Manualele pentru şcoala primară din perioada interbelică constituie adevărate repere din punctul de vedere al conţinuturilor, al adecvării temelor studiate, al limbii utilizate, precum şi al caracterului lor enciclopedic. Predată în şcolile primare de cel puţin două ori pe săptămână, religia nu dispunea, însă, de manuale distincte. Primele au fost întocmite abia în 1938, de preotul dărăbănean Aristide Cucu.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învăţământul, ca sistem, începe să capete conţinut şi contur, după modelul ţărilor occidentale şi, în mod special, al Franţei. Primele efecte s-au resimţit imediat după măsurile reformatoare ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza, începute la 1864, când învăţământul primar a devenit gratuit şi obligatoriu. Domeniul, cu toate nevoile şi lipsurile sale, va fi pus apoi la punct de Spiru Haret, ministru al învăţământului în trei rânduri, la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul secolului XX. În urma eforturilor sale necontenite, în sate se construiesc şcoli, analfabetismul rural scade, se pun la punct conţinuturi şi manuale şcolare, se gândesc şi se adoptă legi ce pun ordine în bunul mers al lucrurilor în învăţământ, iar formarea şi pregătirea continuă a învăţătorilor devin prioritate a ministerului. Spiritul acesta va fi continuat apoi, în perioada dintre cele două războaie mondiale, de un alt luminător al „şcoalelor“, ministrul Constantin Angelescu, cel care va fi şi iniţiatorul Legii învăţământului primar al statului şi al învăţământului normal-primar/26 iunie 1924 şi cel căruia îi revine meritul de a fi uniformizat sistemul de educaţie din România Mare.
Până la cel de-al Doilea Război Mondial, manualele şcolare, concepute de profesori, învăţători şi inspectori şcolari din fiecare regiune, erau tipărite în conformitate cu prevederile ministerului în acest sens, conţinuturile fiind adaptate realităţilor şi stadiului în care se afla societatea în acea perioadă. Din dorinţa ca şi copiii de la sate să poată avea acces la educaţie, eforturile pentru învăţământul rural s-au multiplicat. Manualele pentru şcoala primară din perioada interbelică, pliate mult pe lumea înconjurătoare, pe universul în care copilul creştea, constituie azi adevărate repere din punctul de vedere al conţinuturilor, al adecvării temelor studiate, al limbii utilizate, precum şi al caracterului lor enciclopedic. Pe bună dreptate, cei care au fost elevi în şcoala interbelică invocă şi azi solida pregătire de atunci, precum şi cultura generală dobândită.
Manualul de citire, pentru clasa a II-a, 1927 - o adevărată enciclopedie
Pentru a înţelege mai bine ce însemnau manualele din acea perioadă, vă propun o mică întoarcere în timp, în perioada interbelică, cu popas la anul 1927. Studiu de caz: Manualul de citire pentru clasa a II-a, cunoscut în epocă sub numele de „Citirea lui Spulbereanu“. Această carte, alături de alte manuale şcolare din perioada interbelică, a fost reprodusă prin mijloace moderne (scanare, prelucrare şi aranjare text şi imagini) şi redată circuitului public în cadrul proiectului „Şcoala românească“ iniţiat de Asociaţia Pentru Cultură Alfa, Fieni - Dâmboviţa, având drept ţintă înţelegerea actului educaţional la români în decursul timpului.
Inspector şcolar pentru judeţele Dolj şi Romanaţi, Silvestru Spulbereanu, alături de un institutor şi alţi doi inspectori şcolari sunt autorii acestui manual de Citire extrem de bine închegat. Constituit „în conformitate cu noua programă analitică“ şi „Aprobată de Onor. Minister al Instrucţiunii cu ordinul No. 175 din 1926“, manualul cuprindea, intercalate, lecţii „de cetire“, exerciţii gramaticale, poezii de memorizat, exerciţii intuitive, lecţii de religie şi de istorie. Aşadar, un bogat conţinut, cuprins în 225 de pagini, cu teme dintre cele mai variate, plecând de la înţelegerea lumii înconjurătoare (munca, pescuitul şi timpul de pescuit, cârmuirea judeţului, căi de comunicaţie), exerciţii de citire, de gramatică şi intuitive, povestioare educative, de bună cuviinţă şi morală (Minciuna pedepsită, Iubirea către părinţi, Să nu furi, Cum se intră în casă străină, Respectaţi bătrânii), până la cunoaşterea unor episoade importante din istoria patriei (Familie, Neam, Ţară, Familia regală, Ţepeş Vodă, Movila lui Burcel, Ştefan cel Mare şi Baba Tudora), lecţii de religie şi de morală adaptate vârstei şi capacităţii de înţelegere a copiilor.
Fără manuale distincte de religie în şcoala primară
Predată în şcolile primare de cel puţin două ori pe săptămână, religia nu dispunea, însă, de manuale distincte. Toate lecţiile ce urmau a fi predate la clasă erau cuprinse în manualele de citire, fiind intercalate cu cele de limbă română, istorie şi cunoştinţe ale naturii. Religia era predată de învăţător, iar mai târziu, de preotul paroh. „Eu am început şcoala primară în 1931 şi în cartea de Citire existau şi capitole speciale dedicate religiei. După cunoştinţele mele, nu a existat un manual separat pentru religie în şcoala primară în acea perioadă. Abia mai târziu au apărut manuale închegate separat, special dedicate religiei“, susţine părintele profesor Nicolae Bordaşiu, fost director al Seminarului Teologic Ortodox din Bucureşti.
În răstimpul dintre cele două războaie mondiale, de manuale distincte pentru predarea religiei beneficiau doar elevii şi profesorii din clasele de liceu (liceul fiind de opt ani).
Primele manuale de religie pentru şcoala primară, respectiv pentru clasele a III-a şi a IV-a au apărut cu doar doi ani înainte de începerea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Astfel, în 1938, un preot cărturar din cel mai nordic oraş al României - Darabani (jud. Botoşani) avea să pună la punct primele două asemenea manuale.
Preotul Aristide Cucu, autorul primelor manuale de religie pentru învăţământul primar
Originar din Conceşti, o localitate din nordul Botoşanilor, Aristide Cucu s-a născut în 1901, a absolvit Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi, precum şi Seminarul Pedagogic Universitar Cernăuţi. După terminarea studiilor, a ajuns preot la Darabani, târguşor aflat la numai câţiva kilometri distanţă de satul său natal. Cu o aplecare deosebită spre studiul teologiei, încredinţat pe deplin de misiunea creştină a preotului, Aristide Cucu a citit şi cercetat neîncetat. Primele roade ale muncii lui s-au concretizat în apariţia, în 1938, a primelor două manuale de religie pentru elevii de şcoală primară folosite în România. „Cele două manuale, după cum se vede, erau aprobate de Sfântul Sinod. Nu am nici o dovadă, în afară de spusele tatei, dar, după câte ştiu, sunt primele cărţi de religie scrise pentru şcoala primară folosite în România. Pentru liceu existau astfel de cărţi, dar pentru şcoala primară nu. Eu de pe ele am învăţat în şcoala primară. Tata a fost un om studios. Tot timpul - aşa mi-l amintesc - era la birou“, povesteşte dr. Paul Cucu, fiul său.
Manualul pentru clasa a III-a primară a fost aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) cu Ordinul nr. 974, din 15 aprilie 1938 şi a fost întocmit, aşa cum se precizează pe copertă, „după Programa analitică a Sf. Sinod, conform art. 61 din Legea învăţământului primar“. La fel, cel de clasa a IV-a primară a fost aprobat de Sfântul Sinod prin Ordinul Nr. 975 din 15 aprilie 1938.
Ambele cărţi de religie poartă pe coperta interioară menţiunea expresă că fiecare exemplar are semnătura originală a autorului.
Cărţile cuprindeau temele mari, prevăzute în Programa analitică, precum şi lecturi religioase şi morale, toate având un limbaj adecvat şi un conţinut adaptat capacităţii de înţelegere a vârstei căreia se adresau.
Lucrarea de căpătâi a părintelui Aristide - un vast dicţionar teologic
Ataşat de valorile Ortodoxiei, cărturar neobosit, părintele Aristide Cucu a scris mult, publicând numeroase articole în presa teologică a vremii. După întocmirea celor două manuale, a primit aprobare din partea Mitropoliei Moldovei de a publica, în 1940, o carte de rugăciuni - „Scară la cer“. De asemenea, toată viaţa a lucrat la opera sa de căpătâi - „Mic dicţionar teologic-istoric-bisericesc“. O lucrare monumentală, ce cuprinde 800 de pagini şi circa 1.500 de termeni şi expresii teologice, dogmatice şi hotărâri ale sinoadelor. „Acest dicţionar însumează 40 de ani de muncă. Tata citea mult, făcea fişe. A sistematizat aici un material vast, adunat încă din anii studenţiei, dar şi din anii de preoţie. I l-am bătut la maşină, dar mai apoi a adăugat şi adnotat pe marginea textului şi încă i se părea că mai trebuie completat“, îşi aminteşte dr. Paul Cucu.
În „Lămurirea“ ataşată înaintea conţinutului propriu-zis, datată 14 septembrie 1982, autorul, Aristide Cucu, explică rostul lucrării, evaluându-l cu exigenţă şi modestie: „Materialul fiind vast, au rămas termeni şi probleme neabordate, pentru că acest dicţionar nu este o lucrare de proporţii, ci de interes practic în activitatea preoţească şi în preocupările obişnuite ale unui preot de parohie. (...) Îmi dau seama că lucrarea are lipsuri şi omisiuni, de aceea am intitulat-o «mic dicţionar»“.
Din păcate, dicţionarul nu a fost niciodată publicat, rămânând în manuscris în grija poetului dărăbănean Victor Teişanu şi a Asociaţiei Nord, iar un alt exemplar în biblioteca fiului Paul Cucu, la Iaşi.
Tipărirea acestui dicţionar constituie una dintre preocupările permanente ale Asociaţiei Culturale Nord, care, alături de Asociaţia Fapte, a iniţiat un festival inedit la Darabani, a cărui primă ediţie se va desfăşura anul acesta, în perioada 8-10 august, şi care şi-a fixat drept scop revitalizarea vieţii culturale a zonei celor trei frontiere de pe Prut (România, Ucraina şi Republica Moldova). Cei care vor să sprijine proiectul de tipărire a acestui dicţionar pot contacta asociaţia pe site-ul
www.nordul.ro.
Mic tablou biografic
Părintele Aristide Cucu s-a născut în 1901, la Conceşti, în nordul României, în familia învăţătorilor Constantin şi Eugenia Cucu. Soţia sa, Elena Costinescu, provenea din familia unui preot celebru în zona Ionăşenilor, Costinescu, cel care avea să dea Iaşilor medici de marcă. Absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Cernăuţi, Aristide Cucu a fost paroh la Darabani până în 1944, slujind în Biserica „Sfântul Nicolae“, ctitorită de boierul Theodor Balş, la 1837. După întoarcerea din refugiu s-a transferat la Diţeşti - Prahova, unde a activat până la pensie, în 1967. Apoi s-a mutat la Iaşi, să fie aproape de unicul său fiu, doctorul pneumoftiziolog Paul Cucu, şi a slujit timp de 25 de ani la Biserica „Golia“, împreună cu bunul său prieten şi fost coleg de seminar, părintele Dumitru Hadârcă. A trecut la cele veşnice în 1992, la vârsta de 91 de ani.
