Sfânta Cruce care ne înconjoară

Însemnarea cu semnul crucii este ca un salut (salut înseamnă, de fapt, la rădăcină, mântuire). Îl salutăm pe Cel ce a fost odinioară aninat pe ea și a Cărui amprentă rămâne veșnic acolo. De aceea se face cruce când se trece pe lângă biserici sau troițe sau cruci. Asociat vederii închinăciunii ca salut, trebuie observat caracterul slăvitor al acestei însemnări, precum și al oricărei închinări adresate lui Dumnezeu. Crucea este principalul nostru cuget și gest de slăvire. Cel mai pur și cel mai simplu. Nici o „Slavă…” nu o rostim fără să o însoțim instantaneu de gestul închinării.

Însemnarea cu semnul crucii constituie și în­cununare, este semn de pur­tare de cunună la nunta cu Mirele Hristos. Cunună este crucea pusă deasupra catapetesmei, pe turla bisericilor sau pe coroanele împărătești. Cunună, dar și ancoră, ancorarea făcându-se în cer.

Nu se însemnează cu crucea doar oamenii, ci și obiectele, și locurile care-l înconjoară în viața de zi cu zi. Se pune crucea pe biserici sau pe case sau la răspântii sau pe dealuri sau în multe alte locuri, totdeauna cu gândul la Hristos cel înviat. Niciodată crucea nu se pune sau se face spre blocare în ea, în ceea ce a însemnat ea în momentul prim, ci pentru a trimite (poartă! scară!…) la Înviere. Tocmai această constituire a crucii în cale directă la Hristos a făcut ca în anii în­tunecați ai comunismului, când credinţa era ostracizată şi alungată de peste tot din spaţiul public, să fie interzis să apară şi numai o umbră de cruce în filme sau la televiziune. Aducând aminte direct de Hristos, ea îi ardea, mustra, deranja pe cei ce I se împotriveau.

Întâlnirea cea mai concentrată cu Crucea se petrece pe teritoriul Bisericii universale, pentru care se constituie într-un fel de coloană vertebrală. Este omniprezentă în cadrul slujbelor ei. Crucea însoțește îndeaproape și multiplu rugăciunea. Însemnarea cu semnul crucii semnifică o curățare a locului, a celui exterior, dar mai ales a celui interior, semnifică sfințire. În cadrul Sfintelor Taine (cele șapte), pecetluirile se fac prin semnul crucii. Lucrul acesta este mai accentuat și vizibil în cursul Botezului, Mirungerii și Maslului, dar destul de evident și în cadrul Spovedaniei, Cununiei și Hirotoniei. Aparent, mai puțin vizibil e când ne referim la Împărtășanie. Totuşi, trebuie să avem în vedere cum pâinile liturgice, prescurile (dar în popor şi colacii pentru mort, adesea) sunt marcate cu ajutorul unui pristolnic, cruce-sigiliu care imprimă, în formă de cruce, numele lui Hristos biruitor (IC - XC - NI - KA). Nu mai este acum vorba de biruinţă prin crucea sabie, ci prin crucea-pecete. În fond, literele imprimate constituie ceea ce a cerut Hristos de la noi, după jertfa Lui pe Cruce: o jertfă a laudei (Cf. Psalmul 49, 24: „Jertfa de laudă Mă va slăvi şi acolo este calea în care voi arăta lui mântuirea Mea“). Tot așa, în ierurgiile Bisericii, orice sfințire (apă, untdelemn, obiecte liturgice etc.) se face numai prin însoțirea gestului cu semnul crucii. Tainele și ierurgiile implică, fiecare, în mod mistic, moartea şi învierea cu Hristos, asocierea la jertfa Lui şi angajarea într-o jertfă proprie (luarea propriei cruci - cf. Marcu 8, 34), pentru a urma lui Iisus, după putinţă, până la punerea în mormânt. Gestul acesta, al morții și învierii cu Hristos, este făcut mai vizibil la Botez, prin întreita cufundare în baia baptismală, și în Vinerea Mare, când credincioșii lasă câteva flori pe Epitaful reprezentându-L pe Hristos pus în mormânt și trec, tot întreit, pe sub el (așezat pe o masă), îngropându-se cu Hristos şi sărutând Crucea cu Iisus răstignit. Sunt mai multe zile în cursul anului liturgic dedicate, într-un fel anume, Sfintei Cruci, dar poate că, dintre toate, cea principală este Vinerea cea Mare, când Crucea este scoasă în mijlocul bisericii, sub Pantocratorul din boltă, cu Iisus „spânzurat” pe ea, spre întâlnire directă a oamenilor cu evenimentul atât de încărcat existențial al Golgotei. La Denia acestei zile, cântările din Triod parcă scot cel mai bine în evidență legătura dintre Cruce și Hristos. Dinamismul exprimării și al trăirii este acum mai intens. Bisericile sunt cernite în toate acoperămintele lor. Crucea cu Hristos răstignit este printre noi. Ni se deschide poartă spre altarul Cinei euharistice. Deşi a fost coborât de pe Cruce, Hristos rămâne pe Cruce. Asta şi întru luare aminte la importanţa existenţială a evenimentului. Un eveniment... crucial!

Crucea care binecuvântează lucrurile

Ar mai fi de observat locul important pe care-l ocupă Crucea în rugăciunile de binecuvântare de la Litie și, mai general, în unele otpusturi (ectenii de sfârșit de slujbe). Anume, este pusă după invocarea Maicii Domnului și înaintea celei a puterilor cerești, ceea ce duce cu gândul la o anumită personificare a ei. Rămă­șițele din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos sunt venerate asemenea sfintelor moaște.

Așa cum vede Sfântul Efrem Sirul, creștinii s-au impus lumii tocmai prin Cruce, prin purtarea ei cu demnitate, prin înso­ți­rea cu ea, prin rodirea întru ea, căci „infamia crucii a fost mai mare decât (a biruit) veacurile și neamurile” (Éphrem de Nisibe, Commentaire de l’Évangile concordant ou Diatessaron XXI, 18, Les Éditions de Cerf, Paris, 1966, p. 384). În virtutea tuturor dăruirilor ei şi a ajutoarelor ei şi a foloaselor ei în viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin în parte, se poate vorbi despre o generozitate a Crucii.

Crucea la țăranul român (și la Muzeul Țăranului Român) 

Crucea este o prezență străveche pe actualul teritoriu al României. Aflăm semnul ei în in­scripții și pe obiecte de pe teritoriul Daciei înainte de anul 270.

Pentru teologia creştină, Învierea este intim și indisolubil legată de Cruce. Plecând de la credinţa în Înviere ca stâlp central al existenței sale istorice şi al exprimării sale culturale, ţăranul român îşi asumă atât Crucea lui Hristos, cât şi crucea existenței în această lume, cu tot ce implică acest lucru: jertfă, suferinţă, îndelungă-răbdare, iar în situațiile cele mai dramatice, mărturisirea credinţei cu prețul vieţii. Tudor Pamfile constata, poate surprinzător pentru cei mai mulți, cum „Ziua Crucii - Înălţarea Sfintei Cruci - este una din sărbătorile cele mai mari ale poporului nostru, dacă nu cea mai mare, că ea, crucea-i arma cea mai puternică a Domnului Hristos şi a omului” (Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Ed. Saeculum I. O., col. Mythos, Bucureşti, p. 172). De luat în seamă „dacă nu cea mai mare...”! Oarecum, la concurenţă cu Paștile! Oricum, împreună cu Învierea! Atât de mult țin țăranii la această zi, încât adaugă asceză suplimentară la cea prevăzută de rânduiala Bisericii, anume unii dintre ei posteau nu numai în această zi, ci și o săptămână înainte. Așadar, se poate spune că, fiind o cultură a Învierii, cultura țărănească este, implicit, în chipul cel mai firesc, și o cultură a Crucii.

În popor se credea că la Ziua Crucii (14 septembrie) intră în pământ și se încuie gâzele, care ieșiseră în ziua de Sfântul Alexie (17 martie). Cu poame culese de Ziua Crucii, duse la biserică spre sfințire și păstrate peste iarnă, se afumă pomii din livadă la Sfântul Alexie următor, spre sfințire.

Țăranii le vorbeau copiilor de cruce de mici. Una dintre primele rugăciuni pe care o învaţă ei aceasta este: „Cruce-n casă,/ Cruce-n masă,/ Cruce-n aşternutul meu,/ De la Bunul Dumnezeu”. Or, despre ce cruce poate fi vorba când le vorbești copiilor? De o cruce a nădejdii în izbândirea din orice încercări şi necazuri.

Crucea este atotprezentă în cultura țărănească. Impresionat de existența slujitoare a ţăranului prin Cruce, Horia Bernea a redeschis vechiul muzeu de artă populară, redenumindu-l, inspirat, Muzeu al Ţăranului Român, cu o expunere dedicată Crucii, act de un mare curaj civic şi o fermă mărturisire de credinţă într-un timp răvășit din punct de vedere spiritual. Un timp agnostic, secularizat, liber-cugetător, indiferent faţă de cele ale credinţei, uneori chiar ateu. Căci crucea îi deranjează nu numai pe co­muniști, ci și multe alte categorii umane, inclusiv în societatea deschisă şi liberă de după decembrie ’89. Era în 1992, imediat după Paști. Erau acolo şi Crucea, şi Învierea! Horia Bernea a ţinut atunci să afirme această raportare la Cruce, care e un semn distinctiv de aparte­nență la creș­tinism. El era născut de ziua Crucii, fapt care-i dădea un impuls în plus. O simţea ca pe-un semn de la Dumnezeu şi se simţea pus sub semnul acesta.

Crucea, element central al Muzeului Ţăranului Român 

Crucea, ca element constitutiv şi coagulant al exprimării ţărăneşti de toate felurile, inclusiv prin mijlocirea obiectelor, fie ele utilitare sau decorative, a constituit un element structural al expunerii muzeale cu care a redeschis muzeul, fiind un fel de rezolvare de tipul „oul lui Columb” al acelei expuneri. Trebuia găsit obiectul fizic şi metafizic, în acelaşi timp, care să ordoneze şi să structureze discursul muzeului. Crucea a acţionat asemenea unui pol generos, orientând prin liniile sale de forţă obiectele, ajutându-le să se articuleze într-un ansamblu coerent grăitor. Crucea compune atât spaţiul fizic exterior, cât şi pe cel spiritual interior, fiind indispensabilă fiecăruia. Departe de a fi un simplu semn simbolic, ea este un element constitutiv.

Crucea este incredibil de prezentă în cultura țărănească. În satul românesc era lesne detectabilă de la exterior. Se punea pe coama caselor, se trafora în timpanele de lemn ale acestora sau se desena afirmat pe ele și, îndeosebi, pe acareturi. Receptată (şi) ca Pom al Vieţii, crucea este un semn extrem de prezent, un însemn mărturisitor şi o armă din dotarea de bază a ţăranului pentru luptele sale existenţiale. Adesea crucile se ramifică în mereu alte şi alte cruci (ca orice pom adevărat). Cu toate acestea, chiar şi atunci când ele sunt foarte numeroase (îndeosebi în cazul unor troițe sau al unor scoarţe), nu dau sentimentul de prea mult, de sațietate. Pentru că proliferarea lor este organică, prin urmare bine stăpânită estetic. Acelaşi lucru se întâmplă, de altfel, şi în spaţiul bisericesc cu unele obiecte liturgice. La țăran o vedem pe veşminte, pe obiecte de lemn, pe ceramică...! Cel mai adesea explicit, dar în multe situații numai implicit, căci marcarea cu crucea, sub aspectul reprezentării artistice, poate fi uneori subtilă, sugerată. Crucea este deosebit de ofertantă în ceea ce privește reprezentarea ei vizuală. La Muzeul Țăranului Român se pot vedea mii de înfă­țișări ale ei, fiecare unică, nerepetată, foarte multe dintre ele mărturisind despre geniul artistic al românului. Tulburătoare sunt, de altfel, reprezentările crucilor încă din creștinismul primar. Dincolo de faptul că este o mărturisire, crucea este, de fapt, o realitate, iar Horia Bernea nu făcea decât să exprime această realitate. Țăranul era atent la cruce și atunci când ea apărea ca o prezență involuntară sau de neocolit, cum ne spune tot Tudor Pamfile: „Prin crucea ferestrei, - cerceveaua, - s-a sfințit casa izgonindu-se diavolul dintr-însa; prin cruce se sfințește în fiecare zi omul, făcându-și semnul ei și tot crucea ajută la orice împrejurare, când Necuratul și duhurile rele stau să primejduiască pe creștin”.