La Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite din marţea Săptămânii Patimilor, săvârşită însă luni seara, una dintre pericopele evanghelice relatează pilda celor zece fecioare (Matei 25, 1-13).
Pericopa face parte din specificul Evangheliei după Matei, neregăsindu-se la ceilalţi evanghelişti. Legătura ei însă cu contextul capitolelor 24-25 este clară, fiind discutată şi de Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur observă legătura cu pildele precedente despre sluga credincioasă şi cea necredincioasă (24, 45-51), dar şi cu cea care urmează: pilda talanţilor încredinţaţi slugilor (25, 14-30). Toate cele patru, spune Sfântul Ioan, au ca temă milostenia. Totuşi, la prima vedere, pilda fecioarelor nu s-ar referi la aşa ceva, decât dacă ne-am gândi la milostenia pe care le-ar fi putut-o face fecioarele înţelepte celor nesăbuite. Vom vedea însă explicaţia mult mai subtilă a lui Hrisostom.
Mai întâi să urmărim firul relatării. Zece fecioare, cinci „înţelepte“ şi cinci „fără minte“, se pregătesc pentru nuntă. Interesant că textul bizantin le pune mai întâi pe cele înţelepte, şi apoi pe cele nesăbuite. Biblia sinodală, care combină varianta textului critic (Nestle-Aland) cu cea bizantină, urmează aici, din păcate, ediţiei critice: „Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte“. Din păcate, pentru că, deşi textul critic se bazează pe o minuţioasă cercetare textuală, optând de fiecare dată pentru cea mai veche lectură, totuşi aici îşi spune cuvântul varianta liturgică, eclezială, în care virtutea trebuie amintită înaintea slăbiciunii. Sf. Ioan Gură de Aur citează pericopa în lectura eclezială a textului bizantin.
Nu trebuie însă tradus „fără minte“ (moros) prin „nebun“, cu atât mai puţin prin „prost“. Asemenea variante ar ţine fie de sfera patologicului, fie de înzestrarea intelectuală. Or, pilda insistă pe demersul personal asumat. De fapt, „înţeleptul“ şi „nesăbuitul“ formau în literatura sapienţială ebraică un binom des întâlnit (cf. Pilde cap. 10-15). Traducerea „nesăbuit“, „nesocotit“ are avantajul că îl încarcă de responsabilitate pe cel care se opune astfel „înţeleptului“.
Pilda foloseşte imaginea nunţii pentru a exemplifica îndemnul din versetul 44 al capitolului precedent: „De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni“!. Am putea spune că aceasta este tema centrală, pregătirea pentru Parusie. Întâlnirea cu Mesia se aseamănă unei nunţi, noţiune care lipseşte în iudaism, dar care se regăseşte abundent în Noul Testament, fiind atestată prima dată din punctulul de vedere al vechimii textelor la Sf. Apostol Pavel (II Corinteni 11, 2). La Matei 9, 15 (paralel Marcu 2, 19-20; Luca 5, 34-35), Mântuitorul Se numeşte pe Sine „mire“ (nymphios), petrecând alături de ucenici, numiţi literal „fii ai camerei de nuntă“ („fii ai nunţii“ sau „prietenii mirelui“, după alte traduceri). În Ioan 3, 29, Sf. Ioan Botezătorul este numit „prieten al mirelui“, pentru că nu el are mireasa, ci mirele. În Apoc. 21, 2-9, mireasa Mielului Hristos este Noul Ierusalim, coborând din cer „înfrumuseţată pentru Bărbatul ei“. În sfârşit, în Efeseni 5, 25-27, iubirea dintre soţii creştini trebuie să aibă ca model iubirea fără pată dintre Hristos şi Biserica Lui.
Pilda fecioarelor de la nuntă avea o semnificaţie deosebită
De aceea, pentru comunitatea primară, pilda fecioarelor de la nuntă avea o semnificaţie deosebită. Nunta este unirea cu Hristos, aşteptarea Parusiei, iar fecioria este dedicarea totală acestei aşteptări. În I Corinteni 7, 34, Sf. Apostol Pavel spunea: „Şi femeia nemăritată, şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul, şi cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului“.
Coerenţa istorică a pildei are însă câteva probleme: organizarea banchetului noaptea, nemenţionarea miresei, întârzierea mirelui, aşteptarea lui cu candele. Textul spune la versetul 1 că „fecioarele ş…ţ au ieşit în întâmpi-narea mirelui“. Obiceiul ebraic era ca, la căsătorie, mirele să meargă în casa miresei, unde era aşteptat de aceasta alături de alaiul de prietene ale ei. De aici plecau împreună în procesiune spre casa mirelui, iar acolo se organiza ospăţul de nuntă. Trebuie deci să înţelegem că fecioarele nu au ieşit pe stradă în întâmpinarea mirelui, ci doar din încăperea unde se aflau, în mod firesc alături de mireasă, aşteptându-l pe mire. În mod intenţionat, lipseşte orice referire la mireasă. Interesant că manuscrise ulterioare, în greacă, din sec. al V-lea, câteva în latină, dar şi unele în siriacă din secolele IV-V, au inserat în primul verset că fecioarele au ieşit în întâmpinarea mirelui „şi a miresei“. Bruce Metzger comentea-ză că cele care adaugă cuvintele ar sugera că nunta are loc în ca-sa mirelui, pe când cele care le omit ar sugera că nunta are loc în casa miresei. Oricum, adaosul este considerat o interpolare, care însă doreşte să clarifice lucrurile din perspectiva cunoscută a tradiţiilor de nuntă ebraice.
Totuşi, deşi complică într-adevăr înţelegerea, omiterea miresei din pericopă are o miză teologică deosebită. Alegoria trebuie să funcţioneze ca şi cum fecioarele vor fi pregătite să devină ele însele mirese ale mirelui. Mireasa este, aşa cum am văzut, Biserica întreagă, iar fiecare credincios este fecioară care se pregăteşte pentru unirea cu Hristos. Această alegorie era sprijinită în limba greacă şi de faptul că suflet (psyche) este de genul feminin, şi nu masculin, ca în română. Creştinul îşi pregăteşte deci fecioria sufletului pentru nunta mistică de la Parusie.
Începutul banchetului de nuntă noaptea nu este o regulă, dar ar putea fi pus în legătură cu întârzierea mirelui. Joachim Ieremias, în studiul său remarcabil despre pildele Mântuitorului, o explică prin prelungirea negocie-rii preţului plătit de mire rudelor miresei.
„Candele“ sau „torţe“
O altă problemă ar fi termenul „candele“. În greacă, lampades înseamnă de fapt „torţe“, şi nu candele, pentru care există un alt termen, lychnoi. Ulrich Luz, un comentator modern al Evangheliei după Matei, arată că torţele erau, în mod normal, folosite pentru exterior, în procesiuni sau dansuri, arzând rapid şi pro-ducând multă lumină, în vreme ce candelele produceau o lumină mai firavă, dar de durată mai îndelungată, fiind folosite pentru interior. El scrie că cea mai veche reprezentare artistică a pildei, în catacombele romane, le arată pe fecioare pregătind torţe. Existau pe atunci două tipuri de torţe, una având în vârf materiale textile înmuiate în ulei, iar alta, mai elaborată, având chiar un mic un rezervor pentru ulei. În orice caz, torţele aveau nevoie să fie alimentate des cu ulei, aşa s-ar explica într-adevăr de ce fecioarele nesăbuite, rămânând fără dotări, au apelat la cele înţelepte, care îşi făcuseră rezerve din timp. Probabil traducerea prin „candele“ din Biblia de la 1914 şi cea sinodală actuală a dorit să creeze o atmosferă mai calmă. Biblia de la 1688 este însă mult mai fidelă, traducând prin „făclii“.
O altă problemă, logică de data aceasta, ar fi v. 13, care trage concluzia: „Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului“. Totuşi, lipsa de trezvie nu este blamată în parabolă, pentru că nici fecioarele înţelepte nu se feresc de aţipire (v. 5). De aceea, Joachim Jeremias spune că acest cadru parenetic nu aparţine pildei originale, ci repetă de fapt îndemnul din Mt. 24, 42. Iniţial, Mântuitorul le spusese mulţimilor pilda fecioarelor doar pentru tema eshatologică a venirii pe neaşteptate. Pilda pleca deci de la imaginea unei nunţi obişnuite, insistând însă pe ideea luării prin surprindere a celor nepregătiţi. Ulterior, Biserica a extins pilda identificându-L pe mire cu Hristos, aşa cum am văzut.
Semnificaţiile pildei celor zece fecioare
În comentariul său la Evanghelia după Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează şi alegoric. Candelele sunt darul fecioriei, iar uleiul, iubirea de oameni şi milostenia. La fel, şi Fer. Augustin explică alegoric pilda într-o predică exegetică. Pentru el, grupul de câte cinci fecioare trimite la cele cinci simţuri ale sufletului, uleiul este iubirea, iar candelele sunt inimile. Fecioarele nesăbuite sunt creştinii virtuoşi, care nu s-au învrednicit prin fapte bune de iubire, de darul lui Dumnezeu. Atât pentru el, cât şi pentru Sf. Ioan Gură de Aur, somnul reprezintă alegoric moar-tea. Prin acesta pilda se potriveş-te tuturor creştinilor, care au „adormit“, adică au murit, aşteptând însă Parusia. Strigarea de la miezul nopţii, „Iată, mirele vine!“ (v. 6), reprezintă trâmbiţa arhanghelului (I Tesaloniceni 4, 16). Pentru Fer. Augustin, vânzătorii la care sunt trimise, după el ironic, fecioarele nesăbuite sunt cei care le lăudau în lume pentru feciorie. Deci „nebunia“ acestora este tocmai că au îmbrăţişat fecioria pentru a fi slăvite de oameni. La Parusie, însă, cine a căutat slava lumii o pierde pe cea cerească: întorcându-se de la vânzători, fecioarele nu mai pot intra la nuntă. Interesant este că Sf. Ioan Gură de Aur interpretează pe altă direcţie. În maniera sa exegetică, puternic ancorată în aplica-rea învăţăturii la nivelul moral, tema predicii este, aşa cum am amintit la început, milostenia. Vânzătorii sunt, pentru el, săracii, de la care se pot „cumpăra“ fapte bune prin milostenie. Problema fecioarelor neînţelepte este doar că au înţeles aceasta prea târziu. Virtutea lor aleasă, fecioria, adică dedicarea totală pentru viaţa duhovnicească, se năruie dacă nu se spriijină şi pe binefacerile faţă de cei oropsiţi. Neavând fapte de milostenie, fecioarele nu mai pot intra la nunta cerească.
