Văzul este simţul cu cea mai mare importanţă din punct de vedere relaţional. Totuşi, în ceea ce priveşte accesul la informaţie şi însuşirea valorilor culturale sau spirituale, rolul principal îl are auzul. „Credinţa vine din auzire“, spune însuşi Sfântul Apostol Pavel într-una una din epistolele sale. Un lucru esenţial este că handicapul auditiv, cu cât este instalat la vârste mai mici, atrage după sine, în majoritatea cazurilor, şi deficienţa de vorbire.
Acest lucru se explică prin obişnuinţa persoanelor surde de a comunica doar cu ajutorul limbajului semnelor. Astfel, nemaifiind folosită vocea, corzile vocale îşi pierd elasticitatea şi se osifică. Această stare de lucruri a dus, de-a lungul anilor, la formarea unei categorii sociale aparte, cea a persoanelor cu deficienţe de auz şi de vorbire (d.a.v.), sau, cum se spune, mai puţin reverenţios, a surdo-muţilor.
Persoanele cu d.a.v. congenitală au probleme mari de învăţare, vocabularul lor fiind mult mai sărac decât cel al persoanelor auzitoare. Se înţelege de la sine de ce în procesul de comunicare şi în cel de învăţare auzul are cea mai mare importanţă dintre cele 5 simţuri. Este extraordinar de greu pentru un copil care nu a auzit niciodată sau care şi-a pierdut auzul la o vârstă foarte mică să poată învăţa alfabetul şi scrierea corectă. Recepţia fonetică a sunetului este esenţială în acest sens. Acest lucru explică de ce membrii acestei comunităţi sunt în situaţia de a nu putea scrie corect gramatical, de a nu putea asimila informaţiile prin presa scrisă (sunt şi excepţii). Mulţi au ajuns la vârste înaintate fără să poată scrie şi citi aşa cum o fac persoanele auzitoare.
Omul gândeşte cu ajutorul semnelor
Inteligenţa persoanei d.a.v. nu este cu nimic inferioară faţă de cea a persoanei auzitoare, diferenţa fiind doar cea a modului în care gândirea surdului este exteriorizată, şi anume prin intermediul limbajului.
Gândirea a diferenţiat de la început pe om de necuvântătoare, omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu şi având gândirea şi raţiunea ca două peceţi în acest sens. „Omul a depăşit adaptarea la natură, nu mânuind pur şi simplu semne, ci gândind cu ajutorul lor. Gândirea diferenţiază radical contactul imediat al omului cu natura de legătura imediată a animalului cu natura“ (C. Gh. Mihalache - „Surdomutitatea“, Ed. Medicală, Bucureşti).
Cu toate acestea, deşi gândirea este condiţionată în mod incontestabil de coeficientul de inteligenţă, modul ei de exprimare atât interior, cât şi exterior, depinde de limbaj. În acest sens, este esenţial faptul că „între gândire şi limbaj există o strânsă legătură, dar nu se identifică, nu coincid. Nu gândirea determină vorbirea, ci vorbirea determină gândirea. Modul de a gândi depinde de modul de a vorbi.“ (ibidem, p. 122). Putem concluziona de aici faptul că formele de gândire şi operaţiile logice întâlnite la auzitori, sunt mai puţin evaluate la d.a.v., din cauza îngrădirilor pe care le impune imaginea. Acest neajuns nu se poate remedia decât cu ajutorul demutizării, noţiune pe care o vom explica mai jos.
Ce înseamnă demutizarea
Psihicul persoanelor d.a.v. a fost întotdeauna şi va fi mereu, cu unele excepţii, bântuit de un complex de inferioritate faţă de persoanele auzitoare. Nivelul cultural scăzut, accesul redus la informaţii, suferinţa cauzată de neputinţa de a auzi vocile celor dragi şi muzica, au fost mereu motive de invidie şi de autoizolare a persoanelor cu d.a.v. faţă de auzitori. Situaţia este cu atât mai dramatică cu cât mulţi auzitori au manifestat şi manifestă repulsie faţă de persoanele cu d.a.v., handicapul auditiv fiind considerat unul dintre cele mai respingătoare.
Problemele sociale de zi cu zi ale lumii contemporane (sărăcia, inflaţia, şomajul, drogurile, alcoolismul, prostituţia etc.) sunt mai accentuate la subiecţii ce prezintă d.a.v., din cauza dificultăţii adaptării sociale şi accesului limitat la informaţii. Toate acestea sunt piedici severe în calea realizării profesionale şi încadrării în câmpul muncii a surzilor.
Un limbaj mai puţin cunoscut
Lipsiţi de posibilitatea comunicării verbale, deficienţii de auz şi de vorbire comunică printr-un limbaj aparte, bazat pe mimică, gestică şi elemente de pantomimă, numit limbaj mimico-gestual. Un lucru foarte puţin cunoscut în lumea persoanelor auzitoare este faptul că surdo-muţii nu folosesc un limbaj literar. Vocabularul lor este incomparabil mai redus decât al auzitorilor, din cauza dificultăţii pe care handicapul auditiv o presupune în procesul de învăţare. Aproximativ 90% dintre surzi sunt în situaţia aceasta de la vârste preşcolare, iar alţii chiar s-au născut aşa. Din acest motiv, ei nu stăpânesc noţiunile de gramatică şi lingvistică, alternanţa semnelor lor fiind diferită de cea a cuvintelor din limbajul literar vorbit.
Persoanele cu deficienţă de auz şi vorbire folosesc pentru comunicarea între ele un limbaj mimico-gestual imposibil de înţeles de către un auzitor - o persoană fără d.a.v. - ce a învăţat doar semnele corespunzătoare cuvintelor. Din acest motiv, limbajul mimico-gestual este destul de anevoios de însuşit deşi, aparent, pare uşor. O altă caracteristică a acestui limbaj o reprezintă elementele de pantomimă. Aceste elemente nu au, desigur, solemnitatea celor dintr-un spectacol de pantomimă, ci sunt improvizate în funcţie de situaţie, cu o spontaneitate specifică persoanelor deficiente de auz.
Recăpătarea vocii se face mai bine la vârste mici
Procesul de trecere a persoanei d.a.v. de la comunicarea bazată exclusiv pe semne la cea verbală, însoţită concomitent de limbajul semnelor adaptat comunicării verbale, precum şi învăţarea scrierii corecte, a gramaticii, se numeşte demutizare. Surdul nedemutizat posedă gândire şi limbaj, dar gândirea lui este doar în imagini, iar limbajul este mimico-gestual.
Scopul demutizării este trecerea persoanei cu d.a.v. de la gândirea în imagini şi exprimarea mimico-gestuală, la gândirea şi exprimarea noţional-verbale, asociate cu limbajul mimico-gestual corespunzător.
Demutizarea este, aşadar, procesul prin care persoana d.a.v. cu deficienţă congenitală sau dobândită la o vârstă preşcolară ajunge să aibă un vocabular apropiat de cel al auzitorului şi să stăpânească gramatica şi regulile de exprimare ale limbii române. Unii dintre subiecţii în cauză sunt stimulaţi să-şi folosească şi vocea, pentru a se exprima şi verbal, în dialog cu persoanele auzitoare. Sunt foarte rare cazurile în care surdo-mutul ajunge să se poată exprima verbal, condiţia fiind ca demutizarea să se facă la o vârstă cât mai mică, deoarece corzile vocale nefolosite se osifică de-a lungul timpului, recăpătarea vocii devenind practic, imposibilă. Putem afirma fără echivoc că demutizarea omului surd din naştere sau de la vârste mici este o performanţă notabilă pentru cel care o reuşeşte.
▲
Rugăciune prin semne
Rugăciunea prin semne în cadrul bisericii este o misiune relativ nouă care a început în 1996 la Piteşti, la iniţiativa pr. Constantin Onu. Cu binecuvântarea vrednicului de pomenire, patriarhul Teoctist, misiunea s-a extins în toată ţara, la Facultatea de Teologie Sf. Mc. Filofteea din Piteşti funcţionând catedra „Comunicare şi slujire prin limbajul mimico-gestual“, unde sunt pregătiţi viitorii preoţi pentru comunităţile de persoane d.a.v. din Patriarhia Română.
În Arhiepiscopia Iaşilor, cu binecuvântarea PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, activitatea pastoral-misionară pentru persoanele d.a.v. de aici se desfăşoară, din anul 2005, la Biserica „Sfântul Sava“ din Iaşi sub îndrumarea pr. Mihai Prodan, inspector pentru Asistenţă Religioasă al Centrului Eparhial Iaşi, absolvent al Facultăţii de Teologie din Piteşti, catedra amintită mai sus.
