În a doua parte a secolului al XVIII-lea, mentalitatea societăţii româneşti a cunoscut diferite „prefaceri“, cauzate fie de regimul fanariot, fie de deschiderea conştiinţelor româneşti spre raţionalismul anticreştin din Apusul Europei. În faţa acestor „prefaceri“, ierarhii cărturari ai Bisericii noastre au căutat să preschimbe vechile deisidaimonii - credinţe primitive bazate pe reminiscenţe ale magiei şi animismului - şi să resacralizeze gândirea umană secularizată, prin înţelegerea „noimelor ce se cuprindu în slujbe“.
După moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni, care nu şi-au lepădat credinţa ortodoxă, şi a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, care a luat atitudine faţă de nedreptăţile politice şi sociale din ţară, turcii au impus în Ţările Române regimul fanariot, ale cărui urmări s-au răsfrânt şi asupra Bisericii Ortodoxe Române, şi anume prin izolarea clericilor şi minimalizarea influenţei acestora în cadrul societăţii româneş-ti. La acestea s-a adăugat pătrunderea ideilor reformatoare ale Apusului iluminist, mare parte dintre ele promovând tendinţe anticlericaliste şi ateiste.
În faţa crizei gândirii creştine, care acaparase mare parte din Occident, dar şi a reminiscenţelor credinţelor şi superstiţiilor păgâne printre români, Biserica a trebuit să lupte pentru resacralizarea gândirii umane desacralizate sau păgânizate. Un mod prin care s-a reuşit acest lucru a fost cel al tipăririi cărţilor de cult, în care s-au inserat bogate prefeţe cu semnificaţii deosebite pentru lucrarea şi misiunea Bisericii, dar şi pentru ştiinţele istorice, literare şi filosofice. Acest lucru l-au săvârşit şi episcopii cărturari Chesarie şi Filaret ai Râmnicului, care au dat la tipar cele 12 Mineie (carte de cult ce cuprinde slujbele sfinţilor şi sărbătorilor cu dată fixă pentru fiecare zi din lună de peste anul bisericesc) între anii 1776 şi 1780, proces prin care a fost desăvârşită lucrarea de traducere a cărţilor de cult în limba românească.
Scopul celor doi luminaţi ierarhi cărturari a fost acela de îndreptare morală a poporului român, ca acesta să înţeleagă rostul vieţii pământeşti prin luarea în seamă „la noimele ce se cuprindu în slujbe“ şi prin „credinţa la rugăciunile sfinţilor“, „nădejdé la mijlocirile loru către Dumnezeu“, „îndeletnicirea cetirii slujbelor sfinţiloru ce se cuprindu în acestu Mineiu şi în céle următoare“, „cetirea vieţii lor şi a laudelor ce s-au alcătuit întru acéle vieţi“, fiindcă „…noimele toate să zidescu şi să alcătuiescu dinu materiia vieţii, iar vecerniia şi utreniia arată prinu aligorie că sfinţii întru aciastă lume ca întru o séră sfârşindu-se, să voru scula la utreniia învierii ceii de obşte“ (Episcopul Chesarie, prefaţa Mineiului pe octombrie, 1776).
„Filosofia cé adevărată, a cunoaşte pre Ziditoriulu celu nevăzutu dinu zidirile sale céle văzute“
„Filosofia cé adevărată“, explică episcopul Filaret în prefaţa Mineiului pe aprilie, constă nu în ideile reformatoare iluministe, ci în povăţuirea „prinu céle ce vădu simţirile noastre la céle ce poate a pricépe minté noastră şi să agonisim céle ce sântu spre folosu sufletescu (…) adică, după cumu marele Apostolu Pavel arată, a cunoaşte pre Ziditoriulu celu nevăzutu dinu zidirile sale céle văzute şi pre cumu toată firé, urmându neclintită porunca stăpânului tuturor în toată vremé, înplinescu datoriia loru cu cé firéscă mişcare, care mai aiave o vedemu întru aciastă lună, că pământulu răsare roduri spre hrana oameniloru şi a dobitoaceloru, câmpii să înpodobescu cu totu chipulu de flori spre mângăiaré vederii, copacii înfrunzescu cu silinţă spre roduri de îndulciré gustului; pasările îşi gătescu fireştile loru organe spre glasuri de veselie pentru auzulu nostru: dobitoacele şi toate jigăniile şi jivinele să silescu spre înmulţire după cé dinu tâiu dată loru poruncă pentru trebuinţa noastră. Dintru aceste toate se proslăvéşte celu ce véde adâncurile şi şade pre heruvimi; numai ticălosulu omu şchioapătă spre săvârşiré datoriei lui; numai elu să arată deşertu înnainté Stăpânului său (…) Cându sufletulu nu va înverzi cu umezéla izvoareloru Duhului Sfântu şi nu va rodi roduri de fapte bune, atunci iaste mai prostu de câtu dobitoacele, mai nesocotitu de câtu pasările şi mai netrebnicu de câtu însuşi céle nesimţitoare firi ale făpturii, ale lumii. Acésté de le vomu socoti, acésté de le vomu proslăvi cu fapte bune pre Ziditoriulu, atunci cu adevăratu ni să va arăta fiinţa noastră“.
Reminiscenţe elineşti în perioada pascală şi de sărbătoarea Sfântului Gheorghe
Episcopul Râmnicului, Filaret, mai arată că la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, dar şi în zilele de după Sfintele Paşti, românii, deşi creştini, încă mai păstrează diferite reminiscenţe ale practicilor şi vechilor credinţe păgâne. „Daru de mare mirare iaste, şi nu de puţină mâhniciune a vedé că, încă şi până astăzi, la Creştini să află o rămăşiţă de acéle basne ale Elliniloru, căci unii îşi înpodobescu casele loru cu flori şi cu verdéţă în zioa lui Maie şi eşindu la plimbări prinu grădini, să tăvălescu pre iarbă, care cu aciastă faptă oareşi cumu închipuescu acéle sărbători ellineşti, măcaru că nu le facu spre cinsté cuiva, daru zicându, că cine le va face acésté va fi sănătosu toată vara. Acestu graiu cuprinde totu déuna pre ascunsu unu lucru de disidimonie (n.r.: credinţă primitivă bazată pe reminiscenţe ale magiei şi animismului). Mai totu acestu lucru ni să pare că va fi şi céia ce facu alţii la Sfântulu Gheorghie, cându îşi înpodobescu pragurile uşiloru şi stâlpii porţiloru cu iarbă vérde. Şi încă mai de ruşine şi de păcatu la Creştini iaste sărbătoaré ceia ce o numescu Ropotinu, ce o zicu încă şi sărbătoare Dracului. Aciasta să asémănă întocmai cu prazniculu de Lemuriesu, ce s-au zisu mai sus că o făcé păgânii la a 9 zi a lui Mai, care şi aceşti proşti şi rătăciţi Creştini o facu Marţi la a treia săptămână după Paşti, care mai de multe ori cade la Mai“ (Mineiu pe Maiu, 1780).
În faţa acestor deisidaimonii şi „prefaceri ale vremilor“, episcopul Filaret aminteşte cu tristeţe de neruşinarea şi lipsa fricii de Dumnezeu a creştinilor, care mai degrabă dau „cinste diavolului şi prăznuiesc sărbătoarea dracului“, de parcă „nu are sfânta Besérică mulţime de sfinţi pre toată zioa ca să-i prăznuimu şi să-i sărbătorimu?“ şi arată că suntem datori să cinstim mulţimea de sfinţi ai lui Dumnezeu „nu cu flori şi cu coroane veştejitoare, ce obicinuia Ellinii, ci mai vârtosu cu asemănaré noastră la faptele loru céle bune spre plăcéré Stăpânului tuturoru, cu slavoslovii Beséricii şi cu cântări duhovniceşti“ (Mineiu pe maiu, 1780).
La mai bine de doua veacuri, vedem că mentalităţile societăţii româneşti sunt în mare parte aceleaşi, fiind schimbate doar „hainele“, nu şi motivaţiile lor (a se vedea lupta care se duce împotriva Bisericii, importarea de tradiţii străine de credinţa ortodoxă). Mai vedem cât de actual este mesajul celor doi ierarhi cărturari ai Râmnicului, care caută nu polemica cu filosofii, ateii, stăpânitorii vre-melnici ai lumii acesteia şi apoi condamnarea lor, ci descoperirea rătăcirilor şi chemarea oilor pierdute la viaţa liturgică a Bisericii pentru înţelegerea „noimelor ce se cuprindu în slujbe“. Nu numai în această perioadă a Săptămânii Lumina-te, ci de-a lungul întregului an bisericesc, suntem chemaţi să înţelegem semnificaţia profund duhovnicească şi să ne înfruptăm din dulceaţa sfintelor şi dumnezeieştilor slujbe, căci „…poarta cărţii iaste deşchisă: cine va vré să intre să culégă florile céle duhovniceşti, de a loru mirézmă să se înpărtăşască şi pre sfinţi să-i slăvéscă“ (Chesarie episcopul Râmnicului, Mineiu pe martie, 1779).
