Între soțiile de domnitori ai Țărilor Române care au lăsat mărturii ale credinței lor pe acest pământ se află și Smaranda Doamna, soția lui Nicolae Alexandru Mavrocordat (1680-1730), care a urcat pe
Punțile Rugului Aprins
Esență și fruct al creștinismului ortodox de nuanță românească, fenomenul Rugului Aprins a pornit, premeditat, dinspre orizontul Bisericii nedespărțite. Căci originile sale recurg la revelația primară o demonstrează însuși numele ales, observa cândva una dintre personalitățile emblematice ale Rugului Aprins, părintele profesor Andrei Scrima. Tot astfel au gândit, au scris, au mărturisit toate personalitățile fondatoare ale Rugului Aprins. Unii mărturisitori au fost chiar închiși în temnițele comuniste, câțiva au și murit pentru credința lor...
Grație formării profesionale excepționale, deopotrivă laice și teologice, aceste personalități au demontat (auto)manipulările vremii lor. Una dintre aceste manipulări - stimulată aberant de protocronismul ceaușist, înflorit în comunismul anilor ’70-’80 -, a fost accentul abuziv pus pe substratul nostru istoric de origine dacică. Ulterior, din rațiuni identice, aceste teorii ridicole din perspectiva istoricilor și lingviștilor profesioniști au prins aripi după 1989...
Intuind consecințele grave, de ordin geopolitic, dar și eclezial, ale unor asemenea neadevăruri, personalități uriașe ale culturii române și-ale Bisericii au luat atitudine. Între aceștia, profesorul Alexandru Mironescu, membru fondator al Rugului Aprins, notează câteva gânduri în volumul său Floarea de Foc (Ed. Eikon, București, 2019, pp. 175-178):
„De un număr de ani, din motive binecunoscute, sub o anumită influenţă - influenţele sunt, fireşte, inevitabile în toate domeniile -, s-a împins într-un plan de mare importanţă originea noastră dacică. Dintr-o dată ne-am vrut mai mult - dacă nu numai - Daci. Decebal, Burebista, Sarmizegetusa, o anumită mitologie, un arsenal întreg de realităţi şi de sugestii împins în linia întâi de bătaie, cu scopul, în mintea unora, de a dinamita ideea latinităţii noastre, ca să ne legăm substanţial de o altă constelaţie de popoare şi fireşte de un alt destin.
Daci! Ce-o mai fi şi asta? - m-am întrebat uimit de atâtea ori. Fireşte, dacă suntem daci, suntem, şi pace bună. Că purtăm şi o moştenire dacică, cine poate să conteste, şi desigur nu e vorba de a ne opune unei evidenţe. Dar un popor sau un om mai e - şi chiar sfârşeşte prin a fi efectiv - şi ceea ce doreşte din adâncul inimii să fie. Noi nu suntem sub o tiranie spirituală. La toate nivelurile funcţionează şi o libertate, care, cum spuneam cu alt prilej, devine în vârful piramidei însăşi Libertatea deplină. Funcţionează în viaţa noastră a oamenilor - ca popoare şi ca indivizi - o alegere, o opţiune. Chiar asta este și viaţa: o alegere, o opţiune. Or, ştiam că pentru nişte pricini întemeiate, nu pentru nişte fantezii, pricini întemeiate şi binecuvântate, optasem pentru originea noastră latină. Lupoaica, Traian, Columna, declamaţii, împăunări chiar, şi altele care bănuiesc că le ştiţi. Şi iată acum dacii în sus, dacii în jos!
Încă o dată, eu nu zic că nu suntem şi daci, că nu avem şi o moştenire dacică, dar în felul acesta unii vor susţine că suntem slavi, turci, huni, teutoni şi mai ştiu eu ce. Ceva argumente se găsesc pentru fantezii, ca să nu zic pentru elucubraţii. Câte un grăunte de muştar e în orice teorie, pentru că aşa sunt fenomenele vieţii şi ale istoriei: teribile, nesfârşit de complexe. Multe aluviuni sunt în plămada aceasta biologică a noastră. Şi iată m-am uitat mereu la copartenerii mei de suferinţă [din închisoare]: o societate teribil de eteroclită, nu semănam doi unul cu altul; fel de fel de nasuri, de ochi, de urechi, fel de fel de expresii, de preferinţe, de preocupări! În alte comunităţi nu prea e aşa, acolo găseşti un tip dominant, caracteristic. Titulescu avea o figură turanică, Rebreanu una de slav, Eminescu una occidentală ş.a.m.d.
Ce suntem atunci? - lung prilej de vorbe şi de ipoteze, desigur, când în sinea noastră apare un divorţ, când scăpăm în deriva asta. Dar optasem pentru latinitatea noastră şi era ceva clar, o icoană luminoasă şi un model foarte onorabil şi foarte fecund. Dobândisem nişte rude spirituale bogate, de rang mare. Intrasem într-o societate bună şi introdusesem în viaţa noastră un criteriu ordonator şi un principiu fericit, activ. Făceam parte cu fermitate dintr-o anumită familie de oameni; era ceva substanţial. Şi aşa, deodată, am introdus o confuzie, am strecurat un echivoc, o duplicitate, o controversă păgubitoare. Păgubitoare pentru că nu mai operează un singur model, ci o ambivalenţă. Aceasta, în alţi termeni, se cheamă drăcie. Diavolul, diabolo, e despărţire, dedublare, sfâşiere. S-a şubrezit o lucrare. S-a spart o casă, ca a unor inimi sfărâmate.
Dar noi suntem latini! Stăm aici pe o temelie decisivă care e limba pe care o vorbim cu toţii, absolut toţi; ceea ce este şi extraordinar şi important. Ce înseamnă însă o limbă, o singură limbă pe care o vorbim toţi? Înseamnă o influenţă decisivă, o unitate spirituală, un acelaşi hram. O limbă nu e o mecanică, nu e doar un material imprimat pe magnetofon, e un duh, o forţă spirituală, lucrătoare asupra materiei omeneşti. O limbă creează o anumită mentalitate, cheamă la viaţă anumite însuşiri, anumite latenţe, care, într-o ecuaţie reciprocă, determină nişte preferinţe, confirmă nişte latenţe. Am dobândit, prin folosirea de veacuri întregi a unei limbi cu structură latină, o anumită mentalitate, s-au precipitat şi decantat în noi o vioiciune, o promptitudine a spiritului, o iscusinţă, o seamă de aptitudini, de calităţi şi defecte implicate în substanţa limbii moştenite, alese şi acceptate. Noi n-am refuzat la tribunalul istoriei această moştenire. Dintr-o voce dominantă a sângelui ne-am deschis şi am îmbrăţişat poziţia, mentalitatea, structura aceasta a latinităţii. Suntem implicaţi în ea. E vreo ruşine? Au apărut motive serioase să ne lepădăm de ea? Mai e, eventual, posibil? Trebuie vorbit răspicat. În ceea ce mă priveşte, am fost odată, la începutul vieţii mele, confruntat cu această chestiune, dar m-am hotărât atunci şi hotărârea aceasta am de gând s-o ţin până la capăt: mă recunosc de configuraţie romană şi mă subsumez, mă integrez conceptului de latinitate, ca o disciplină de viaţă. Sunt solidar cu această familie de oameni.”
...Ortodoxia românească este o insulă de latinitate într-o mare slavă, s-a tot spus. Avem realmente un imens avantaj geopolitic, eclezial, teologic, cultural. Iată de ce personalitățile Rugului Aprins au stăruit asupra acestei realități pe care comuniștii și urmașii lor tot încearcă s-o deturneze.
Suntem o punte între Orient și Occident, inclusiv prin datele constitutive ale fenomenului Rugului Aprins. Căci Rugul Aprins a zidit prin propria-i construcție câteva punți sau a contribuit la fortificarea lor: puntea statornică, înțeleaptă, între mireni și cler, puntea și dialogul continuu cultură - știință - credință, aprofundarea neîncetată a punții dintre om și Dumnezeu, prin practicarea rugăciunii lui Iisus...
...Am fost invitat de câteva ori să vorbesc despre Rugul Aprins românilor ortodocși din diaspora. S-a întâmplat din nou, recent, în Săptămâna Luminată, fapt pentru care le mulțumesc și aici ÎPS Mitropolit Iosif, maicii starețe Dorotheea Ștefanache (Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului”, Godoncourt, Franța) și părintelui Emil Tanca (Biserica „Sfinții Cosma și Damian”, Pulversheim, Franța). Constat iarăși că Ortodoxia vie este o inegalabilă punte între Orient și Occident, că ortodoxia românească și diaspora sunt conștiente de șansa și de valorile democrației europene grație căreia respirația firescă cu țara se petrece astfel neîngrădit.
Într-o lume din ce în ce mai polarizată, pe multiple planuri, acest îndemn și lecție a Rugului Aprins devine mai actuală ca oricând: să construim punți!