ales prin vocea sa cu totul deosebită. A reuşit să-şi plătească taxele şcolare şi căminul din banii pe care îi aduna de pe meditaţiile pe care le făcea cu colegii la muzică, franceză sau germană. Era iubit de toată lumea datorită calităţilor sale vocale şi pentru sufletul său bun. Marele profesor şi psalt Ioan Popescu Pasărea l-a luat sub tutela sa şi i-a încredinţat conducerea corului. Sub bagheta tânărului muzician a cântat cunoscutul interpret de muzică populară Ion Luican.
În anul patru de şcoală, după moartea tatălui, Nicolae a trecut prin cea mai grea încercare a vieţii sale: "Eram pe punctul de a părăsi şcoala de la calea jumătate. Colegii se solidarizaseră cu mine şi făcuseră un apel prin ziarul religios "Glasul Monahilor" al vestitului călugăr Dionisie Lungu, prin care se solicita benevolenţia publică în sprijinul familiei pictorului N. Iliescu de la Măceşul de Sus, judeţul Dolj. Tot prin amabilitatea colegilor eram tolerat în dormitoare şi la masă. În anul V, directorul seminarului, răposatul preot Petre Partenie, la îndemnul soţiei sale, mi-a oferit un costum-uniformă, nou, drept cadou, la constatarea lipsurilor în care mă zbăteam". Cu toate acestea, seminaristul de la Măceş a reuşit, în 1934, să încheie cu bine studiile, chiar de pe poziţia a treia din cei 36 de absolvenţi. De la maestrul Pasărea a primit premiul special pentru muzică.
"Cânt lui Dumnezeu şi poporului meu"
La scurt timp după terminarea seminarului, Nicolae Iliescu a primit taina hirotoniei întru diacon şi a slujit timp de două luni la o biserică din Bucureşti. În toamna anului 1935 a fost hirotonit preot pe seama bisericii cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae" din Măceşul de Sus, unde a rămas pentru mai bine de 60 de ani. Alături de preoteasa sa, Elisabeta Iliescu, părintele Nicolae a reuşit să modeleze caractere, să nască fii şi fiice întru Hristos şi să fie un model prin viaţa comunităţii pe care o păstorea. A fost propus pentru o parohie în oraşul Craiova, însă a refuzat, neputându-se despărţi de sat şi de oameni. Iată ce spunea părintele inspector Constantin Begu de la Arhiepiscopia Craiovei într-o scrisoare adresată părintelui Iliescu, în 1950:
"Dragă Nicuşor,
Fiind îndemnat de cineva să te transfer cu slujba la oraş, mi-ai spus în Bucureşti, la cursurile de îndrumare, cuvinte pe care nu le pot uita. Iată aceste cuvinte: "Tată Dinică, îmi este drag de popor. Mărturisesc că oricât îmi va fi dat să trăiesc cu el vreau şi pentru el vreau să muncesc, cu el vreau să mă veselesc, cu el vreau să pătimesc şi tot cu el vreau să mă prăpădesc. Cânt lui Dumnezeu şi poporului meu, cu toată căldura şi puterea glasului meu. Aşa este mulţumit sufletul meu. Mi-e drag şi preotul ajutător şi toţi cei din jur şi de aceea slujesc şi cânt cu plăcere tuturor. Pot pleca eu din mijlocul lor?"".
"Părinte, mai cântă o dată "Cruce Sfântă, părăsită"!"
Printre numeroasele realizări pastorale ale părintelui Iliescu este şi înfiinţarea unui cor parohial pe patru voci, care ajunsese să aibă în componenţă peste 80 de membri. Împreună au luat parte la aproape toate concursurile şi manifestările organizate de Comitetul Judeţean de Cultură, unde au obţinut numeroase premii. Datorită pasiunii pe care o avea vizavi de melosul popular, părintele-dirijor a reuşit să asocieze corului şi o formaţie de fluieraşi.
Era solicitat adesea de cunoscuţi să interpreteze cântece religioase, colinde sau cântece patriotice. Aşa se face că, într-o seară, părintele a cântat aşa de frumos "Cruce Sfântă, părăsită", încât s-a ajuns la urechile Securităţii. Pentru îndrăzneala sa, a fost supravegheat permanent de agenţii statului. De câteva ori pe lună, la Măceşu venea un ofiţer de la Craiova pentru a vedea cum se mai comportă părintele. După câteva pahare de zaibăr, securistul îl ruga insistent pe preot, zicându-i: "Părinte, mai cântă o dată "Cruce Sfântă, părăsită"!"
Părintele Nicolae Iliescu a trecut la cele veşnice la 9 septembrie 2001, după mai bine de jumătate de secol de slujire sacerdotală în comuna în care a crescut.
