În primele decenii ale secolului al XX-lea, Biserica Stavropoleos a intrat într-un necesar program de restaurare și consolidare, iar acest fapt s-a dovedit a fi fost crucial pentru permanența acesteia peste
Prin Cruce ne întoarcem la Dumnezeu
Crucea este semnul după care se ordonează universul. Crucea e în scară, e în aripă, este la încheierea casei, în sistemul de reprezentare matematic bazat pe coordonată şi abcisă. Nu este lucru în care să nu fie prezentă Crucea. Nici din sufletul omului nu poate lipsi, pentru că, dacă cineva o respinge, o va primi de nevoie. Crucea este dumnezeiască. Dacă a purtat-o Hristos, înseamnă că ea trebuie să facă parte din fiinţa creştinului. Despre semnificaţiile teologice ale Crucii, în cele de mai jos.
Crucea lui Hristos ascunde multe înţelesuri. Creştinul nu poate să nu sufere în această lume. A observa acel duh ce împărăţeşte în viaţa lumii este deja o mare suferinţă pentru creştin. Lumea trăieşte având propriile ţeluri, care nicicum nu se aseamănă cu ţelurile lui Hristos pentru ea. Iar creştinii sunt nevoiţi să trăiască în această lume, ca totuşi să-şi săvârşească într-un fel sau altul calea pe care a mers şi Învăţătorul lor.
Suferinţele celor răstigniţi li se prefac în cuvântare de Dumnezeu şi în izvor de daruri neajunse pentru alţii. Sfântul Ignatie Briancianinov pe vremea lui spunea: „Crucea este catedra celei mai înalte de Dumnezeu cuvântări“. Cu cât ne vom smeri mai mult, cu atât mai aproape vom fi de „Cel ce S-a smerit pre Sine până la moarte şi încă moarte de cruce...“.
Crucea, slava creştinilor
Crucea este înălţare şi slavă pentru că ea duce dincolo, sus, în adâncul lui Dumnezeu. Prin ea se delimitează, am putea spune, „cele de sus“ de „cele de jos“, lumina de întuneric, cunoaşterea de ignoranţă. De aceea, Crucea este „krisis“, judecată, în toate sensurile lumii: judecată eshatologică, care a ajuns deja până la noi, şi judecată-împărţire între cei ce caută lucrurile de sus şi cei ce rămân captivi în lucrurile de jos; judecata, iarăşi, în calitate de discernământ (diakrisis) al duhurilor, pentru a trece de partea cunoaşterii vii şi dătătoare de viaţă şi pentru a nu rămâne în întuneric. Crucea face diferenţa netă între cei care, după plecarea lui Iisus, Îl vor căuta şi nu Îl vor găsi, din pricina ignoranţei lor, şi ceilalţi care, dat fiind faptul că Îl cunosc, vor fi în stare, chiar şi după plecarea Lui, să se înalţe împreună cu El prin Cruce, până la locul unde se află El. Crucea conduce până la înălţimea unde Iisus este preaslăvit în Tatăl, împreună cu Tatăl. Prin Cruce este operată întoarcerea în sânul Tatălui. Mai mult, am putea spune că ea marchează breşa, deschiderea prin care misterul veşnic inepuizabil al interiorităţii lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu în Sine, al vieţii înseşi a lui Dumnezeu se revarsă acum prin Hristos în lume. Revelaţia lui Dumnezeu se înseamnă asupra lumii în formă de cruce, pe dimensiunile Crucii. În Evanghelia după Ioan, Crucea e în primul rând teologală. Esenţa Crucii stă în aceste cuvinte: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine“ (Ioan 12, 31-32).
„Tradiţia răsăriteană celebrează mereu Crucea în Liturghia bizantină ca pe o fiinţă vie. E invocată ca fiind dumnezeiască, teologică, ca sursă a puterii dătătoare de viaţă, ca inepuizabilă în sensul ei“, scrie Andrei Scrima în Comentariul său la Evanghelia după Ioan.
Crucea, jertfirea sinelui
Domnul aşteaptă ca noi să „repetăm“ viaţa Lui pe pământ. Dacă întreaga lume s-ar pune pe calea urmăririi lui Hristos, „a-şi da viaţa ca ceilalţi să trăiască“, atunci, spune arhimandritul Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, atunci s-ar realiza mântuirea lumii. Dar, în lumea noastră, despre care Scriptura spune că „zace sub stăpânirea celui rău“, puţini funcţionează după logica evanghelică, logica Crucii în care „cel ce voieşte să fie primul între voi, să fie tuturor slugă“. Pentru că, de obicei, este prezentă voinţa de stăpânire asupra celor mai slabi. Dar dominaţia asupra fratelui, sub orice aspect s-ar manifesta, nu este, dacă judecăm adânc, o descoperire a măreţiei omului, ci o neputinţă. Măreţia omului se arată în înclinarea omului care ţine în inimă cuvântul Evangheliei: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi“.
Crucea nu e dureroasă decât pentru egoişti. Cei care trăiesc doar pentru sine o resimt ca pe o povară. În dăruirea vieţii noastre către Dumnezeu şi către semeni, omul face un sacrificiu, fiindcă, în esenţă, natura umană e predispusă spre conservare. „Când omul nu vrea să înveţe logica dăruirii, darul i se ia adeseori fără voia sa“, spune părintele Dumitru Stăniloae în Dogmatica sa. „Peste lume şi peste viaţa noastră stă astfel aşezată Crucea. Când noi nu mai vedem pe Dumnezeu prin crucea de bunăvoie, depăşind lumea şi viaţa noastră în iubirea de Dumnezeu, Acesta ni Se face transparent prin crucea fără voie“. Prin dezlipirea de cele materiale, omul dă de Dumnezeu. Crucea prin care omul se dezlipeşte de ele şi mormântul uitării de ele în care dispar duc la înviere. Înţelegem astfel ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel când scrie în Epistola către Galateni (6, 14): „Lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume“. Cu alte cuvinte, când primim cele ale lumii ca dar al lui Dumnezeu, dar pe care trebuie să le întoarcem divinităţii şi semenilor, atunci scăpăm de ispita plăcerilor egoiste şi ne sfinţim pe noi înşine.
Cine evită Crucea fuge şi de învierea sa
Pentru oricine, Crucea şi moartea sunt o negaţie, sunt cea mai tulburătoare contestare a vieţii, a voinţei de a trăi, scria părintele Galeriu în lucrarea sa de doctorat, „Jertfă şi Răscumpărare“. Cu toate acestea, Apostolul Pavel spune în Epistola întâi către Corinteni că, în Hristos cel Întrupat, totul este „da“. Asistăm la o contradicţie? „Dacă în Dumnezeu şi în Hristos, Care este revelaţia plenară a lui Dumnezeu, totul este afirmaţie, este viaţă, continuă părintele Galeriu, ce înseamnă atunci această imensă şi inevitabilă negaţie care e Crucea şi moartea cu care trebuie să se confrunte Hristos Însuşi şi cei care Îl vor urma? Răspunsul este dat de viaţa atotbiruitoare care se revarsă dincolo de cruce şi mormânt. Crucea şi moartea sunt depăşite, consumate în slava Învierii. Fără Cruce, nu avem Înviere. Cine evită Crucea fuge şi de învierea sa proprie“. Acest lucru îl confirmă şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, când spune: „Cel care a cunoscut taina Crucii şi a mormântului a înţeles raţiunile esenţiale ale tuturor lucrurilor..., căci toate cele văzute se cer după Cruce“.
Patriarhul Zaharia înalţă Sfânta Cruce la Ierusalim înaintea mulţimii creştine
Sărbătoarea de astăzi este legată de un eveniment istoric petrecut în Ţara Sfântă, pe vremea împăratului Heraclie (610-641). Înaintea acestui basileu, pe tronul de la Constantinopol domnea Focas, iar peste perşi stăpânea Cosroe al II-lea (590-628). Acesta a cucerit Egiptul, Africa şi Palestina, a jefuit Ierusalimul şi pe mulţi creştini i-a ucis. Dar cea mai grea pierdere pentru cei din urmă a fost luarea de către necredincioşi a lemnului Crucii Domnului, care a fost dus în Persia. După mai multe încercări nereuşite de a învinge oastea persană, Heraclie reuşeşte să o înfrângă şi Cosroe este ucis de fiul său cel mare, Siroes. Acesta este cel care va returna bizantinilor lemnul Sfintei Cruci, făcând pace cu grecii. Ajungând la Ierusalim, împăratul a luat pe umeri Sfânta Cruce şi, împreună cu poporul creştin, a făcut procesiune prin cetate, patriarh al Ierusalimului fiind Zaharia (609-631). Sfânta Cruce a fost înălţată pentru a fi văzută de mulţimea adunată la eveniment, după care a fost depusă în biserica de unde fusese luată, cu paisprezece ani în urmă, de către Cosroe, căpetenia perşilor. De atunci, acest eveniment a fost prăznuit ca sărbătoare, fiind trecut în sinaxarele Bisericii.