Rolul episcopatului în România interbelică

"Episcopii sunt urmaşii apostolilor. Episcopul este o instituţie de drept divin; drepturile şi datoriile episcopul şi le trage din economia dumnezeiască. În afară de jurisdicţia particulară, pe care o exercită în eparhia sa, episcopul ia parte şi la conducerea generală; în această calitate participă la sinoadele ecumenice, unde are drept de vot deliberativ.

În eparhia sa, episcopul exercită o jurisdicţiune directă şi de drept comun, este deci independent, exercitându-şi un drept propriu. Această jurisdicţie îi aparţine în mod exclusiv; alţii nu pot decât să o exercite prin delegaţie în numele lui. Totuşi, drepturile episcopului sunt limitate de drepturile pe care canoanele le conferă mitropoliţilor."

Fragmentul de mai sus face parte dintr-un curs de drept bisericesc al ilustrului profesor Nicolae Popescu-Prahova. Evidenţiind rolul excepţional al episcopului în viaţa Bisericii Ortodoxe, autorul încerca, analizând canoanele şi diversele tradiţii formate de-a lungul veacurilor, să creioneze posibilele răspunsuri la câteva chestiuni fundamentale: care sunt, concret, drepturile şi îndatoririle episcopului, ce calităţi sunt necesare pentru alegerea în înaltul rang şi cum trebuie să se desfăşoare alegerile de episcopi.

Textul profesorului Popescu-Prahova ne arată că lucrurile nu sunt deloc simple, deoarece sfintele canoane au fost şi sunt permanent citite, în raport cu situaţia istorică concretă a Bisericii, cu relaţia pe care aceasta o stabileşte cu Statul şi cu societatea. Nu a existat niciodată un "ideal typus" în care Biserica (creştină, în general) să se ocupe integral de viaţa societăţii, astfel încât episcopii să fie şi "domnii acestei lumi", ci, permanent, a existat şi o putere laică, care a colaborat, dar a fost şi rivală Bisericii, cele două puteri înfruntându-se adesea pe terenul influenţei în societate.

Derapajele istoriei

În anumite situaţii istorice, Biserica a avut pretenţia să-şi subordoneze conducătorii laici, dorind să-i transforme în instrumente ale unor cauze "sfinte". De cealaltă parte, prinţii au dorit să-şi subordoneze Biserica pentru a sluji propriilor interese politice. Având în vedere rolul extrem de important jucat de episcopi în Biserică, eforturile politicului s-au îndreptat spre controlarea alegerilor de episcopi şi subordonarea acestora altor interese decât cele ale Bisericii, fapt care a mers, aparent paradoxal, mână în mână cu creşterea excesivă a autorităţii episcopale, dincolo de canoane, mergând până la despotism.

Deviaţii precum cele enunţate mai sus au generat, după cum se ştie, proteste care au mers până la negarea rolului episcopului în Biserică şi apariţia unor denominaţii creştine care resping în mod categoric ierarhia. Mai târziu, odată cu dezvoltarea în Europa a spiritului anticlerical şi secularizant, Bisericile creştine care au păstrat ierarhia episcopală au văzut cum, treptat, episcopul era transformat într-un simplu administrator al tainelor, cu un rol social considerabil diminuat şi a cărui autoritate în Biserică era permanent subminată de impulsuri venite din orizontul laic.

Dacă la începuturile ei modernitatea a fost considerată de clerici un blestem, treptat aceasta începe să fie reconsiderată ca o oportunitate pentru renaşterea Bisericii, pentru repunerea ei pe baze sănătoase, dincolo de diversele acumulări istorice negative. Evident, nu se punea în discuţie conţinutul învăţăturii de credinţă, ci organizarea Bisericii, astfel încât aceasta să-şi îndeplinească menirea dată ei de Hristos Domnul. De aceea, nu întâmplător, dezbaterile eclesiologice domină a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, mai ales în cadrul acelor Biserici care şi-au păstrat ierarhia episcopală, în încercarea de a stabili un dialog între tradiţia canoanelor şi spiritul modern, dominat de patru termeni fundamentali: "constituţionalism", "autonomie", "subsidiaritate" şi "spirit democratic", care au fost consideraţi la rândul lor de unii gânditori valori în demersurile pentru "renaşterea" Bisericii.

Ierarhie şi laicat în epoca modernă. Cazul "Statutului organic"

De referinţă în acest sens sunt reflecţiile din spaţiul catolic german, asupra cărora în istoriografia noastră a insistat cu rezultate extrem de benefice profesorul Paul Brusanowski. Aceste reflecţii deschid dezbaterea pornind de la ideea fundamentală a necesităţii prezenţei Bisericii în societate ca o instituţie distinctă, cu propriile valori şi modele, fapt care urma să fie potenţat de o mai mare participare a laicilor şi clericilor obişnuiţi la luarea deciziilor în Biserică, aceste categorii devenind partenere episcopatului.

"Constituţionalismul" însemna, pe de-o parte, noutatea formulării unei "constituţii" a Bisericii (un statut) şi, pe de altă parte, aplicarea principiului constituţional al "separării puterilor" în interiorul Bisericii, astfel încât să fie exclus un "despotism" episcopal. Acest lucru a mers mână în mână cu principiul subsidiarităţii, prin care unităţile de bază ale Bisericii (parohiile) cu statut juridic de sine stătător urmau să primească atribuţii sporite în planul iniţiativei, a libertăţii de acţiune, a gestionării fondurilor, astfel încât organismele superioare să fie cât mai puţin încărcate cu sarcini care ar putea foarte bine să fie rezolvate la nivelurile inferioare ale structurii eclesiastice.

În acelaşi timp, spiritul central şi est-european, destul de reticent faţă de modelul de relaţii Stat-Biserică de tip francez, a insistat pe conceptul de "autonomie", prin care se reafirma identitatea proprie a Bisericii, fără a o rupe şi a o scoate în afara statului şi societăţii, ci, din contră, o făcea parte organică şi în acelaşi timp distinctă a corpului social, contribuind la mai binele comunităţii, deopotrivă, sub aspectul slujirii la altar şi sprijinirea educaţiei, sănătăţii şi a altor iniţiative sociale.

Acest model a fost aplicat cu succes din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Imperiul Habsburgic (din 1867, Imperiul Austro-Ungar). Toate cultele recunoscute din cuprinsul dublei monarhii dispuneau de o largă autonomie în ceea ce priveşte organizarea vieţii religioase, culturale şi sociale, totul bazat pe gestionarea unor importante averi aflate în proprietate sau în folosinţă. Împăratul-rege era cel care avea anumite drepturi în ceea ce priveşte alegerea ierarhilor în anumite culte şi, de asemenea, un drept de "supremă

inspecţie" exercitat prin intermediul organelor de stat, care aveau posibilitatea să controleze modul în care un cult folosea banii, în special cei primiţi de la stat.

Acest sistem a permis o înflorire reală a vieţii bisericeşti din imperiul dualist, viaţă bisericească afectată de reformele iluministe ale lui Iosif al II-lea. Beneficiari ai acestui fenomen au fost şi românii ortodocşi din Transilvania şi Bucovina, cu cele două mitropolii, de la Sibiu şi Cernăuţi.

Dacă mitropolia de la Cernăuţi a avut o organizare rigidă, având în frunte un ierarh atotputernic, numit de împărat, creaţia mitropolitului Andrei Şaguna în Transilvania a fost pe cât de remarcabilă, pe atât de şocantă pentru unele spirite.

Nu vom insista asupra detaliilor "Statutului organic" şagunian, în general destul de bine cunoscute. Amintim doar aprecierile unor istorici, care au subliniat că mitropolitul Şaguna a ştiut să folosească într-un chip remarcabil valorile şi oportunităţile epocii, construind o organizare bisericească ce a făcut posibilă renaşterea Ortodoxiei în Transilvania şi transformarea Mitropoliei Ardealului într-o formidabilă structură de păstrare şi promovare a valorilor româneşti. Afirmarea hotărâtă a autonomiei Bisericii, structura extrem de elaborată, dar în acelaşi timp flexibilă şi eficientă de adunări şi "sinoade" dedicate şi specializate pe diverse acţiuni şi misiuni ale Bisericii, aplicarea consecventă a principiului subsidiarităţii şi larga participare a laicilor în ceea ce priveşte actul decizional, fapt care a determinat să se vorbească de caracterul "democratic" al statutului şagunian, sunt elemente care definesc această remarcabilă construcţie eclesiologică.

Criticii statutului şagunian din Vechiul Regat

Cu toate acestea, criticile la adresa "Statutului organic" nu au lipsit. Lăsând la o parte acele critici făcute cu răutate şi interese ascunse, există alte observaţii şi reţineri venite din partea unor persoane la care, într-o primă instanţă, nu ne-am fi aşteptat. Una dintre acestea este eruditul episcop al Romanului, Melchisedec Ştefănescu.

Discutând la un moment dat despre relaţiile Biserică-Stat, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului consemna existenţa a cinci tipuri de regimuri juridice de legătură între Biserică şi Stat:

1. Regimul de privilegiere;

2. Regimul de toleranţă;

3. Regimul de concordate;

4. Regimul de libertate, sub formele de autonomie şi de separaţie;

5. Regimul de proscriere sau de prigonire.

Analizând situaţia existentă în Vechiul Regat înainte de 1918, episcopul Vartolomeu trăgea concluzia că raporturile dintre Biserica Ortodoxă şi Stat ţineau de regimul de privilegiere, un tip de privilegiere denumit "confesional constituţional", prin care Biserica Ortodoxă continua să fie privilegiată în raport cu celelalte culte, însă în care "statul şi-a despărţit de biserica lui privilegiată, nu numai cultura şi civilizaţia, pe care şi le-a legat de-a dreptul de raţiune şi de dreptul natural, dar şi-a retras şi legea şi poliţia lui din servirea dogmelor, a moralei, a canoanelor şi chiar a cultului acestei biserici, înlăturând dintre delictele penale pedepsite de stat orice abatere de la învăţăturile şi de la practicile religioase ale Bisericii privilegiate", aşa cum se practica în regimurile de privilegiere clasice.

De fapt, arată episcopul Vartolomeu, transformarea Bisericii Ortodoxe într-o biserică de stat a condus în Vechiul Regat nu la o "privilegiere", ci la o golire a vitalităţii acesteia, prin transformarea ei într-o simplă instituţie de administrare a Tainelor, restul activităţilor bisericeşti

fiind preluate de stat. În consecinţă, prin "privilegiat" se înţelegea în realitate preluarea întregului control asupra Bisericii din partea statului.

Situaţia grea a Bisericii Ortodoxe din Vechiul Regat, în comparaţie cu viaţa intensă a Bisericii din Ardeal, i-a făcut pe unii să ceară aplicarea şi la noi a statutului şagunian. Cerându-i-se un punct de vedere din partea Sinodului, Melchisedec Ştefănescu a avut numai cuvinte de laudă pentru munca deosebită a lui Şaguna, însă a avut două obiecţii majore. Prima se referea la faptul că Biserica din Ardeal îndeplinea o serie de funcţii care depăşeau cu mult atribuţiile "obişnuite" ale unei biserici, în plan social şi politic, fapt explicabil în Transilvania, deoarece românii de acolo nu aveau un stat al lor, Biserica substituindu-se statului absent. Acest lucru nu era posibil în Vechiul Regat, stat românesc, care lucra în interesul românilor, în care Biserica Ortodoxă era biserică de stat.

Al doilea reproş viza statutul episcopului în Biserică. Melchisedec considera că Şaguna a redus considerabil rolul episcopului, printr-o "democratizare" excesivă, de inspiraţie protestantă, prin care încălca spiritul canoanelor Bisericii Ortodoxe. Or, în opinia sa, în dialogul tradiţie canonică - spiritul vremii, canoanele aveau întâietate.

După Marea Unire, când s-a pus problema unificării Ortodoxiei româneşti, s-a adus în discuţie chestiunea unei organizări unitare, pe baza unui statut unic. Ardelenii au pus pe masă statutul lui Şaguna, în timp ce ierarhi şi oameni politici din Vechiul Regat au încercat să menţină vechea stare de lucruri. Se ştie ce a ieşit în cele din urmă: un statut menit să fie un compromis fecund, dar care s-a dovedit până la urmă o soluţie neinspirată. Mult mai puţin se cunoaşte că au existat proiecte coerente, însă neluate în seamă, care încercau să rezolve cele două probleme fundamentale: stabilirea unei reale autonomii a Bisericii Ortodoxe Române în raport cu Statul, singura cale prin care Biserica îşi putea reafirma energia proprie, şi urmarea fidelă a tradiţiei canonice în ceea ce priveşte organizarea Bisericii. Dintre toate abordările, cele mai importante sunt cea a episcopului Vartolomeu Stănescu şi cea a mitropolitului Visarion Puiu.

Ierarhul, garant al autonomiei Bisericii

Nu vom insista asupra demonstraţiei pe care o fac aceşti ierarhi necesităţii autonomiei Bisericii în raport cu Statul, prin care se înţelegea nu numai dreptul ca Biserica să-şi administreze singură treburile bisericeşti, formarea clericilor şi instruirea religioasă a credincioşilor, ci o acţiune amplă de implicare în social şi de valorizare a acestuia prin prisma creştinismului (creştinism social).

De fapt, "creştinismul social" este fundamentul care justifică o regândire a spiritului canoanelor în ceea ce priveşte atribuţiile episcopului. Iată ce spune Visarion Puiu: "Fără îndoială, menirea de căpetenie a episcopului creştin este supravegherea şi conducerea spirituală a clerului şi credincioşilor cârmuirii sale, precum şi a tuturor instituţiilor destinate să întreţină şi să dezvolte prin preoţi credinţa şi viaţa creştinească a credincioşilor din parohii.

Menirea aceasta, însă, poate fi înţeleasă şi îndeplinită şi în chip mai restrâns şi mai dezvoltat; dar, întotdeauna, ea a fost cerută a se împlini în cât mai largi margini de dezvoltare: De aceia, vai ierarhului care-şi reduce munca numai în definiţia literală a cuvântului episcop sau numai în cadrul îngust al trebilor de cancelarie.

Activitatea unui episcop trebuie ţesută în multe şi felurite fire alese din vastul câmp al misiunii sale, care nu este uniform, ci alcătuit din atâtea laturi de viaţă socială, toate cerând o supraveghere şi conducere spirituală".

Astfel, era respinsă poziţia episcopului Melchisedec ca Biserica să nu se implice în anumite domenii considerate apanaj al statului, sugerându-se în acelaşi timp asumarea deplină de către episcop a coordonării întregii vieţi bisericeşti, fiind combătut statutul de simplu primus inter pares al episcopului, după cum părea să lase să se înţeleagă "Statutul organic".

Atât Visarion Puiu, cât şi Vartolomeu Stănescu au apreciat uriaşa operă a lui Şaguna, însă au considerat că este necesară o adaptare la noile condiţii istorice şi, în opinia lor, la o respectare mai riguroasă a canoanelor Bisericii Ortodoxe.

Astfel, recunoscând rolul laicatului în Biserică, care trebuia atras să participe activ la viaţa Bisericii şi la luarea deciziilor, cei doi episcopi atrăgeau atenţia asupra pericolului ca Biserica să fie anexată altor interese

printr-un caracter "democratic" excesiv. Era de fapt teama ca oamenii politici să nu se infiltreze în Biserică şi să o manipuleze conform propriilor interese. Episcopul trebuia să fie cel care vorbea în numele Bisericii, garantul autonomiei acesteia şi al păstrării identităţii sale în cadrul societăţii.

Ecouri finale ale epocii interbelice

Această creştere a importanţei episcopului a generat o intensă discuţie pe marginea calităţilor pe care trebuie să le îndeplinească un candidat la episcopat, precum şi a modalităţii de alegere a acestuia. Modalitatea de alegere stabilită prin Statutul Bisericii Ortodoxe Române din 1925 a fost vehement criticată în întreaga perioadă interbelică, deoarece se considera că, prin aceasta, politicul continua să influenţeze alegerea de ierarhi mai fideli partidelor decât Bisericii. Cum în perioada interbelică una din temele curente era "înnoirea" Bisericii, dezbaterile în jurul căutării unei "formule de aur" în ceea ce priveşte organizarea Bisericii şi a raportului just între rolul ierarhilor şi cel al laicatului în viaţa acesteia au continuat. Spiritul epocii, dominat de totalitarism şi ostil "democratismului dizolvant", a condus, în preajma anilor â40, din partea unor persoane, la o exacerbare în ceea ce priveşte ideea "centralizării" Bisericii şi mărirea considerabilă a rolului episcopului, care trebuia ales dintr-o "elită", selectată şi pregătită special pentru a îndeplini funcţia episcopală, exclusiv din rândul monahilor.

Au fost frământări şi căutări care nu şi-au aflat un răspuns limpede în perioada interbelică. Abia patriarhul Justinian este cel care, în perioada 1948-1949, cu sprijinul unor iluştri canonişti, reuşeşte să elaboreze un statut ce valorifica experienţa dezbaterilor din deceniile trecute, un statut care, din punct de vedere formal, era coerent şi funcţional şi încerca să realizeze un echilibru între tradiţia Bisericii în ceea ce priveşte ierarhia şi rolul laicilor în Biserică.