Şaua diavolului pe spinarea omului

Universul rural de altădată se mişca după anumite reguli nescrise. Oamenii ştiau că este o rânduială a lucrurilor care trebuie respectată atunci când trăiesc într-o comunitate. De altfel, comunitatea în care trăiau oamenii din vechime nu se supunea doar unor legi lumeşti, ea trăia în comuniune cu întreg universul şi cu legile divine. Împreună cu etnologul ieşean Marcel Lutic facem, în cele ce urmează, o incursiune în „filosofia“ despre păcat din mentalitatea românească tradiţională.

„Învăţătura Bisericii oferă omului de la sat elementele din care să-şi facă o concepţie proprie despre lume şi despre viaţă. Dar, la această învăţătură, ţăranul contribuie cu o sumedenie de adaosuri neteologice, care sunt creaţii folclorice izvorâte din nevoia unor explicaţii suplimentare. Acestea sunt, adesea, rămăşiţe din acel cod nescris de norme, care, pe vremuri, se numea «obiceiul pământului»“, spune Marcel Lutic, etnograf la Muzeul Etnografic al Moldovei din Iaşi. Astfel, „Obiceiul pământului ar putea fi caracterizat ca o sumă de legi nescrise, izvorâte din diferite raporturi omeneşti, stabilite de bunul simţ şi înţelepciunea poporului şi transmise din generaţie în generaţie. Instrucţia morală a omului de la sat se făcea prin «Decalog» şi «Fericiri», precum şi prin poveţele bătrânilor, condensate în sentinţe, proverbe şi istorioare cu cuprins moralizator. Normele morale sunt stabilite de Dumnezeu şi pentru comportarea omului sunt tot atât de necesare şi obligatorii, cum sunt şi legile fizicii pentru fenomenele lumii materiale“, continuă Marcel Lutic.

„Să lucri, da’ lucră aşa cum e rânduiala“

Prin urmare, „acum 80 de ani, moş Gheorghe Prâscan din Perşani - Braşov credea că «Tot ce se întâmplă e aşa după o rânduială. Lumea nu merge bine şi oamenii au necaz pentru că mulţi nu-şi dau seama ce fac. Lumea noastră are o rânduială; toate se fac aşa după o hotărâre, după o putere». La fel, Maria Rogozea din Drăguş - Braşov, contemporană cu moş Gheorghe Prâscan, credea că «Omuâ are şi el putere, daâ numai atunci când merge drept pe ce i-a dat Dumnezeu; puterea nu e de la el, că nu el a făcut lumea. Să lucri, daâ lucră aşa cum e rânduiala, altfel strici legea şi rămâi sterp», aşa cum arată Ernest Bernea, în lucrarea sa «Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român»“.

Pentru ţăranul român din vechime, numai Dumnezeu are cunoştinţa totală şi cuprinderea a tot ceea ce a existat, există şi va exista. „Ţăranul e copleşit de conştiinţa acestei prezenţe şi are sentimentul desăvârşitei sale dependenţe faţă de divinitate. Dumnezeu se găseşte oricând, în orice loc, iar datoria omului este doar să-l aibă mereu în gând şi să-i invoce ajutorul.“ Pentru ţăran, „universul, ca mărime, e finit în spaţiu şi limitat în timp. Cândva, după voinţa divină, va fi sfârşitul a tot ce există. Până atunci, «lumea evoluează retrograd»“ spune etnologul.

Cum pune dracul şaua pe om

Sufletul este văzut de ţăran ca fiind de origine divină, doar că prin accident ajunge să fie vulnerabil în faţa păcatului. „Omul simte în adâncul sufletului o putere care vine de la Dumnezeu şi care îi arată calea spre bine. Însă, îndemnat de diavol, poate apuca înspre rău şi atunci săvârşeşte păcatul. Conform unei legende din nordul Moldovei, după ce Dumnezeu l-a făcut pe om, l-a lăsat singur; trecând pe acolo, diavolul a privit îndelung pe om, apoi, ca să-l pângărescă, l-a scuipat. Când a venit a doua zi, Dumnezeu a cunoscut îndată fapta necuratului. N-a mai stat să facă alt om, ci a întors toată răutatea înlăuntru, astfel că în afară a rămas asemănarea cu Chipul Său. De aceea, dinlăuntrul corpului vin toate patimile şi apucăturile rele. Diavolul dă mereu târcoale în preajma omului, îl amăgeşte cu fel şi fel de pofte, ca să-l poată prinde în crâsnicul lui“, a menţionat Marcel Lurtic, care a adăugat că „Toader Hordrag din Plopenii Mici - Botoşani povestea că «Omul pune pe cal mai întâi poclada, apoi şeaua; strânge bine tofturul, îi aşează în gură zăbala de la frâu, pune piciorul în scară şi apoi îi sare în spate. Tot aşa pune şi dracul stăpânire pe om, cu încetul: mai întâi îi aruncă o poftă mai mică, apoi altele, din ce în ce mai mari şi mai vinovate. Şi după ce ţi-a sărit în spate şi te hăţuieşte bine, mai fă tu, omule, ceva ca să scapi de necurat sau mai zi dacă ai ce zice»“.

„Păcătosul, oricât ar fi de decăzut, încă mai are sămânţa binelui în adâncul sufletului“

Ţăranii credeau că „nu există om fără de păcat; numai mortul nu mai săvârşeşte greşeli. De altfel, copilul se naşte cu câteva păcate: două ale părinţilor care l-au făcut, iar unul al moaşei care i-a tăiat buricul. Copilul mai ia şapte dintre păcatele mamei, spre a-i răsplăti durerile naşterii. Păcatul se ţine de om ca scaiul de oaie. De aici zicala: «Oricum vei da, tot nu scapi de păcat; sau îl ajungi sau te ajunge»“, a arătat Marcel Lutic, adăugând că de aici vine şi „înţelegerea“ pe care lumea satelor o arată pentru păcătos. „Cel care a săvârşit o nelegiuire, chiar grea, e dezaprobat de obşte, dar, până la un punct, se bucură şi de înţelegere. În asemenea caz, peste bietul om a dat o năpastă care, ca orice năpastă, nu poate fi ocolită. Mai este apoi şi convingerea că păcătosul, oricât ar fi de decăzut, încă mai are sămânţa binelui în adâncul sufletului. În acest sens, ţăranul a observat că albinele culeg mierea cea bună şi de pe spinii de prin locurile părăsite“, subliniază Marcel Lutic.

Oamenii nu pot tăinui păcatul, pentru că peste tot veghează neadormit ochiul Domnului. Astfel, necazurile sunt văzute ca fiind pedepse pentru păcate. „Nici o faptă nu rămâne nevăzută, nimic nu rămâne tăinuit şi nepedepsit. Uneori, Dumnezeu loveşte pe păcătos în ceea ce are mai drag şi mai scump: îi moare nevasta sau copilul, pierde vita de jug, îi arde casa ş.a.“, mai spune etnologul Marcel Lutic, creionând o imagine a viziunii româneşti vechi despre „răsplata“ păcatului.

Prin răbdare, fapte bune şi rugăciune, omul se curăţă de păcate

În gândirea românească veche, după cum spune Marcel Lutic, orice muritor are trei prieteni: „averea, rudele şi faptele. Averea rămâne acasă; rudele îl petrec numai până la mormânt; dincolo, omul trece numai cu faptele sale, cu acestea urmând a se înfăţişa la scaunul înfricoşătoarei Judecăţi. De altfel, cei ce săvârşesc fapte bune au două raiuri: unul pe pământ şi altul în cer, pe când cei care fac rele au două iaduri: unul aici şi altul după moarte. Fiecare dintre noi avem datoria, spunea dascălul Latu cel bătrân din Ungureni - Botoşani, să ne gândim mereu la averea cu care vom trece dincolo, în lumea drepţilor şi a dreptăţii“.

Pentru ţărani, răbdarea este o mare virtute. „După o zicală din zona Botoşani, «nici un leac nu-i mai bun ca răbdarea». Ţăranul are o dogmă care se exprimă astfel: «tot răul e spre bine»; aceasta îl imunizează împotriva oricărei căderi în deznădejde sau în zdruncinarea credinţei sale religioase. În credinţa ţăranilor, secetele, ca şi molimele, lăcustele, inundaţiile şi cutremurele sunt pedepse divine pentru păcatele săvârşite. De asta, în asemenea situaţii, rugăciunile se fac de către întreaga obşte a satului“, afirmă etnologul ieşean, citându-l pe pr. dr. Eugen D. Neculau, cel care a studiat satul românesc şi chiar a înfiinţat prima Universitate Populară din România, în comuna Ungureni, judeţul Botoşani, care a funcţionat între 1927-1948.

La rând, pentru iertare

Omul credincios se închină, posteşte, merge la biserică, se mărturiseşte şi se împărtăşeşte. „În vechime, fiecare om, fără excepţie, se mărturisea la duhovnic în fiecare post şi se împărtăşea. Îndeobşte, după «Tatăl nostru» se spunea un adaos rămas din bătrâni: «Doamne, iartă păcatele mamei şi ale tatei, ale bunicului şi bunicii, ale moşilor şi strămoşilor, ale naşului şi ale moaşei, precum şi ale mele, păcătosul». Prescripţia postului pentru adevăratul credincios e privită cu sfinţenie; călcarea postului e considerată păcat; înfruptarea e sinonimă cu spurcarea“, a remarcat Marcel Lutic.

Moartea trebuie să îl găsească pe ţăran împăcat cu toţi şi cu toate

Ţăranul nu se teme de moarte, „omul moare «când i s-au sfârşit zilele»“, astfel că „în casele ţăranilor se vorbeşte de moarte cu aerul cel mai firesc posibil. Se fac din timp toate pregătirile necesare, când omul este încă pe deplin sănătos. Bătrânii se îngrijesc de comândarea lor: tot ce trebuie pentru înmormântare şi bunurile ce vor fi date de pomană pentru sufletele lor. Dar grija cea mare este pentru partea sufletului. Înainte de moarte, corpul trebuie sfinţit prin Împărtăşanie, iar sufletul să-şi caute haină de lumină cu care să treacă dincolo“, mai arată Marcel Lutic.

Trecerea în lumea de dincolo nu se putea face fără o prealabilă împăcare cu toţi cei din jur: „E mare păcat ca omul să moară neîmpărtăşit. Înainte de a închide ochii, omul trebuie să se ştie iertat cu toate rudele, prietenii şi cunoscuţii, dar mai ales cu cei cu care a fost în duşmănie. Moartea trebuie să-l găsească împăcat cu toţi. La unii bătrâni care îşi simt sfârşitul aproape, rudele şi cunoscuţii stau la rând, pentru iertăciune, cum stau la spovedit, la preot. După ce a făcut toate pregătirile în vederea morţii, omul de la sat o aşteaptă cu sentimentul că a ispăşit toate rosturile aici, pe pământ. Omul trece hotarul dintre cele două lumi uşor sau greu, după cum în viaţă a săvârşit mai multe fapte bune sau rele. Cei cinstiţi şi drepţi, au o moarte ca o adormire; cei răi se chinuiesc mult şi au vedenii cu arătarea netrebniciilor pe care le-au săvârşit“, a încheiat Marcel Lutic, de la Muzeul Etnografic al Moldovei.