Rolul Bisericii de „odihnitoare a celor osteniți și însetați” reflectat în colportajul bisericesc

La începutul activității, Biserica nu avea multe cheltuieli pentru trebuințele cultului divin, nici pentru întreținerea slujitorilor ei, care căutau să trăiască mai mult din lucrul mâinilor, după exemplul Sfântului Apostol Pavel (Fapte 20, 34; 1 Corinteni 4, 12); avea în schimb nevoie de cât mai multe bunuri pentru ajutorarea săracilor și a tuturor celor care se găseau în suferință.

Colportajul bisericesc, în primele veacuri, poate fi asociat cu datoria Bisericii de a administra bunurile sale materiale, ca mijloace pentru a-și îndeplini rolul de „odihnitoare a celor osteniți și însetați” și pentru a putea valorifica virtutea milei creștine.

Scopul administrării bunurilor bisericești pentru susținerea activităților pastorale

Încă de la început, bunurile Bisericii erau folosite și pentru susținerea activităților pastorale. Referitor la întreținerea clericilor, învățătura Bisericii s-a conformat cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, permițând slujitorilor bisericești să se întrețină din veniturile ei, urmând întotdeauna îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, Care spune: „În dar ați luat, în dar să dați. Să nu aveți nici aur, nici arginți, nici bani în cingătorile voastre. Nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălțăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Matei 10, 8-10).

Urmând prevederilor neo-testamentare, sfintele canoane prevăd ca slujitorii Bisericii să folosească veniturile obținute din administrarea bunurilor Bisericii doar pentru a-și asigura un trai decent, iar restul veniturilor să fie dedicate întreținerii lăcașurilor de cult și activităților sociale ale Bisericii. Comentând îndemnul Sf. Ap. Pavel ca aceia care slujesc la Altar să trăiască din veniturile Bisericii, Sf. Ieronim subliniază obligația de decență a vieții clericilor.

Susținerea activităților cultice

Administrarea bunurilor bisericești se făcea și pentru împlinirea cerințelor de ordin cultic, pentru serviciul religios, precum și pentru întreținerea lăcașurilor de cult și dotarea lor cu obiectele liturgice specifice.

Susținerea activităților social-filantropice

Prin milostenie se dă o expresie parțială și tranzitorie viețuirii creștinilor după porunca dragostei, care înseamnă, de fapt, exprimarea credinței în nemurire și înviere, potrivit chemării lui Hristos. Lepădarea de sine cu scopul săvârșirii faptelor bune a celor ce intraseră în Biserică abia începuse cu primii pași făcuți în Casa Domnului. Ea trebuia să crească, iar creștinilor li se oferea prilejul să o desăvârșească și să o arate din ce în ce mai împlinită.

În a doua fază a dezvoltării societății creștine, organizarea acțiunilor de caritate era o necesitate a vieții întregii obști, pe care nu le mai putea satisface doar milostenia, oricât de bine ar fi fost organizată. Poate mai curând decât ar fi fost de așteptat, lepădarea de sine se cerea concretă și imediată în lumea aceasta, pentru dobândirea vieții și bucuriei veșnice. Și ea nu întârzie să ia forma cea mai autentic-evanghelică, aceea a lepădării de averea particulară.

Aceasta nu s-a impus ca o poruncă, ci a fost lăsată la libera apreciere a creștinilor, după cum și primirea credinței și dobândirea mântuirii sunt, de asemenea, un act personal, liber și conștient. Cum însă cine le voia pe acestea nu o putea refuza pe cea dintâi, ea apare nu numai ca o recomandare, ci și ca un imperativ religios moral. Fără a avea caracterul unei obligații sociale, de tip legal, constituia o obligație morală cu valențe sociale, pentru că moralul și socialul nu puteau fi despărțite. Nu putea fi admisă o normă morală individuală și o altă normă morală socială. Ambele se legau atunci, cum se leagă și astăzi, printr-o rețea imensă de elemente comune.

Ca urmare, Sfinții Apostoli îndrumă pe creștinii din Ierusalim să facă dovada vie și grăitoare a dragostei de aproapele, prin lepădarea de sine în înțelesul desprinderii de averile lor particulare, iar bunurile acestora să fie folosite pentru nevoile tuturor, a întregii Biserici. Cei ce aveau o credință comună, o familie și o casă comună, care era Biserica, organizată după rânduielile vieții sociale, cei ce se rugau ­îm­preună, nu puteau să refuze purtarea grijii și a răspunderii pentru noua lor casă.

Ca unii ce se lepădau de vechile lor credințe și de alte practici păgâne, nu puteau să se oprească la mijlocul drumului sau să dea înapoi pe linia acestor renunțări, nu puteau să nu consimtă și la al doilea mare pas, la desprinderea de averi particulare, spre a-și desăvârși virtutea lepădării de sine. Și, într-adevăr, cei mai mulți și-au continuat drumul folosind averile în comun, ca nimeni să nu ducă lipsuri. Mărturia aceasta a credinței și dragostei lor prin fapte, care ,,plinea Legea” până la capăt, a cutremurat lumea veche și i-a umplut de îngrijorare pe cei care-și zideau fericirea pe împilarea semenilor lor. Aceasta era o mărturie vie și deschisă a convingerii sau doar a intuiției precise, pe care au avut-o primii creștini, că averea particulară este izvorul principal al tuturor relelor, al tuturor suferințelor care bântuiau lumea (1 Timotei 6, 4, 10). Acest adevăr s-a verificat mereu și nu a fost dezmințit niciodată, de-a lungul istoriei omenirii. Cârmuitorii aleși și rânduiți de Hristos, Sfinții Apostoli au găsit că trebuie înlăturată cauza care menține inegalitatea dintre creștini, adică proprietatea particulară, pentru ca ea să nu mai poată surpa unitatea lor.

Iată cum înfățișează Sfânta Scriptură noua formă de organizare socială a obștii creștine cârmuită de Sfinții Apostoli: „Și toți cei ce au crezut erau laolaltă și aveau toate de obște. Și pământul și averile și le vindeau și le împărțeau tuturor, după cum avea fiecare vreo trebuință” (Fapte 2, 44-45). „Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut era una, și nici unul nu zicea că din averile lui este ceva al său propriu, ci le erau lor toate comune. [...] Și nici nu era cineva lipsit între ei, căci toți câți erau proprietari de pământuri sau de case, vânzându-le, aduceau prețurile celor vândute și le puneau la picioarele Apostolilor. Și se dădea fiecăruia după cum avea cineva trebuință” (Fapte 4, 32, 34-35).

Nu trebuie să ne închipuim, desigur, că de această nouă stare și rânduială nu erau legate și numeroase griji și osteneli. Ele erau purtate și îndeplinite, sub îndrumarea Sfinților Apostoli, de către diaconi și de alți slujitori ai comunității creștine. Sfinții Părinți păstrează tradiția apostolică. Ei osândesc bogăția, ca însușire nelegiuită de bunuri care aparțin de fapt tuturor, după rânduielile naturii, și prin aceasta după voința lui Dumnezeu. Această convingere arată că Sfinții Părinți au înțeles în spirit evanghelic rânduielile de organizare a Bisericii. Se pot cita multe dovezi în acest sens, din scrierile multor Sfinți Părinți atât din Răsărit, cât și din Apus, cum ar fi: Sfântul Clement Alexandrinul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ciprian, Sfântul Ambrozie, Fericitul Augustin și alții. Toate textele ce se invocă în această privință, din scrierile marilor dascăli ai Bisericii, nu lasă nici o îndoială asupra convingerilor lor că proprietatea particulară care depășește strictul necesar este o însușire nelegiuită din bunurile pe care și natura și Dumnezeu le-a destinat pentru a fi ale tuturor.

Împărtășirea tuturor credincioșilor din bunurile comune ale fiecărei comunități continuă să fie asigurată parțial și în veacurile III și IV de către episcopi și, în genere, de către slujitorii unităților bisericești locale. Pe lângă ajutorarea aceasta organizată „prin cei ai Bisericii”, adică prin episcopi și ceilalți clerici, ajutorarea directă și individuală n-a fost niciodată oprită, ci mereu recomandată și practicată. Până și bunurile bisericești sunt adeseori numite de scrierile vechi „avere a săracilor”, iar nu avere a Bisericii, nici a clerului, nici a obștii sau a comunității creștine.

Articol publicat în contextul împlinirii, anul acesta, în luna iulie, a 16 ani de când Serviciul de Colportaj Bisericesc [SCB] al Arhiepiscopiei Bucureștilor funcționează ca sector productiv în baza conceptului economico-misionar de întrajutorare dintre Centrul eparhial și parohie sau mănăstire, mijloc necesar pentru susținerea slujitorilor și a activităților Bisericii.