Principele Carol și Episcopul Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos

La 10/22 mai 1866, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, chemat de guvernul provizoriu al Principatelor Unite - după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza -, intra în București pentru a i se încredința conducerea țării. Primirea sa triumfală de către bucu­reșteni a dat românilor nădejdi de stabilitate a țării. După ce a jurat cu mâna dreaptă pe Sfânta Evanghelie, în Dealul Mitropoliei, îna­intea Mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei, să păzească legile României și să mențină drepturile țării și integritatea teritoriului, este proclamat Domnitor al României. Se va afla în fruntea României ca Domnitor până la 10 mai 1881, când este proclamat Rege, conducând în continuare țara în această demnitate până la trecerea sa la cele veșnice, la 10 octombrie 1914.

Când tânărul Principe Carol și-a început, la vârsta de 27 de ani, dificila misiune de a conduce România, în fruntea Episcopiei Dunării de Jos, cu sediul la Ismail (astăzi în Ucraina), se afla numai de un an și patru luni Episcopul Melchisedec Ștefă­nescu, în vârstă de 43 de ani, cunoscut ca un ierarh învățat, patriot înflăcărat, trăitor al vieții duhovnicești, iubitor al Bisericii strămoșești, promotor al culturii naționale și bun administrator al treburilor bisericești. De aceste calități ale Episcopului de la Dunărea de Jos va lua cunoștință Domnitorul Carol spre sfârșitul primului an de la venirea sa în țara noastră. Treptat, s-a realizat o fericită colaborare între suveranul României și eminentul episcop, care a durat cât timp Melchisedec Ștefănescu a fost Episcop la Dunărea de Jos (1865-1879), precum și în perioada când s-a aflat în fruntea Episcopiei Romanului (1879-1892), până la adormirea în Domnul a acestuia, la Roman, în ziua de 16 mai 1892.

Episcopul Melchisedec s-a bucurat de pre­țuirea Domnitorului Carol, care aprecia capa­citățile intelectuale ale ierarhului și devotamentul său față de tronul cel mai înalt al țării, ierarhul de la Dunărea de Jos și Roman fiind, după mitropolit, cel mai apropiat și preferat membru al Sinodului Bisericii Române de principele și apoi regele țării și de Casa Regală a României.

Cei doi s-au întâlnit de multe ori, de-a lungul vieții, cu ocazia vizitelor pe care suveranul le-a făcut în teritoriile canonice ale Episcopiei Dunării de Jos și ale Episcopiei Romanului, în cadrul Parlamentului României, unde Melchisedec era senator de drept, în cel mai înalt for științi­fic - Academia Română (Domnitorul Carol fiind ales, la 15/27 septembrie 1867, membru de onoare, apoi, între anii 1879 şi 1914, protector și președinte de onoare al acestei instituții, iar Episcopul Melchisedec, membru titular din anul 1870), cu prilejul unor ceremonii religioase, în cadrul mai multor audiențe la Palatul Regal, dar și în legătură cu activitatea publicistică a ierarhului respectiv, suveranul manifestându-și interesul de a susține unele astfel de proiecte editoriale.

În cele ce urmează vom prezenta câteva din aceste legături importante care s-au derulat vreme de 13 ani, în perioada de păstorire a Episcopului Melchisedec la Dunărea de Jos. Menționăm că eparhia acestui ierarh, înființată în noiembrie 1864, până în anul 1879, avea în jurisdicția sa județele Covurlui (Moldova), Brăila (Muntenia), Cahul, Bolgrad, Ismail (Basarabia) și Domenii, dincolo de Prut.

Prima vizită a Prințului Carol în eparhie

Prima vizită a Prințului Carol în Episcopia Dunării de Jos s-a petrecut în perioada 1/13-7/19 noiembrie 1866, când se întorcea din călătoria făcută la Constantinopol pentru a i se remite oficial un firman de învestitură de către sultan (deși de facto România pășea către obținerea independenței). Venind cu vaporul pe Dunăre de la Călărași, ajunge seara la Brăila, „unde i se face o primire strălucită”, oficiindu-se un Te Deum (fără îndoială de către protopopul orașului Brăila, Simeon Budeanu). A doua zi, între altele, suveranul vizitează și „multe biserici” din Brăila. În următoarele două zile (3/15 și 4/16 noiembrie), prințul este oaspete al orașului vecin, „gemenul Brăilei, portul liber și piața comercială cea mai însemnată a României, Galații”, apoi „vizitează toate edificiile publice” din oraș. La 5/17 noiembrie, prințul și suita sa ajung, pe Dunăre, la Ismail, reședința Episcopiei Dunării de Jos, „unde i se face o primire însuflețită. În fața Bisericii Episcopale, la care prințul se duce direct de la debarcader, îl așteaptă Melchisedec, Episcopul Dunării de Jos și al districtelor basarabene. E un om învățat, care și-a făcut studiile în Rusia și de aceea a păstrat calde simpatii pentru această țară”, citim în Memoriile Regelui Carol I al României (de un martor ocular). Episcopul Melchisedec îl însoțește pe prinț a doua zi (6/18 noiembrie) în călătoria de la Ismail la Bolgrad, în catedrala (comunității bulgare) de aici ierarhul oficiind „un serviciu divin”. Aceasta este, credem, prima întâlnire între viitorul Rege al României și Episcopul Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos. Alte vizite ale Prințului Carol pe teritoriul eparhiei conduse de Episcopul Melchisedec se vor petrece în anul 1867 (3/15-9/21 iunie, împreună cu ministrul D. Brătianu); 9/21-11/23 aprilie 1871, împreună cu Principesa Elisabeta; 23 octombrie/3 noiembrie 1873, când Principele Carol este oaspete al orașului Galați, unde „a pus cu mare solemnitate piatra fundamentală a cheiurilor din Ga­lați, în prezența clerului” (Memoriile Regelui Carol I al României, vol. II, Editura Scripta, București, 1993, p. 292).

„Vă mulțumesc de sârguința ce v-ați dat a face primire bună Măriei Sale”

De la Galați, „Principele a coborât Dunărea pe vasul «Ștefan cel Mare» până la Ismail, unde a stat o zi”. Cu ocazia acestei vizite, în Catedrala „Soborul” din Ismail, în prezența Principelui Carol și a însoțitorilor lui, arhimandritul de scaun Ieronim, fratele lui Melchisedec (ierarhul se afla atunci la București), a făcut o slujbă împreună cu alți clerici, care a plăcut suveranului României. În scrisoarea din 28 octombrie 1873, trimisă lui V. Mandinescu (directorul Cancelariei Episcopiei Dunării de Jos), Episcopul Melchisedec scrie: „Vă mulțumesc de sârguința ce v-ați dat a face primire bună Măriei Sale. Măria Sa mi-a spus și mie că a rămas mulțumit și acasă, și la biserică, a lăudat pe păr. Ieronim... Măria Sa a lăudat mult biserica și a zis că i-ar sta bine să fie în București” (Pr. Paul Mihail, „Din corespondența Episcopului Melchisedec”, în revista Biserica Ortodoxă Română, anul LXXII, nr. 5-6, mai-iunie 1959, pp. 576-577). Ministrului lucrărilor publice, Nicolae Crețu­lescu, însoțitorul Principelui Carol, „i-au plăcut foarte veșmintele cu care au servit preoții” și a dorit și el să facă astfel de veșminte pentru preoții și diaconii de la „biserica sa” (Ibidem).

Întors de la Ismail la Brăila, Carol pune piatra fundamentală a noului chei din Brăila, „ca și la Galați, în prezența clerului” (Memoriile Regelui Carol I al României, vol. II, p. 293). Îna­inte de a pleca din Brăila, vizitează noua biserică ridicată de colonia greacă - este vorba de biserica monumentală „Buna Vestire”, recent restaurată magistral din inițiativa și cu permanenta supraveghere a IPS Casian, Arhi­episcopul Dunării de Jos.

Momente de întâlnire în Bucureşti

Ne întoarcem acum privirile către București, unde Episcopul Melchisedec se afla chemat de responsabilitățile sale de senator și de membru al Societății Academice Române, pentru a fi martorii altor momente de colaborare între strălucitul ierarh și Principele Carol. Astfel, la 27 iulie/8 august 1867, „Prințul asistă la serbarea... Azilului de la Pantelimon. Episcopul Melchisedec celebrează serviciul divin în cinstea Sfântului patron al bisericii de acolo... După serviciul divin, prințul vizitează mica școală de agricultură situată la Herăstrău și care, sub vrednicul ei director Aurelian, își dă silința să aducă folos țării. Azi s-a organizat aici o expoziție de producte ale țării, pe care prințul o vizitează cu plăcere” (Memoriile Regelui Carol I al României «de un martor ocular», vol. III, p. 73).

Dintr-o scrisoare pe care Episcopul Melchisedec o trimitea, la 26 decembrie 1868, Mitropolitului Calinic Miclescu de la Iași, aflăm că de praznicul Nașterii Domnului, ierarhul de la Dunărea de Jos se afla în biserica Mitropoliei din București (actuala Catedrală Patriarhală), unde era prezent și Principele Carol.

Alte prezențe comune ale Principelui Carol și Episcopului Melchisedec sunt semnalate în cadrul Societății Academice Române, precum ședința publică festivă din ziua de 14/26 septembrie 1870, la deschiderea de către Domnitor a sesiunii extraordinare a Parlamentului, în data de 15/27 septembrie 1870, la slujba de înmormântare a Mitropolitului primat Nifon, decedat subit la 5/17 mai 1875, Principele fiind prezent în biserica Mitropoliei.

La 1 martie 1879, ierarhul Melchisedec al Romanului, înștiințându-l pe V. Mandinescu de fap­tul că în ziua de 27 februarie a fost ales Episcopul Iosif Gheorghian al Hușilor în locul vacant de la Dunărea de Jos, adăuga: „Am cerut au­di­ență la Măria Sa, ca să știu când are a se face investirea, pentru ca să pot veni pentru câteva zile la Galați” (Paul Mihail, op. cit., p. 587).

Misiune diplomatică a ierarhului român

De o deosebită importanță pentru colaborarea dintre Principele Carol și Episcopul Melchisedec este trimiterea ierarhului de la Dunărea de Jos, împreună cu Ioan C. Cantacuzino, fost ministru de finanțe, în misiune oficială specială la împăratul Alexandru al II-lea al Rusiei, cu scopul strângerii relațiilor diplomatice dintre România și Rusia. Cei doi emisari au plecat la Petersburg în 24 ianuarie 1868 (Paul Mihail, op. cit., p. 518). Solii români erau împuterniciți să abordeze cu împăratul și oficialii ruși teme precum: jurisdicția consulară, secularizarea domeniilor unor mănăstiri închinate, unele datorii ale Rusiei față de România, poziția ierarhiei Bisericii noastre față de episcopii români numiți de fostul domnitor Al. I. Cuza, socotiți necanonici de către Patriarhia Ecumenică. Cei doi au purtat discuții cu cancelarul Gorceakov, cu principele Reuss (ambasadorul Prusiei la Petersburg), precum și cu Mitropolitul Petersburgului.

Împăratul Rusiei i-a primit pe trimișii români în două audiențe (11 februarie și 5 martie). Delegația română s-a întors în țară la 28 martie 1868, predând Principelui Carol scrisorile împăratului și ale cancelarului Rusiei. Într-o epistolă trimisă Domnitorului Carol, principele Reuss scria despre rezultatul vizitei delegației române la Sankt Petersburg: „Rezultate definitive nu sunt; totuși s-au semănat germeni buni și importă acum de a-i cultiva. Dispozițiile guvernului rus față de cel român s-au ameliorat, în tot cazul” (Constantin C. Diculescu, Un episod diplomatic de Episcopul Melchisedec, București, 1907, p. 8).

Apreciind prestația Episcopului Melchisedec în cadrul acestei misiuni diplomatice, Domnitorul Carol i-a propus acestuia demnitatea de consilier al tronului și portofoliul Ministerului Cultelor, însă ierarhul a refuzat politicos această onoare.

„Să trăiască România independentă și glorioasă!”

În timpul Războiului de Independență (1877-1878), Episcopul Melchisedec s-a implicat, cu întreaga sa ființă, în sprijinirea Armatei Române. Primind la reședința din Ismail, în ziua de 9 mai 1877, telegrama primului-ministru al țării, M. Kogălniceanu, prin care era înștiințat că România s-a declarat independentă, Melchisedec răspundea: „Să dea Dumnezeu ca aceasta să se justifice prin faptă”, iar telegrama trimisă Domnitorului o încheia cu urarea: „Să trăiască România independentă și glorioasă!”

La 16 septembrie 1877, adresând clerului și credincioșilor eparhiei sale o Carte pastorală de îndemn la ajutorarea ostașilor de pe front și a celor răniți, scria, între altele: „Măria Sa, Doamna românilor (Principesa Elisabeta, n.n.), cu cel mai mare devotament de adevărată mamă îngrijește de sănătatea și viața ostașilor răniți în război, spre a-i reda iarăși patriei și familiilor lor”.

A oferit personal suma de 1.000 de franci pentru cumpărarea de arme, ministrul Kogălniceanu telegrafiindu-i Episcopului Melchisedec, la 23 septembrie 1877: „Vă exprim recunoștința în numele Domnitorului și al țării, pentru ofranda de una mie franci pentru cumpărarea de arme”.

Când, la 14 noiembrie 1878, armatele române au trecut în Dobrogea, Episcopul Melchisedec, „asistat de un numeros cler”, a oficiat serviciul divin la „Movilă”, în afara oraşului Brăila, în prezenţa Principelui Carol și a autorităților militare care-l însoțeau.

Colaborare pe plan publicistic

O bună conlucrare a avut Episcopul Melchisedec cu Domnitorul României Carol și pe plan publicistic. În scrisoarea din 10 noiembrie 1868 către V. Mandinescu, cerându-i să-i trimită la București mai multe cărți, îi scrie și de Liturghia arhierească rusească, ierarhul Dunării de Jos adăugând: „Măria Sa voiește a tipări Liturghia arhierească și eu trebuie să o completez” (Pr. Paul Mihail, op. cit., p. 524.

Altă lucrare de o eleganță aparte, dar și de importanță liturgică specială, a fost o carte de rugăciuni, numită Oratoriul, publicată în anul 1869 în trei ediții, dintre care două de lux. Cel care i-a propus Principelui să solicite Episcopului Melchisedec Ștefănescu realizarea acestei cărți a fost prietenul apropiat al ierarhului Dunării de Jos, istoricul și omul politic Vasile Alexandrescu Urechia. Detalii despre această carte de rugăciuni aflăm dintr-o scrisoare a episcopului către directorul cancelariei sale, V. Mandinescu, din 20 octombrie 1868: „Se fac pregătiri pentru tipărirea cărții de rugăciuni; a plăcut Măriei Sale și vrea să o tipărească într-un mod foarte elegant și înfru­musețată cu mai multe gravuri de mănăstiri și biserici din România, din Albumul Măriei Sale” (Pr. Paul Mihail, op. cit., p. 520). V. A. Urechia scria în jurnalul său: „Ca un deosebit semn de înaltă încredere a Majestății Sale am considerat, între altele, însărcinarea ce mi-a dat de a edita, pe spezele Sale, cartea de rugăciuni Oratoriul, întocmită de neuitatul meu amic, episcopul Melchisedec. Acest Ceaslov (sic!) bogat a fost admirabil ilustrat și a rămas de bună seamă un monument literar și artistic. Lucrătorii asociați, tipografii cari azi nu mai există, au făcut din Oratoriul, la ambele edi­țiuni, cea populară și cea de lux, o lucrare demnă de Domnitorul care a suportat spezele. Ceea ce dete operei o valoare mai artistică sunt reușitele gravurelor reprezentând monastiri din Dacia Traiană și Aureliană, antichități de mare valoare, odăjdii ctitoricești etc. Fiecare pagină a operei este încadrată în chenaruri frumoase, după modele de cusături țărănești, reproduse în mai multe culori la ed(iția) de lux. Hârtia Oratoriului a ieșit din fabrica de la Zernești. Din respect literar, opera episcopului Melchisedec are deosebită valoare. «Progresul făcut în cultura limbei e timpul a se aplica și la literatura bisericească», zicea autorul în prefața cărței. În adevăr, el introduse multe cuvinte noi, deși mărturisesc că nu pe toate eu unul le-am aprobat” (V. A. Urechia, Din tainele vieței. Amintiri contimporane «1840-1882», ediție îngrijită, studiu introductiv, tabel cronologic, note și glosar de Leonidas Rados, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 198).

La 2 decembrie 1869, Episcopul Melchisedec îi comunica lui Mandinescu: „Am spus lui Ionide librarul să trimită la Episcopie un număr de Oratorii, spre desfacere. Până acum s-a pus în vânzare numai ediția populară, cu un preț foarte mic - 2 lei noi. Cele două ediții de lux sunt scumpe: 35-45 lei noi. Deosebirea e în calitatea hârtiei și în luxura chenarelor. Dacă vă va trimite, desfa­ceți-le” (Pr. Paul Mihail, op. cit., p. 532). Această carte încă se mai tipărea în iunie 1869, când Episcopul Melchisedec scria directorului cancelariei eparhiale: „Eu mai rămân în București, până la finele lunei curente, din cauză că Oratoriul nu este încă gata de tipărit și fără mine se fac greșeli” (Pr. Paul Mihail, op. cit., p. 531). Aceasta arăta grija ierarhului pentru calitatea unei lucrări care apărea sub înaltul patronaj al Domnitorului țării.

O astfel de fericită colaborare pe mai multe planuri între Principele Carol și Melchisedec Ștefănescu, Episcopul Dunării de Jos, dovedește prețuirea de care se bucura marele ierarh din partea Domnitorului, ca unul care, potrivit aprecierii lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, era „bărbatul cel mai cu știință dintre prelații contemporani... în care strălucea munca literară” și „clericul cu o largă cultură, cu o chemare științifică netăgăduită, om cinstit, modest și binefăcător... o adevărată podoabă a Bisericii”, după Nicolae Iorga.