Cu mulți ani în urmă, aflându-mă într-o cameră a institutului care găzduiește marele radiotelescop de la Effelsberg, priveam prin fereastră la antena cu diametrul de 100 m, cea mai mare antenă mobilă din
Revoltele din timpul comunismului
În perioada în care la conducerea statului s‑a aflat Nicolae Ceaușescu, în România n‑au existat decât patru revolte majore – în Valea Jiului, la Iași (două) și Brașov. Alături de acestea poate fi adăugată și mișcarea ce a luat forma unui colind studențesc, în anul 1968, în București. Regimul comunist draconic, care a interzis orice formă de exprimare a nemulțumirilor sociale, a reprimat, prin teroare și forță, orice astfel de încercare. Toate aceste revolte au dus, însă, la erodarea regimului. Alături de politica dictatorială și de mișcările de eliberare din țările socialiste din jur, cele patru revolte au contribuit la încheierea unei epoci negre din istoria României.
Prima mișcare socială din România comunistă a lui Ceaușescu a fost cea cunoscută în istoria recentă drept „Colindul studenților din București”. S‑a petrecut în 24 decembrie 1968, a adunat sute de studenți și a fost condusă de Ana Șincai, pe atunci studentă la IATC. Era după momentul „Primăvara de la Praga”, din Cehoslovacia, și marșul studenților, pornit de la un simplu colind de Crăciun, așadar neplanificat, a pus pe jar autoritățile comuniste de atunci. Era de neconceput ca tinerii să fie împotriva lui Ceaușescu, cel care condamnase intrarea trupelor sovietice în Cehoslovacia. Într‑un interviu acordat cercetătorului Adrian Cioflîncă, în 2006, Ana Șincai povestea: „Eram la «Teatrul din Pod» al Casei Studenților. Acolo a venit un grup de băieți, cu lumânări, și împreună am mers la căminul «6 Martie» de la Drept, unde locuiam. În fața căminului, m‑am alăturat unui grup de fete care cântau colinde. Fetele din cămin derulau suluri de hârtie de la ferestre, iar băieții de la Politehnică, câteva zeci, veniți din Grozăvești, dădeau foc la hârtie de jos. Era o atmosferă plăcută. De acolo, spre miezul nopții, am plecat mai mulți să colindăm și la alte cămine. Pe parcurs s‑a alăturat un grup masiv de studenți veniți din Grozăvești. Prima destinație a fost căminul din Piața Kogălniceanu, unde am dansat Hora Unirii și am aprins torțe. Am mers apoi în Piața Universității, unde am dansat din nou Hora Unirii. Ajunul Crăciunului era numit atunci «sărbătoare folclorică națională» și nu ne‑am închipuit că Hora Unirii poate să fie un delict național”. Marșul studenților care au traversat orașul cântând colinde a fost pentru autoritățile vremii o formă de „atentat la puterea de stat”. Ana Șincai a fost închisă vreme de trei luni, iar consecința cea mai vizibilă a acestui protest a fost reinstituirea vacanței de iarnă pentru studenți. Această vacanță fusese desființată de regimul comunist de mai mulți ani, iar ziua de Crăciun era considerată zi de lucru, prin urmare se țineau și cursuri.
Prima revoltă muncitorească: Valea Jiului 1977
Una dintre revoltele importante din ultima parte a regimului Ceaușescu a fost greva minerilor din Valea Jiului. S‑a desfășurat între 1 și 3 august 1977, în curtea Minei Lupeni adunându‑se între 10.000 și 40.000 de mineri proveniți din cele 10 mine existente la acel moment în toată Valea Jiului. Minerii cereau o mai bună aprovizionare cu alimente, un program de muncă din care să fie scoase orele peste normă și condiții mai bune de locuit. „Greva de 24 de ore din Valea Jiului a fost un șoc al lui Ceaușescu, care nu se aștepta ca minerii lui dragi să se revolte. Se face vorbire despre asta la Europa Liberă: «De la sindicalizare la revoltă antisistem». A fost repede stinsă”, explică istoricul Daniel Lazăr, de la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Ceaușescu s‑a deplasat personal în Valea Jiului, a dezamorsat situația și le‑a promis minerilor condiții mai bune.
Peste un deceniu, alți muncitori, de data aceasta la Fabrica Nicolina din Iași, au îndrăznit din nou să tulbure regimul. Pe 16 februarie 1987, din cauza faptului că se întârzia nejustificat plata salariilor, muncitorii de la Nicolina au spart geamurile şi l‑au sechestrat pe director. „Pe fondul acesta apare revolta de la Nicolina, care se stinge în trei ore, fiindcă cei de la conducere și de la partid au găsit bani pentru salarii. Au fost revendicări de natură sindicală. Nu a existat un lider, a fost o chestiune spontană, dar care a apărut ca urmare a unei incapacități a regimului, care nu mai poate face față unor nevoi minimale, de zi cu zi, ale populației”, subliniază profesorul Lazăr.
O revoltă șocantă: mișcarea studențească de la Iași
O zi mai târziu, în seara de 17 februarie 1987, sute de studenţi ieşeni au format o coloană care a traversat orașul până la Casa Pătrată, sediul Comitetului Județean de Partid (azi sediul Consiliului Județean și al Prefecturii Iași). Mișcarea a pornit spontan, din căminele din „Pușkin”, de la nemulțumirea că în camerele de cămin era frig, nu era apă caldă și nici curent electric, condiții în care studenții erau nevoiți să învețe pentru sesiunea de examene. „Revolta studenților a fost șocantă prin faptul că nu se obișnuia așa ceva în România. Toate formele de agregare socială erau periculoase. Cu ochii de azi, n‑ar fi fost nimic periculos – niște studenți se adună, cântă, strigă: «Vrem lumină să‑nvățăm și apă să ne spălăm!», fac un marș pe străzi, dar fără violență. Dar în România lui Ceaușescu nu e voie să te plimbi așa pe străzi, fără voie de la partid. Ieșea din logica și paradigma sistemului. În Iugoslavia, marșurile erau la ordinea zilei și erau chiar ceva mai radicale. Dar acolo asta devenea banalitate, pe când la noi, a‑ți expune păsurile, devine un fel de atentat la siguranța orânduirii și a statului. La Iași, în cazul acesta, a fost revolta unei sincerități asumate”, consideră conf. univ. dr. Daniel Lazăr.
Pe 14 noiembrie 1987, muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane Brașov au pornit un protest spontan, de tip sindical. Nemulțumirile erau similare celor formulate în februarie la Nicolina Iași: plata întârziată a chenzinei, rețineri salariale, lipsa alimentelor, a căldurii și a curentului electric în case. Însă aici mișcarea a fost mult mai amplă și a luat, în final, forma unui protest politic, primul din România lui Ceaușescu. „La Brașov s‑a depășit etapa revendicărilor de ordin pecuniar, pentru că s‑a devastat sediul Comitetului Județean de Partid, s‑au aruncat pe geam portretele lui Ceaușescu. Revolta s‑a transformat, a vizat orânduirea, sistemul ca atare. Ce s‑a strigat - «Jos Ceaușescu!» etc. -, tot de obidă s‑a strigat, dar a fost pus în cheie antisistem”, spune istoricul ieșean Daniel Lazăr.
În acest context dur, de represiune și frică, aceste puține revolte împotriva sistemului au fost considerate aproape miraculoase. Dar au constituit toate semne clare că regimul se va prăbuși sub greutatea proastelor decizii de a înfometa populația, de a o priva de minime drepturi și libertăți cetățenești. Între 15 și 17 decembrie 1989, prin mișcările de la Timișoara, românii aveau să reușească să provoace începutul sfârșitului regimului comunist.