Rugăciunea neîncetată, pavăză a creştinului

În vremurile tulburate de disensiuni politice, sub amenințarea unei noi conflagrații mondiale, când valorile creștine care stau la baza societății europene sunt contestate virulent, încercăm să facem o pledoarie în favoarea redescoperirii esenței creștinismului, a adâncirii tainei credinței prin asceză. Rugăciunea neîncetată, rugăciunea inimii, concentrarea atenției asupra unui punct singular, asupra scopului unic întruchipat de Mântuitorul Hristos, este o practică străină de spiritul lumii moderne, dar reprezintă un model de vieţuire creştină aşezată, înrădăcinată în experiența părinților trăitori. Rugăciunea răspunde pragmatic problemei alienării care afectează o îngrijorătoare parte a populației, Dumnezeu devenind „sălașul” celor care nădăjduiesc întru El. Prezentăm mai jos gânduri ale părinţilor ortodocşi filocalici despre puterea numelui lui Iisus Hristos.

Sfinții Părinți arată că numele lui Iisus este strâns legat de Persoana Sa, având în con­secință o putere deosebită. Astfel, Sfinții Varsanufie și Ioan din Gaza spun că „pomenirea numelui lui Dumnezeu opreşte toate relele şi întăreşte neputinţa noastră” (Scrisori duhovnicești, Filocalia, vol. XI, Ed. Apologeticum, 2005, p. 742), iar Sfântul Ioan Scărarul amin­tește că „nu e în cer şi pe pământ armă mai tare” (Scara, Cuvântul XX, Despre frica lașă sau ne­bărbătească, Filocalia, vol. IX, București, 1980, p. 265) în com­parație cu numele lui Iisus. Isihie Sinaitul vorbește despre invocarea lui Iisus în rugăciune ca o pavăză împotriva duhurilor rele și lucrării lor, împotriva gândurilor deșarte, dar și ca suport al isihiei sau liniștirii inimii, care „răsuflă și cheamă pururea și neîncetat numai pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu, și împreună cu El se împotrivește cu bărbăție vrăjmașilor” (Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute, Suta întâia, Filocalia, vol. IV, București, 2010, p. 43). În acest fel, „cel ce se luptă va vedea pe vrăjmaș risipindu-se prin numele sfânt și închinat al lui Iisus Hristos”. Inima omului nici nu poate face față atacurilor pornite asupra ei, căci, „precum nu poate omul să umble pe pământ fără să respire aerul acesta, așa nu e cu putință să ne curățim inima noastră de gânduri pătimașe și să izgonim pe vrăjmașii spirituali din ea fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos”. Efectul unei astfel de invo­cări este coborârea harului dumnezeiesc în inima omului, ­unde va rodi daruri multe și binecuvântate, deoarece, „precum ploaia, cu cât mai multă cade pe pământ, cu atât îl înmoaie mai mult, așa și sfântul nume al lui Iisus, strigat de noi fără gânduri, cu cât îl chemăm mai des, înmoaie pământul inimii noastre și îl ­umple de bucurie și veselie”.

Rugăciunea lui Iisus înseamnă prezenţa Lui reală în inima noastră

Invocarea numelui înseamnă chiar prezența lui Hristos, aceasta o arată Isihie Sinaitul, spunând că „pricina pentru care se curăță desăvârșit inima este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu, pricinuitorul și făcătorul bunătăților”. Calist și Ignatie Xanthopol consideră că „începutul a toată lucrarea de Dumnezeu iubitoare este chemarea cu credință a numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos” (Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, ­Filocalia, vol. VIII, București, 1979, p. 26), iar părintele Dumitru Stăniloae, într-un comentariu asupra acestei afirmații, arată că „prin chemarea numelui lui Iisus ni se împărtășește însăși puterea Lui. Căci prin chemarea numelui lui Iisus, I ne adresăm cu iubire Lui însuși, și El răspunde acestei iubiri”. Un alt părinte filocalic, Filotei Sinaitul, vorbește despre „numele sfânt și preacinstit al Domnului Iisus”, prin invocarea căruia nevoitorul află sprijin în demersul său ascetic. Acest exercițiu este deosebit de prețios și foarte important, încât „lucrătorul evlaviei trebuie să alerge și să urmărească cu mintea ținta de a aduna desăvârșit în vistieria inimii pomenirea lui Dumnezeu, ca pe un mărgăritar sau ca pe o piatră prețioasă”.

Alături de gândul la moarte, de pomenirea Patimilor Domnului și de asceza trupului, pomenirea neîncetată a lui Iisus ține mintea trează, vigilentă la atacurile demonilor, ajutând-o să se adune din împrăștierea păguboasă.

Sfântul Grigorie Sinaitul vorbeşte în repetate rânduri de „înfrânarea şi osteneala“ pe care şi le iau asupra lor cei care urmează calea numelui lui Iisus; se cere „un efort continuu“; ei vor fi ispitiţi „să se ridice degrabă, lenevindu-se pentru durerea ostenelii şi pentru strigarea înţelegătoare a minţii şi pentru aţintirea minţii“. „Iar dacă te dor adeseori umerii şi capul, stăruieşte cu osteneală şi dragoste în acestea, căutând în inimă pe Domnul“ (Episcop Kallistos Ware, Rugăciune și tăcere în spiritualitatea ortodoxă, București, Editura Christiana, 2003, p. 37). Numai printr-o atât de îndurătoare credincioşie vom descoperi puterea numelui lui Iisus.

Filotei Sinaitul îndeamnă: „Pedepsește-ți sufletul cu gândul morții și cu pomenirea lui Iisus Hristos adună-ți mintea îm­prăștiată (...) venind în rugăciune Iisus cel chemat, luminează inima. Căci pomenirea Lui aduce, deodată cu luminarea, cea mai mare dintre bunătăți” (Capete despre trezvie, Filocalia, vol. IV, București, 2010, p. 114). Odată luminat și adunat din împrăștiere, omul începe să conștientizeze prezența mântuitoare a lui Iisus și Îl cheamă cu mai multă bucurie, primind în schimb o și mai mare bogăție de daruri. Același părinte Filotei Sinaitul arată, în acest sens, că „pomenirea bucuroasă a lui Dumnezeu, adică a lui Iisus, obișnuiește să împrăștie cu iuțimea inimii și cu încruntarea (oțărârea) mântuitoare toate vrăjile gândurilor, înțelesurile, cuvintele, nălucirile, chipurile întunecoase și, simplu vorbind, toate mijloacele prin care luptă cu aprindere atoatepierzătorul, căutând să înghită suflete. Iar Iisus, Cel chemat, le arde toate cu ușurință. Căci în nimic altceva nu se află mântuirea noastră, decât în Hristos Iisus” (Filotei Sinaitul, p. 211).

Rugăciunea neîncetată, izvor al darurilor

Invocarea numelui lui Iisus, în rugăciune, devine, așadar, ­izvor al darurilor dumnezeiești și al lucrării virtuților, după cum arată Calist și Ignatie Xanthopol; dintre acestea, cele mai de vază sunt pacea și iubirea, căci „numele Domnului Iisus Hristos, strigat cu curăție înlăuntrul inimii, e ca un izvor dumnezeiesc nesecat, din care țâșnesc cu prisosință ­acele bunătăți” (Calist și Ignatie Xanthopol, Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, Filocalia, vol. VIII, București, 1979, p. 27). Dar nu simpla invocare formală a numelui lui Iisus este cheia primirii darurilor. Este foarte interesant modul în care părintele Stăniloae înțelege aici comunicarea lui Iisus Însuși, prin invocarea numelui Lui, în rugăciune. Astfel, părintele subliniază că invocarea trebuie să se facă în mod conștient și voluntar, pentru că altfel nu poate fi vorba despre o așezare a lui Iisus în inima noastră. „Nu numele luat în sine cuprinde pe Hristos - scrie părintele Stăniloae (poate în aceasta consta caracterul greșit al curentului «Imeaslavia» de la 1913, între călugării ruși din Athos), ci numele chemat cu credință, adică alipirea noastră de El însuși, prin pomenirea afectuoasă a Lui. Atunci se face o legătură între noi și El, ca de la persoană la Persoană și deci o comunicare a puterii Lui către noi” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Note de subsol, Filocalia, vol. VIII, București, 1979, p. 27).

Deși ar putea părea că există o contradicție între spusele părintelui Stăniloae și relatările altor trăitori ai rugăciunii lui Iisus, înțelegem, de aici, că această rugăciune nu este o mantra creș­tină, adică nu lucrează de la sine, prin simpla repetare mecanică a formulelor de rugăciune (aspect pe care îl vom dezvolta ulterior), ci pentru ca ea să fie eficientă este nevoie de propria noastră implicare sufletească și fizică. Astfel, deși numele con­ține potențial în el puterea lui Iisus, eliberarea acesteia sau conlucrarea cu aceasta se poate realiza numai prin implicare personală, nu în mod arbitrar, exterior voinței nevoitorului. Darurile pe care le izvorăște în inima celui care se roagă numele lui Iisus, chemat cu credință și iubire, sunt foarte multe, încât ar fi foarte greu să le sintetizăm în câteva rânduri. Dintre acestea fac parte: revenirea minții la preocupările duhovnicești, prin abandonarea lucrurilor exterioare, care o tulbură; cunoașterea stării duhovnicești proprii, deteriorată prin simțiri și gânduri rele; revenirea minții în inimă sau reîntregirea omului; curăți­rea firii; convorbirea cu Iisus, bucuria duhovnicească; descoperirea Împărăției lăuntrice, aflată în inimă; nașterea iubirii pentru Hristos; adunarea cugetelor, evlavia, smerenia, luarea aminte de sine, umilința, frica de Dumnezeu, pomenirea morții, concentrarea atenției în inimă, căldura cea duhovnicească.

Invocarea acestui nume în rugăciune este o datorie a tuturor creștinilor, consideră părinții duhovnicești. Așa cum am arătat deja, rugăciunea inimii, devenită rugăciunea lui Iisus, constituie un model de rugăciune foarte practic în vremurile noastre. Cu un spirit duhovnicesc ascuțit, un monah athonit remarca două realități deosebite: pe de o parte, faptul că toți creștinii sunt chemați să se împărtășească de harul dumnezeiesc prin pomenirea Domnului Iisus, prin rugăciunea neîncetată, ca de o „masă mai presus de ființă a vieții mistice”, iar, pe de altă parte, că atingerea acestui deziderat, la modul deplin - deși drumul unirii mistice cu Dumnezeu prin har nu se termină niciodată -, nu poate fi realizată decât printr-o viață lipsită cu totul de grija celor materiale, cu greu de conceput mai ales în societatea contemporană, atât de dedicată împlinirilor tehnologice și progresului material. Totuși, acesta nu este un demers imposibil, pentru că „isihast” poate fi considerat nu numai cel care s-a retras fizic din lume, pentru a se nevoi în pustiu, în singurătatea lipsită de zgomotul mulțimii, ci și cel care s-a retras în „cămara sufletului”, rugându-se Tatălui și așteptând răsplata de la El (Matei 6, 6). Chiar dacă nu toate condițiile necesare rugăciunii sunt îndeplinite, Dumnezeu vine în întâmpinarea nevoitorului, completând efortul ascetic cu harul Său. De acest fapt ne încre­dințează Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, spunând că, atunci când lucrarea rugăciunii în vederea curățirii și desăvârșirii ni se pare grea, trebuie să fim convinși de faptul că „însuși numele Domnului nostru Iisus Hristos, chemat neîncetat de noi, ne va ușura toate greutățile și, cu vremea, când ne vom obișnui și ne vom îndulci cu el, vom cu­noaște prin cercare că acest lucru nu e cu neputință, nici greu, ci cu putință și ușor”.

Numele lui Iisus, mângâiere pentru suflet

Chemarea numelui lui Iisus este o mângâiere pentru sufletul nostru, care nu Îl poate vedea pe Domnul în chip sensibil, pentru a se bucura de El și Îl strigă neîncetat în rugăciune. Dar pentru noi, acest nume nu este doar un mijloc de a intra în comuniune cu Iisus peste timp și spațiu, ci poartă în el arvuna îndumnezeirii tainice promise de Hristos.

Se mai impune o precizare, legată de înscrierea numelui Mântuitorului în icoana ortodoxă. ­Părintele Michel Quenot afirmă că „numele lui Hristos este icoana Sa verbală”. Pe bună dreptate s-a făcut această asociere atunci când s-a vorbit despre relevanța și canonicitatea rugăciunii lui Iisus, după cum vom vedea mai departe. Am constatat că în Vechiul Testament exista interdicția pro­nunțării numelui lui Dumnezeu, acest lucru fiind permis numai în anumite condiții. Dar, remarcă părintele Michel Quenot, mai exista o interdicție, și anume, aceea de a avea imagini sau reprezentări în cult. În icoanele ortodoxe, însă, lucrurile iau o altă întorsătură: numele lui Iisus apare înscris (în dreptul capului Mântuitorului), devenind o prezență mistică a Persoanei Sale, impregnat cu energia Celui pe Care Îl invocăm în rugăciune.