Biserica Ortodoxă, în calitatea ei de trup tainic al lui Hristos şi sălaş al Duhului Sfânt, posedă în sine capacitatea de a dezvolta o teologie socială divino-umană al cărei scop să nu se limiteze la simpla ajutorare a aproapelui sau la exercitarea unei anumite terapii parţiale, ci să ţintească în principal, printr-o orientare hristologică a acestei lucrări, salvarea sufletului. Această importantă misiune considerăm că o poate dezvolta cu succes psihoterapia ortodoxă, realitate constitutivă a Bisericii, asupra căreia vom încerca să atragem atenţia în cele ce urmează.
" Fundamentul şi posibilitatea psihoterapiei ortodoxe se află în evenimentul unic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, care prin acest act îşi asumă firea umană în integralitatea ei, pe care apoi o trece printr-un proces complet de vindecare, cu alte cuvinte terapeutic."
Este bine cunoscut faptul că întreaga tradiţie biblică şi patristică conţine o multitudine de expresii ca: vindecarea, tămăduirea sau terapia sufletului (de unde de altfel îşi extrage seva etimologică şi conceptul modern de "psihoterapie"). Însă, cu toate că termenul de psihoterapie este întâlnit şi în spaţiul ştiinţelor umaniste, semnificaţia conceptului de psihoterapie ortodoxă este esenţial diferită de tehnicile care, conform diverselor teorii psihologice, îşi propun o investigaţie analitică a sufletului şi, de aici, găsirea unor soluţii omeneşti de echilibrare psihică. Psihoterapia ortodoxă însă îşi propune prin excelenţă să-l aşeze pe om într-o relaţie corectă cu Dumnezeu, să I se închine Lui în duh şi în adevăr; să-l orienteze pe om spre Cel ce are puterea reală de a tămădui, spre "Cel ce vindecă toate bolile tale" (Ps. 102, 3), adică spre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Pornind de la acest principiu, psihoterapia ortodoxă prevede apoi o serie de rânduieli ascetice, precum şi relaţii iubitoare frăţeşti cu semenii (comunitatea creştină), lucruri menite să conducă persoana omenească spre o deplină sănătate sufletească.
Debutul psihoterapiei ortodoxe
Fără îndoială, un rol important în promovarea conceptului contemporan de psihoterapie ortodoxă îl are mitropolitul grec Hierotheos Vlachos, care a reuşit să structureze învăţătura Sfinţilor Părinţi din perspectiva unui proces terapeutic, fără să se abată nici de la duhul, nici de la litera acestora.
Elaborarea unui sistem de psihoterapie ortodoxă în spaţiul terapeutic românesc se impune ca o necesară şi aşteptată completare, din perspectivă religioasă, la tehnicile deja existente în acest moment. Această psihoterapie, sau mai exact antropoterapie deoarece ea urmăreşte terapia omului înţeles ca o unitate psihosomatică, este o formă terapeutică dintre cele mai cuprinzătoare şi mai complexe, care ţinteşte delicata antrenare a omului într-o relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii. psihoterapia ortodoxă este o artă al cărei scop constă în restaurarea omului şi redobândirea stării iniţiale de sănătate, lucruri care dintr-o anumită perspectivă sunt sinonime cu mântuirea.
Psihoterapia ortodoxă porneşte de la premisa că principala boală a omului contemporan, din care derivă şi toate celelalte, este absenţa lui Dumnezeu din viaţa sa, de aceea prioritatea capitală a acestuia este regăsirea relaţiei interpersonale cu Dumnezeu.
Este evident că, cel puţin în interiorul spaţiului nostru cultural, această psihoterapie este cea mai compatibilă tipului de personalitate a românului, care s-a născut, probabil deloc întâmplător, într-un mediu de spiritualitate ortodoxă. Cu toate acestea, psihoterapia ortodoxă este o realitate viabilă nu numai românului, ci şi oricărui om din lume. Ea este universală datorită harului necreat care vindecă lumea, dar o şi circumscrie, asigurând prin aceasta o participare reală la universalitate, nu la una simplu geografică, ci la aceea care-şi are originea în Dumnezeu dătătorul-de-viaţă. Prin aceasta se explică şi atracţia duhovnicească a Ortodoxiei pretutindeni în lume.
Tradiţia bimilenară a terapeuticii ortodoxe
Toate datele experimentale ale acestei terapii sunt probate printr-o tradiţie care funcţionează de două mii de ani. Încă din secolul al IV-lea, Sf. Grigorie Teologul numea lucrarea preotului, aceea de a povăţui sufletele spre mântuire, "artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor". De fapt, aşa cum de altfel se şi poate constata, orice act care se săvârşeşte în sânul Bisericii stă sub semnul artei formatoare a personalităţii omului. În comunitatea eclesială, orice gest reprezintă întâlnirea dintre două lumi: cea pe care o vedem că se manifestă material şi cea tainică a Duhului, care o penetrează pe cea dintâi. De aceea, orice lucrare săvârşită în spaţiul Bisericii devine lucrare duhovnicească. Iar, potrivit lui Nikos Matsoukas, "lucrarea duhovnicească reclamă disciplină, stare neclintită faţă de lume şi ekstas creator tăcut". Prin aceasta se realizează ceea ce a fost de neconceput pentru gândirea antică sau pentru cea necreştină: evitarea schizofreniei dualiste, împletirea armonioasă dintre materie şi spirit, transfigurarea prin har atât a sufletului, cât şi a trupului, după cum mărturisesc călugării isihaşti.
Traseul terapeutic
Ortodoxia a dezvoltat un traseu duhovnicesc progresiv, care porneşte de la despătimirea omului, trece prin luminare şi "sfârşeşte" într-o necontenită îndumnezeire. Iar tot acest proces de înaintare a omului în Dumnezeu este totodată şi unul psihoterapeutic. Mai exact prima fază, cea a purificării sau a eliberării de patimile egoiste, ar putea acoperi semnificaţia modernă a cuvântului psihoterapie. Însă, deşi psihoterapia ortodoxă îşi propune ceea ce printre altele urmăreşte şi psihoterapia laică (dar, aşa cum am amintit mai sus, abia în al doilea rând), adică să-l scape pe om de complexe, nevroze, tulburări ale personalităţii, psihoze etc., ea are baze "metafizice", metode şi scopuri mai ample şi de multe ori cu totul diferite de cele ale psihoterapiei de provenienţă occidentală.
Fundamentul şi posibilitatea psihoterapiei ortodoxe
Fundamentul şi posibilitatea psihoterapiei ortodoxe se află în evenimentul unic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, care prin acest act îşi asumă firea umană în integralitatea ei, pe care apoi o trece printr-un proces complet de vindecare, cu alte cuvinte terapeutic. Dar pentru că Iisus Hristos asumă nu doar firea umană concretă a propriei Lui persoane, ci şi firea tuturor oamenilor, devin posibile terapia şi mântuirea tuturor oamenilor prin participarea la aceeaşi fire omenească îndumnezeită cu cea a Fiului lui Dumnezeu. Aşadar, prin luarea de către Dumnezeu a firii omeneşti în Ipostasul Cuvântului, a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi mântuirea ei în El, se deschide posibilitatea comuniunii omului cu Dumnezeu prin intermediul firii umane îndumnezeite a lui Iisus Hristos. Aceasta este singura modalitate de comunicare a omului cu Dumnezeu, care, în afara lui Iisus Hristos, nu poate acoperi în nici un fel diferenţa infinită dintre realitatea creată şi cea necreată. În primul rând, prin împărtăşirea de energiile dumnezeieşti prezente în firea omenească a lui Hristos, şi apoi prin efortul ascetic individual de despătimire şi dobândire a virtuţilor sunt posibile terapia şi salvarea tuturor oamenilor. Este vorba, în final, de realizarea unei sinergii între Dumnezeu şi om şi a oamenilor întreolaltă, care se poate produce numai prin medierea transformatoare a harului dumnezeiesc. Din acest motiv, pe lângă exercitarea virtuţilor, este necesară participarea la Sfintele Taine ale Bisericii, care sunt forme ale prezenţei harului necreat în realitatea creată a lumii, la care credincioşii sunt chemaţi spre împărtăşire.
Patimile
Păcatele săvârşite după Botez sunt rodul patimilor care au apărut în firea omenească de după cădere şi au fost amplificate printr-o viaţă egoistă. Tradiţia ortodoxă a descoperit existenţa a opt patimi mai generale. Acestea sunt, aşa cum le prezintă şi analizează Sf. Ioan Casian: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, trândăvia (akedia), slava deşartă, mândria. În opinia Sf. Ioan Damaschinul, săvârşirea păcatului se desfăşoară în mai multe etape, începând de la ispita mentală şi până la înfăptuirea lui. Acestea sunt: atacul, însoţirea, patima, lupta, robirea, consimţirea şi făptuirea. "Altceva este adică momeala (atacul), altceva însoţirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea (consimţirea), care e aproape de faptă, şi altceva robirea. Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmaşul, ca de pildă: fă aceasta sau aceea, cum i-a zis Domnului şi Dumnezeului nostru: "Zi ca să se facă pietrele acestea pâini". Iar aceasta, cum s-a spus, nu atârnă de noi. Însoţirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaş, preocuparea cu el şi convorbirea plăcută a voii noastre cu el. Patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrăjmaş, care se naşte din însoţire, şi învârtirea necontenită a cugetării şi a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea cugetării fie la stingerea patimii din gând sau a gândului pătimaş, fie prin învoire, la săvârşirea păcatului. Luarea în robie este ducerea silnică şi fără voie a inimii, stăpânită de prejudecată şi de o îndelungată obişnuinţă. Învoirea este consimţirea cu patima din gând. Iar lucrarea, însăşi împlinirea cu fapta a gândului pătimaş încuviinţat".
Prin urmare, Părinţii nu recomandă cugetarea sau îndulcirea cu gândurile pătimaşe ivite în minte, ci respingerea momelii prin împotrivire şi certare. Pentru că cel ce a făcut aceasta "a tăiat dintr-odată toate cele ce urmează".
Boală şi structură psihică
Procesul de amplificare iraţională a patimilor schiţat mai sus, născător al păcatului cu fapta şi care, în general, este cauza tuturor bolilor psihice şi somatice, nu este valabil pentru suflet în întregul său, ci este distribuit în funcţie de tipul patimii pe o anumită latură a sufletului. Pentru a lămuri acest lucru, vom nota succint că sufletul este realitatea creată nonmaterială a persoanei umane, zidit după chipul lui Dumnezeu. El reprezintă elementul spiritual al omului şi se structurează pe trei laturi. Partea raţională care cuprinde raţiunea, cugetarea, şi mintea (nous). Mintea reprezintă ochiul sufletului, partea cea mai profundă a sufletului. Prin intermediul ei - spune Sf. Maxim Mărturisitorul -, se exercită funcţia contemplativă a sufletului. Mintea are capacitatea de a primi vederea duhovnicească (theoria) a lui Dumnezeu, dar nu de a o produce ea însăşi. Contemplaţia lui Dumnezeu este un har oferit minţii curate de către Acesta. Raţiunea însă nu are această capacitate, ci este doar o funcţie a sufletului care se actualizează în planul logicii, al discursivităţii şi al conceptelor prin care nu se poate dobândi o experiere a lui Dumnezeu. A doua este partea volitivă (sau iuţimea), adică potenţa impulsivă a actelor de curaj, de mânie bună sau rea. Iar a treia este partea poftitoare, latura sufletului în care se află sediul tuturor poftirilor şi dorinţelor.
Boala şi procesul terapeutic
Iată acum, potrivit Sf. Ioan Damaschinul, când aceste părţi ale sufletului sunt cuprinse de boală şi când sunt sănătoase: "Păcatele din raţiune sunt acestea: necredinţa, erezia, nebunia, blasfemia, nemulţumirea, încuviinţarea păcatelor ce se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea şi leacul acestora reprezintă credinţa neîndoielnică în Dumnezeu şi în dogmele adevărate, neînşelătoare şi ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu. Păcatele iuţimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompătimirea, pomenirea răului, pizma, uciderea şi cugetarea necontenită la unele ca acestea. Iar tămăduirea şi leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândeţea, iubirea de fraţi, compătimirea, suferirea răului şi bunătatea. Păcatele părţii poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia, preacurvia, necurăţia, desfrânarea, iubirea de avuţii, pofta de slavă deşartă, de bani şi de plăcerile trupeşti. Iar tămăduirea şi leacul lor sunt: postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărţirea averilor la săraci, dorinţa bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu şi poftirea învierii". Din cele de mai sus se poate observa caracterul iraţional şi haotic al consecinţelor păcatului. Este necesar ca o terapie eficientă să iasă din hăţişul multitudinii de manifestări exterioare ale diferitelor boli şi să găsească cu discernământ rădăcina problemei şi rezolvarea ei. Iar vindecarea sufletului presupune săvârşirea cu uşurinţă a virtuţilor şi bucuria relaţiei cu Dumnezeu şi cu semenii.
Finalitatea psihoterapiei ortodoxe
Ar fi necesar să mai amintim că finalitatea psihoterapiei ortodoxe nu este doar o anumită stare de eliminare a păcatelor şi a patimilor care generează bolile psihice, ci ea năzuieşte spre o reorientare a energiilor sufletului către primirea vederii duhovniceşti a lui Dumnezeu, ceea ce în minunatul limbaj al tradiţiei înseamnă îndumnezeirea omului. Numai atunci când omul ajunge pe această ultimă treaptă a vieţii duhovniceşti se poate considera că procesul terapeutic s-a încheiat. De altfel, acest scop al psihoterapiei ortodoxe, ca şi al sensului existenţei omului, este neasemuit exprimat de Sf. Simeon Noul Teolog în Imnele sale, din care oferim un scurt fragment drept încheiere:
"Cugetând eu, El se află înăuntrul meu,
Strălucind înăuntrul ticăloasei mele inimi,
Învăluindu-mă din toate părţile de o strălucire nemuritoare
Şi luminând toate mădularele mele cu razele Lui.
Pătrunzându-mă întreg, mă îmbrăţişează întreg,
Se dă pe Sine întreg mie, nevrednicului,
Şi sunt umplut de iubirea şi de frumuseţea Lui
Şi mă umplu de dulceaţa dumnezeirii.
Mă împărtăşesc de lumină, particip şi la slavă
Şi-mi luminează faţa ca şi a Celui Iubit al meu.
Şi toate mădularele mele se fac purtătoare de lumină".
Păcatul-generator de boli
O premisă specifică psihoterapiei ortodoxe este învăţătura potrivit căreia între starea originară a omului şi cea de acum există o diferenţă existenţială radicală. Mai exact, în starea actuală, omul nu este doar o făptură imperfectă, ci şi o făptură cu importante denaturări ale firii, chiar şi în spaţiul psihic. Căderea în păcatul primordial al neascultării a însemnat totodată şi întreruperea relaţiei om-Dumnezeu, singura în care omul poate vieţui spre o plinătate veşnică, pentru care a şi fost destinat prin creaţie. Din acest motiv prin păcat omul nu se opune doar lui Dumnezeu, ci chiar propriei lui naturi. Din perspectivă ortodoxă, cauza tuturor problemelor psihice şi, pe lângă acestea, a morţii este păcatul, mai întâi păcatul originar, care şi-a imprimat consecinţele în firea tuturor oamenilor în calitatea lor de urmaşi de aceeaşi fire ai lui Adam şi, apoi, orice păcat individual pe care-l săvârşeşte omul.
Se cunoaşte că păcatul primordial a fost săvârşit prin ispita diavolului şi neascultarea omului. Ulterior, acesta nu a putut fi vindecat prin nici un fel de act sau efort omenesc. Pentru aceasta a fost nevoie de întruparea Mântuitorului şi de Jertfa Lui pe Cruce pentru păcatele noastre. Acest act de jertfă pentru iertarea păcatelor se actualizează după înălţarea Mântuitorului la ceruri în Tainele Bisericii, care sunt locul prezenţei harului îndumnezeitor. De aceea, nici un om nu poate scăpa de păcatul adamic fără Taina Botezului. Odată cu Botezul, Mirungerea şi Euharistia, creştinul este iertat de păcatul originar şi înbisericit, el devine astfel mădular al Trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica.
