Nicolae Iorga publica, în 1939, două volume cu impresii de călătorie, intitulate inspirat „România cum era până la 1918”, ilustrate de fiicele sale, Liliana și Alina Iorga, cu reproduceri după o serie de fotografii ce aparțineau Comisiei Monumentelor Istorice. Lucrarea este și astăzi de actualitate, se citește cu plăcere și, mai ales, cu nostalgie. Răsfoind paginile acesteia, Iorga invită la o călătorie prin istoria unor așezări și biserici și oferă, totodată, elemente ale momentului legate de obiective pe care le-a vizitat, între care Ghighiu. Marele cărturar a plasat în centrul povestirii sale Mănăstirea Ghighiu.
Lângă Ploiești, scrie Iorga, „se află pe șesul bogat schitul Ghighiu, căruia i se zice și mănăstire, și cu drept cuvânt, iar aici curge limpede un izvor al tămăduirii. Ghighiul a cărui biserică e prefăcută în timpuri de tot nouă, n-are un trecut însemnat”. N-a fost aici, spune Iorga, „vreun ctitor vestit; în cămăruțele caselor șindrilite, n-a lucrat nici un cărturar cunoscut, de aici n-a pornit nici o operă literară, nici un manuscript frumos”. Nicolae Iorga consemna astfel faptul că mănăstirea de aici nu era înălțată din vechime, dimpotrivă, ridicarea ei s-a făcut la 1817, pe un teren donat de o urmașă a neamului boierilor Râfoveanu. O jumătate de veac mai târziu, este construită o biserică mai mare, cu binecuvântarea Mitropolitului Nifon. Sfințirea noului lăcaș, cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, are loc la 31 martie 1866, biserica fiind pictată de Gheorghe Tattarescu.
Evlavia călugărilor trăitori în chiliile Ghighiului au făcut ca mănăstirea să devină un adevărat spațiu al pelerinajului pentru români, iar foarte mulți bucureșteni făceau aici un popas pentru rugăciune. Însă ce a făcut ieri ca și azi celebră mănăstirea de la Ghighiu este sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, care în vechime era secondată după ceremonialul religios de un bâlci și un târg, în fapt o mare sărbătoare câmpenească.
„Inspiră atâta cucernicie”
Răsfoind presa românească de la 1900, cititorul pasionat de trecut va afla numeroase informații despre ceremoniile religioase, pelerinajul românilor, ca și diverse întâmplări. Să vedem spre exemplu, ce scria pe la 1900, în ziua de 25 aprilie, un reporter de la „Adevărul” ajuns la Ghighiu, în articolul intitulat „Izvorul Tămăduirii”: „Dornic de o umbră plăcută m-am furişat chitic la poalele unui arbor stufos şi dau drumul ochilor să privească cu extaz enorma mulţime, marea de capete ce se perinda încet, încet pe şoseaua dreaptă. Se duc la Ghighiu. Cine nu ştie de această mănăstire, în jurul căreia e un poem întreg de credințe și superstiții. La vreo jumătate de poştă, depărtare de oraş, se găseşte această mănăstire ce inspiră atâta cucernicie şi pentru care se constitue un adevărat pelerinaj. În mijlocul unor prăpăstii verzi şi frumoase presărate cu flori de muşeţel se întind modestele chilii ale călugărilor. E ceva pitoresc modul cum fiecare călugăr îşi împodobeşte şi îngrijeşte chilia sa: flori crescute de ei cu multă îngrijire, curăţenia casei şi gospodăria ei te miră... înaintezi până în spatele mănăstirei unde dai de un izvor limpede ca cristalul: Izvorul tămăduirii. În mijlocul unor răchite dese şi frumoase se află apa cu acest nume, legenda sfinţeşte această apă şi o face bună de orice leac, te fereşte de orice boală şi necaz. Am văzut femei şi copii venind din sate de multe poşte depărtare cu câte un clondir de apă-n mână să ia din această apă bună. În schimbul apei aruncă în interiorul izvorului şănţuit cu piatră câte o monedă după cum le lasă inima. În ziua de Izvorul Tămăduirei însă, când în gradinele mănăstirei se adună peste 20.000 de suflete fiecare cu dorinţa ca cel puțin o mână să şi-o moae odată apoi vei vedea prin împrejurul izvorului sute de bărbaţi, femei şi copii aşteptând momentul fericit şi-n acelaşi timp sfânt să le vie rândul să se adape şi ei din acest sfânt izvor. Ce satisfacţie sufletească apoi pentru că au băut din apa izvorului ce-i izbăveşte”.
Şcolile organizau vizite ale elevilor
Pelerinii remarcă mereu curățenia, ospitalitatea și râvna spre rugăciune a vieţuitorilor mănăstirii, care aduc faima locului, dar și păstrarea aici, multă vreme, a bâlciurilor și târgurilor care aminteau bătrânilor de evenimente similare din veacul al XIX-lea. Multă vreme se păstrează această atmosferă nostalgică, descrisă de un martor: „Am ajuns pe câmp. Sunetele tobelor și trompetelor de la dulapuri; țipetele vânzătorilor de turtă dulce, gogoși, limonadă, cai de zahăr; cântecele tarafurilor de lăutari produceau un vacarm îngrozitor. Mai la o parte se încinsese o horă țărănească flăcăii chipeși, cu ițari albi și ilicuri negre, cu pălăriile ploștite pe o ureche, bușeau călcâiele de se cutremura pământul (...). Când se înmuiă jocul, fetele abia mai răsuflau și se răcoreau cu evantariu, iar flăcăii își ștergeau fruntea de nădușeală cu dosul palmei sau cu mâneca dela cămașă”.
Mănăstirea Ghighiu nu era vizitată doar de simpli credincioși, ci adeseori se opreau aici pentru a se ruga şi membri ai guvernului. În micul cimitir din curtea mănăstirii își duc somnul de veci călugării, dar și o serie de binefăcători ai așezământului, reprezentanții familiei marilor proprietari și filantropi ploieșteni - Constantinescu ori Gheorghe Cantili, fost ministru al cultelor și instrucțiunii publice și profesor universitar. Busturile lor, veritabile opere de artă, se pot vedea și astăzi la Ghighiu.
Adeseori școlile organizau vizite ale elevilor, iar scopul era unul dublu: să ofere ocazia pentru rugăciune și reculegere, dar şi pentru documentare cu privire la istoria mănăstirii şi modul ei de funcționare. O astfel de excursie este descrisă în „Adevărul” din anul 1911: „Elevii şcoalei de băeţi No. 2, au plecat azi dimineaţă la ora 7, în escursiune la mănăstirea Ghighiu, sub direcţiunea d-lui Pascu Popescu, institutor. La mănăstire, elevii escursioniştî au fost primiţi bine de archimandritul Iason, stareţul mănăstirei. Ei, s-au plimbat prin frumoasa cîmpie din jurul mănăstirei. La ora 10, copiii împreună cu profesorul lor au poposit pe poiana unde se află fîntîna cu apă rece, considerată ca miraculoasă. Aci, ei s-au ospătat cu proviziunile ce aveau. D-na Pascu Popescu, soţia profesorului conducător al escursiunei, cara a fost şi d-sa în această escursiune, a veghiat în tot timpul mesei, ca şi pe drum, ca micii escursionişti să fie bine îngrijiţi. După masă, a urmat odihna şi apoi diferite jocuri, împreună cu d. institutor Pascu Popescu. La ora 5 d. a., cînd timpul s-a răcorit, escursioniștii s-au înapoiat la Ploiești”.
Mănăstirea Ghighiu are o istorie bogată şi aceeaşi faimă ca odinioară. Este un lăcaș de cult de o frumusețe și curățenie aparte, iar monahiile care trudesc aici duc mai departe credința ortodoxă. Veniţi şi veţi vedea!
