Protopopul Aurel Munteanu, 80 de ani de la martiriu

În 1923, când a fost ales prim-protopresbiter al Protopopiatului Huedin nou-înființat, ­părintele Aurel Munteanu a făcut legământ înaintea Episcopului Nicolae Ivan al Vadului, Feleacului şi Clujului: „Voi fi model al virtuților creștinești, iubitor de popor și de dreptate și voi sluji Biserica și patria iubită cu devotament și abnegație, până la ultima răsuflare”. Cu siguranță nici el, nici con­temporanii săi nu și-au putut imagina nici în cele mai urâte coșmaruri că viața îi va fi frântă într-un mod atât de barbar, cum știm că s-a petrecut în urmă cu 80 de ani.

 Doar când ne gândim la acest sfârșit tragic al unui soț, tată și păstor ne înfiorăm, ne cutremurăm și sperăm că așa ceva nu se va repeta niciodată! Și totuși, trăim vremuri în care auzim adesea prin mass-media despre asemenea cruzimi, crime odioase și martirizări în țări din Africa și Asia, pe care le catalogăm drept „lumea a treia”. Totodată, ne întrebăm, și e firesc să o facem, cum s-a putut întâmpla așa ceva? Cum de a îngăduit și îngăduie Dumnezeu asemenea barbarii? Unii au încercat să ofere răspunsuri aducând motive de natură istorică, religioasă, națională, socială, economică.

În cazul morții protopopului Munteanu, lucrurile sunt cât se poate de simple: spiritul revanșard, hrănit de o ură motivată etnic și confesional, a curmat cu bestialitate viața protopopului român. Există, după cum se știe, o sentință a Tribunalului din Cluj, emisă în 13 martie 1946, care a descris evenimentul tragic. Nu vreau să insist asupra faptelor, îndeobște cunoscute, ci asupra a două dimensiuni care-i conferă jertfei protopopului Munteanu actualitate și perenitate.

Întâi chestiunea națională. Ne aflăm încă sub auspiciile sărbătoririi centenarului României Mari, a unirii Transilvaniei cu patria-mamă și a recunoașterii acestei uniri la nivel internațional prin Tratatele de Pace de la Paris de acum 100 de ani.

În al doilea rând, dimensiunea creștină martirică a jertfei robului lui Dumnezeu Aurel preotul. O numesc fără ezitare jertfă și jertfire martirică din cel puțin două motive: crima săvârșită de civilii și militarii maghiari în 10 septembrie 1940 a fost una cu premeditare, prin urmare voită, săvârșită în mod deliberat și cu bună știință; ținta crimei a fost protopopul ortodox al Huedinului, nu un etnic român oarecare, chiar dacă victimă a căzut din întâmplare și jandarmul Gheor­ghe Nicula, care a încercat să-l salveze.

Vorbim, așadar, de o crimă cu premeditare a întâiului între preoții Huedinului, pentru motivul că era „popă valah” și era ușor de recunoscut după haina sau ținuta și însemnele clericale. Părintele cunoscuse pe propria piele urgia hoardelor maghiare și secuiești bolșevizate și dezlănțuite în zona Ciucea - Valea Drăganului în primăvara anului 1919, când, după cum mărturisea, a revenit în satul pe care-l păstorea de la Huedin însoțit de doi ofițeri români ai Regimentului 10 Putna: „Ajuns în curtea parohială, aud deodată pe drum venind o trăsură în fuga cailor. Trăsura s-a oprit brusc la poarta mea. Erau soldați din armata roșie. Vecinele, care m-au văzut, începură să strige disperate: Fugiți!, Fugiți! Am înțeles îndată că secuii de la observator m-au văzut și au trimis o patrulă să mă prindă. În suprema disperare, o iau la fugă... prin pârâu, pe sub garduri, fug pe deal, prin mlaștină, spre frontul român. Gleznele mi se tăiau, inima îmi bătea la nebunie, răsuflarea mi se curmase. Mă vedeam prins, schingiuit și măcelărit. În urma mea auzeam strigăte furioase: Stai! Megalj! Prindeți-l! Împușcați-l! Eu fugeam însă în ruptul capului fără să privesc înapoi, cu hotărârea că mai bine împușcat, decât să cad viu în mâinile ucigașilor. Aud o descărcătură de pușcă, glonțul îmi vâjâie pe la urechi. Dar fugeam așteptând în tot momentul glonțul care să mă doboare” (Sebastian Stanca, Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului 1916-1919, Cluj-Napoca/Deva, 2015, pp. 144-145).

În concluzie, putem spune că părintele Munteanu intuia la ce să se aștepte odată cu retragerea administrației românești. Urmărindu-i acțiunile și cuvântările de încurajare a românilor de a ­rămâne pe loc și a crede în dreptatea divină, dar cunoscând și refuzul său de a da curs îndemnurilor Centrului eparhial de a se refugia la Cluj, putem face un pas mai departe afirmând că părintele Aurel Munteanu și-a îmbrățișat destinul sau era pregătit de orice, inclusiv de a-și da viața pentru pământul și poporul său. De altfel, la 28 iulie 1940, cu nici două luni înainte de a fi omorât, protopopul Munteanu a afirmat textual, în cadrul adunării Astrei și a Șoimilor Carpaților la Florești, lângă Cluj, că „mai bine murim aici, în colbul drumului, decât să cedăm un petic din sfântul pământ stră­mo­șesc”. Astăzi, în plină eră a globalismului, post­modernismului și a relativizării valorilor, pare foarte greu de înțeles această atitudine, însă pentru generația Marii Uniri trebuie să acceptăm că lucrurile stăteau altfel! În acest sens, un alt preot cărturar, Sebastian Stanca, trecut la rându-i prin temnițe și carcere din cauza rasei pre­o­țești, explică percepția preoțimii române în ochii autorităților maghiare de la începutul secolului XX: „Stăpânirea ungurească a înțeles prea bine că preoții au fost vestalele care au ți­nut pururea vie flacăra focului credinței naționale în poporul românesc și furia aceleia s-a năpustit mai ales asupra preoților, amăgită de credința deșartă: «Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei». Au bătut păstorii, dar nu s-a risipit ­turma, pentru că ei sădiseră în sufletul acestei tur­me o credință tare, oțelită în suferința nădejdilor de dreptate dumnezeiască” (Sebastian Stanca, Contribuția preoțimii române..., p. 42).

Subliniez, părintele Aurel Munteanu nu era un preot și nici un protopop oarecare! El se distinsese în ochii contemporanilor prin diferite acțiuni, proiecte și reușite cu un larg ecou regional. Președinte al Despărțământului Huedin al Astrei, conferențiar pe teme istorice și naționale, ziditor al troiței și inițiator al procesiunilor pioase în amintirea românilor arși de groful Urmánczy Nándor în iarna anului 1919 la Beliș, ctitor al Catedralei Moților, care reprezenta o transpunere în geografia, topografia și arhitectura Huedinului a noului statut al românilor de după 1918, și, nu în ultimul rând, președinte al „Ligii Antirevizioniste Române din Huedin”. Iată câteva realizări care în viziunea foștilor stăpâni nu puteau fi decât serioase capete de acuzare și care strânse împreună au motivat uciderea sa cu bestialitate. Dincolo de curmarea vieții protopopului Munteanu, crima a avut și un alt scop: înspăimântarea și înfri­coșarea românilor, iar nepedepsirea făptașilor a echivalat cu mesajul: „Oricare poate păți la fel”! Așadar, cale de urmat era refugiul în România ori capul plecat! Demnitatea unui stejar viguros, așa cum a fost protopopul Munteanu, nu putea fi încovoiată de asemenea atitudini demne de niște robi sau iobagi, cum majoritatea românilor ardeleni au fost până la 1848.

Simțind disperarea credincioșilor și confraților săi, la ultima Sfântă Liturghie săvârșită în data de 8 septembrie 1940, în biserica din Huedin, pr. Aurel Munteanu și-a încurajat parohienii prin cuvintele: „Nu plângeți! Că un act de nedreptate nu poate dura veșnic! A trecut poporul român prin mai grele impasuri și Dumnezeu l-a ajutat și le-a trecut! Nici forțele iadului nu pot birui dreptatea noastră! Că Dumnezeu vede că noi nu am râvnit la nimic ce este al altora! Vrem numai pământul locuit de noi de 2.000 de ani, pe care ne-au trăit moșii și strămoșii! Pământul pe care trăim în majoritate absolută față de alte popoare, deși am suferit multă asuprire și am vărsat mult sânge în lupte cu hoarde pornite de pe stepele Asiei să distrugă cultura Europei. Și cu toate acestea, nu ne-am prăpădit. Că - vorba poetului - «Românul are șapte vieți în pieptul de aramă!»” (Vasile Rojneac, Părintele protopop ­Aurel Munteanu, p. 17).

În epocă, renumitul istoric și preot academician Ioan Lupaș, la zece zile de la moartea protopopului Munteanu, în ședința publică a Academiei Române din 20 septembrie 1940, a condamnat crimele săvârșite de către autoritățile horthyste și a evocat figura martirică a părintelui Aurel în felul următor: „Când s-a răspândit, zilele trecute, vestea despre înfiorătoarea sălbăticie a ungurilor din Huedin, cari la 10 Septemvrie au ucis, în chinuri oribile, pe protopopul Aurel Munteanu și pe gardianul Gheorghe Nicula, în văzul mul­țimii adunate la târgul de săptămână al Huedinului, ni se părea cu neputință de crezut un asemenea măcel monstruos. Și, totuși, s-a consumat îngrozitorul act tiranic, de o brutalitate mai sângeroasă decât cel din zilele lui Ginghis Han, secerând, printre cele dintâi victime, viața credinciosului și neînfricatului luptător națio­nalist care era în toate împrejurările, vrednicul protopop al Huedinului Aurel Munteanu, o personalitate cunoscută și apreciată în largi cercuri românești, nu numai printre preoții și țăranii din satele păstorite de dânsul cu înflăcărata râvnă duhovnicească și cu nestinsa jertfelnicie. Iubirea lui de carte și setea de progres îl îndemnaseră a cerceta nu numai satele din cuprinsul protopopiatului său, ci și altele, de la distanțe mai mari, propovăduind cuvântul adevărului, sfătuind și luminând poporul prin numeroase predici și conferințe religioase, culturale și economice. Adeseori putea fi văzut prin librăriile din Cluj, din Sibiu și din București cu câte o carte proaspătă în mână” (Vasile Rojneac, Părintele protopop Aurel Munteanu, pp. 19-20).

Aidoma părintelui Lupaș, consider că nu trebuie să ne eschivăm în a spune lucrurilor pe nume, cultivând totodată reconcilierea, oferind sau cerând iertare. Aceasta ar fi altă lecție pe care ne-o oferă Evanghelia lui Iisus Hristos și ne-o cere imperios identitatea noastră creștină! Nu spunem noi oare zilnic: „Şi ne iartă nouă, precum și noi iertăm”? De altfel, încă din epocă, Episcopul Nicolae Colan al Clujului (1936-1956), printr-o pastorală emisă în 26 octombrie 1944, și-a îndrumat credincioșii să îmbrățișeze această cale a reconcilierii fraterne, „iertând toate pentru înviere”.

Astăzi, preotul Aurel Munteanu nu mai stă în fața noastră cu o oarecare carte în mână, ci cu Crucea chinurilor sale, aidoma sfinților mucenici din icoane, față de care nu e cu nimic mai prejos și în rândul cărora sperăm că va fi recunoscut de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.