Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, făcător de minuni și ocrotitor al Bucureștilor

Cu slujba de priveghere să­vârşită în seara de 26 octombrie am intrat în sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, făcătorul de minuni, slava Catedralei Patriarhale, ocrotitorul poporului binecredincios din Bucu­rești, mângâierea neamului românesc și a tuturor celor care îl cheamă în ajutor prin rugăciune. De ce este numit Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi făcător de minuni și ocrotitor al Bucureștilor? Știm cu toții câte ceva din biografia Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, nu voi insista asupra datelor puține, ce e drept, despre viața acestui sfânt, ci, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi încerca să evidențiez lucrarea minunată a harului lui Dumnezeu prin moaștele sale pline de sfințenie, care l-au făcut cunoscut până astăzi ca ocrotitor și mare făcător de minuni.

Într-un context istoric particular, moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi, din Bulgaria, au ajuns în Țara Românească în contextul războiului ruso-turc dintre anii 1768 şi 1774, conflict care cuprinsese și teritoriile Principatelor Române, dar și pe cele bulgare.

Trebuie spus că, la acea vreme, Rusia Imperială își arogase un rol de protector al Ortodoxiei, inclusiv în Principatele Române și în țările de pe malul drept al Dunării, de­sigur, nelipsind rațiunile politice și economice pe care le implica această așa-zisă protecție. 

Când armata rusă, condusă de generalul Petru Saltîkov, a ajuns în satul Basarabov, pustiit de război, sfintele moaște ale Cuviosului Dimitrie cel Nou au fost aflate în biserica părăsită. Atunci, pentru ca nu cumva turcii, care se îndreptau spre zona de sud a Dunării, să le pângărească, generalul Petru Saltîkov a luat cu sine moaștele, dorind să le ducă în Rusia. La întoarcerea din război, la data de 13 iulie 1774, generalul rus, la rugămintea Mitropolitului Țării Româ­nești, Grigorie al II-lea, şi la stă­ru­ința bogatului boier român (după alții, aromân) Hagi Dimitrie, a dăruit Mitropoliei Ungrovlahiei moaș­tele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, care au fost așezate în Catedrala Mitropoliei din București, unde se află și astăzi.

Succesorul Mitropolitului Grigorie al II-lea a fost un ierarh român, Cosma Popescu, care ocupase până atunci scaunul de Episcop al Buzăului. Vrednicul Mitropolit Cosma a păstorit puțin timp la București şi a murit în 1792, răpus de epidemia de ciumă adusă de un alt război, de data aceasta ruso-austro-turc  (1787-1792), când Capitala a fost sub stăpânire austriacă.

Urmașul său, Mitropolitul cărturar Filaret al II-lea, care a scris și a publicat slujba Sfântului Cuvios Dimitrie, l-a proclamat pe acest sfânt drept Ocrotitor al Bucu­reș­tilor, confirmând atât evlavia cre­din­cioșilor față de sfânt, cât și faptul că acesta devenise pentru locuitorii Capitalei un ajutător sigur și grabnic, în special în vremuri de res­triște. 

În anul 1802 a avut loc unul dintre cele mai mari cutremure din Bu­curești, când a căzut și turnul Mă­năstirii Colțea, cel mai înalt din Capitală. Mitropolitul Dositei Filiti a scos moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie pe străzile din București pentru a liniști locuitorii îngroziți de spaima cutremurului.

La începutul secolului al 19-lea, între anii 1813 şi 1815, a avut loc ceea ce memoria populară a reținut drept „ciuma lui Caragea”. La numai un an după ce Ioan Vodă Caragea (1812-1818) își cumpărase de la turci locul pe tronul Țării Ro­mâ­nești și, după ce în prima noapte petrecută la Curtea Nouă, reședința domnească fusese mistuită de un incendiu, o altă nenorocire avea să se abată asupra vieții bucureș­tenilor - izbucnirea ciumei bubonice, o puternică epidemie care în aproximativ un an (1813-1814) avea să ducă la pieirea a aproximativ 90.000 de români din toată Țara Românească, dintre care 40.000 se pare că ar fi fost doar din Capitală.

Întinzându-se atât de mult ciuma în București, călugări de la Mitropolie și preoți din Bucureşti au organizat o „litanie” pe străzile ora­șu­lui, purtând în procesiune moaș­tele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou și pe cele ale Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul, aduse de la Mănăstirea Bistrița olteană. Potrivit datelor păstrate din acea vreme, se pare că procesiunea și-a arătat foloasele curând, încât molima a scăzut treptat și locuitorii Capitalei, deși greu încercați de năpastă, au putut să continue a viețui în această urbe.

Sfântul Dimitrie a ocrotit Bucu­reștii și în vremea Revoluției lui Tudor Vladimirescu din anul 1821, când mercenarii albanezi care formau garda domnească, fideli regimului fanariot, comandați pe atunci de Bimbașa Sava, au luat cu asalt și au ocupat Dealul Mitropoliei și clădirea Divanului, încercând o ofensivă împotriva mișcării de eliberare na­țio­nală condusă de Tudor Vladimirescu și susținută de Biserică. 

Cronicile vremii menționează că atunci, pentru a fi ferite de pângărire, sfintele moaște au fost duse în Biserica „Sfântul Dumitru” de Jurământ din Ulița Ilișcarilor, care astăzi poată nu­mele de Biserica „Sfântul Dumitru”-Poștă, din centrul vechi al Capitalei. 

După încheierea luptelor şi restabilirea păcii în cetatea Bucureştilor, un an mai târziu, în 1822, moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie au fost readuse la Mitropolie în cadrul unei procesiuni solemne.

Anul 1831 avea să aducă o altă năpastă asupra Capitalei: pe lângă noua stăpânire rusească, o epidemie de holeră a pustiit aproape tot orașul. Scaunul mitropolitan era condus atunci de o locotenență formată din episcopii de Râmnic, Buzău și Argeș, întrucât Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălul fusese exilat de către ruși. În situația foarte gravă în care se găsea Capitala, moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou au fost scoase de călugării catedralei în procesiune prin oraș până la „Câmpia lui Filaret”, Parcul Carol de azi, la 15 septembrie, pentru a se oficia slujbe, iar poporul să se închine. 

Generalul rus Pavel Kiseleff, pre­șe­dintele Divanului Țării Româ­nești, împreună cu ofițerii ruși, cu boierii și poporul care mai rămăsese în oraș, s-au rugat împreună pentru încetarea molimei, iar datele consemnate în diverse scrieri au reținut pentru posteritate că „din ziua aceea și până la începutul lunii octombrie a scăzut repede numărul morților, care până atunci atinsese chiar 160 pe zi”.

În anul 1847, în timpul păstoririi Mitropolitului Neofit al II-lea a avut loc unul dintre cele mai mari dezastre care s-au abătut vreodată asupra vechiului București - „Marele foc” din 23 martie, izbucnit chiar în Duminica Sfintelor Paști, din joaca unui copil cu un pistol. Un sfert din orașul de atunci a fost cuprins de foc, aproape 2.000 de clădiri au fost făcute scrum, iar 12 biserici au fost mistuite de flăcări. Mai mulți localnici s-au refugiat pe Dealul Mitropoliei pentru a se salva, iar moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou au fost scoase în procesiune la cererea poporului. Dumnezeu a făcut ca numărul celor care au murit să fie mic, doar 15 oameni, iar sinistrați au fost peste 2.600. Vestea incendiului a făcut atunci înconjurul Europei și mai multe țări au trimis ajutor material pentru sinistrați și pentru recons­truirea orașului. 

Un moment dificil pentru credin­cioșii Capitalei a fost și cel din timpul Primului Război Mondial, din 17 februarie 1918, când, după miezul nopții, mai mulți soldați bulgari au pătruns în Catedrala Mitropoliei, furând racla cu moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. Mitropoli­tul Conon Arămescu a dispus atunci să se tragă clopotele a primejdie în toată Capitala și s-a adresat generalului Mackensen, guvernatorul militar al trupelor germane de ocupație. În cele din urmă, hoții au fost prinși la Călugăreni de cava­le­riștii nemți trimiși să le ia urma, iar racla de argint a fost readusă la catedrală de o gardă de soldați germani, în 19 februarie 1918.

Furtul raclei cu moaştele Sfântului Ocrotitor Dimitrie a fost pentru locuitorii Capitalei ocupate de germani un șoc, care le-a trezit sentimentul identității spirituale amor­țit de prea multele necazuri şi umi­lin­țe pe care le îndurau zilnic. Timp de două zile de la furtul moaștelor, până au adus înapoi racla la catedrală, Dealul Mitropoliei şi toate străzile din vecinătate au fost ocupate de mulțimi de oameni care pro­testau faţă de sacrilegiul comis de aliații germanilor. A urmat un mare pelerinaj al bucureștenilor la moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie, care a durat o lună, toți bucureștenii veneau să se închine și să sărute mâna sfântului lor ocrotitor.

De asemenea, după război, primul Patriarh al României, Miron Cristea, și-a arătat grija și evlavia față de Sfântul Cuvios Dimitrie. A reparat catedrala, aflată într-o stare avansată de degradare în urma războiului, și a construit nișa din interior unde sunt așezate spre închinare moaștele. 

Apoi, în memoria colectivă s-a păstrat vie procesiunea cu moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, organizată de Patriarhul Nicodim spre sfârșitul anului 1940. Patriarhul Nicodim Munteanu a păstorit în anii extrem de dificili ai celui de-Al Doilea Război Mondial, în perioada de criză a monarhiei și în primii ani de regim comunist în România. 

Anul 1940 poate fi numit cel mai tragic din istoria românilor. Pe lângă suferința pierderilor teritoriale și a populației, a crizei politice care a culminat cu abdicarea regelui Carol al II-lea, s-a adăugat și suferința poporului cauzată de cutremurul de pământ din acea toamnă. Astfel, în urma marelui cutremur din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, la cererea populației Bucureș­tilor, cuprinsă de spaimă din cauza sutelor de pierderi de vieți omenești (între 300 şi 500 de decese în Bucu­rești) și a dărâmării multor case și blocuri de locuințe, Patriarhul Nicodim Munteanu a organizat o procesiune cu moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou în Bucu­rești, iar cre­din­cioșii locuitori ai Capitalei și-au liniștit spaimele prin rugăciunea înălțată către Dumnezeu alături de sfântul lor ocrotitor. 

În aprilie 1944, când orașul Bucu­rești era sub ținta bombardamentelor, a fost atinsă de bombe și Colina Patriarhiei. O bombă a căzut între Altarul catedralei și clopotnița brâncovenească, fără a le atinge, făcând o groapă în pământ. Altă bom­bă a căzut în fața pridvorului cate­dralei, doar câteva schije au stră­puns cupola de la intrarea în Reședința Patriarhală. A treia bombă a căzut pe aleea ce duce de la Can­celaria Arhi­episcopiei în strada 11 Iunie. Faptul că bombele n-au distrus clădirile și nu s-au întâmplat pierderi de vieți omenești a fost considerat rezultatul ocrotirii Sfântului Cuvios Dimitrie; cu câteva zile îna­inte, sfintele sale moaște fuseseră scoase din biserică, ocolindu-se sfântul lăcaș. Deși unii consilieri făcuseră stăruitoare propuneri pentru transferul sfintelor moaște la Mănăstirea Ciorogârla, pentru a le feri de bombardamente, unde se instalase Cancelaria Sfântului Sinod și fuseseră evacuate temporar moaș­tele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași, totuși, Patriarhul Nicodim a decis ca Sfântul Cuvios Dimitrie să rămână în catedrală, la locul său, ca să-i ocrotească pe toți.

Constatând că Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou se bucura de o mare cinstire din partea românilor, în general, și a locuitorilor Bucureș­tiului, în special, la propunerea Patriarhului Justinian Marina, Sfântul Sinod a proclamat, la 27 octombrie 1955, generalizarea cultului Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. 

Dincolo de evlavia pe care Pa­tr­iarhul Justinian o avea față de Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ini­­ția­tiva a fost și o dovadă de curaj din partea acestuia. Pelerinajele și procesiunile la care participa un nu­măr mare de oameni, evlavia cre­dincio­șilor pentru un sfânt al Bisericii, toate acestea deveniseră o sursă de îngrijorare pentru autoritățile vremii. În aceste condiții, dat fiind și contextul socio-politic comunist (în unii dintre cei mai ofensivi ani ai săi), autoritățile urmăreau să obțină mutarea moaștelor Sfântului Dimitrie din catedrală pentru a fi duse într-una dintre mănăstirile din jurul Capitalei.

Și vrednicul de pomenire Patriarh Iustin Moisescu a avut de întâmpinat presiunea dictaturii comuniste. După cutremurul din 4 martie 1977, regimul comunist a reluat cu și mai multă vehemență propunerile de mutare a sediului Patriarhiei Române de pe Dealul Mitropoliei din București. Între anii 1981 şi 1984, Nicolae Ceaușescu personal a exercitat presiuni deosebite, insistente și repetate asupra Patriarhului Iustin Moisescu, pentru a-l determina să accepte mutarea la Văcărești a reședinței și a Catedralei Patriarhale. Acceptarea ar fi însemnat părăsirea și chiar distrugerea acestei vetre istorice a Mitropoliei Țării Românești, care adăpostea de secole moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou.

În duhul înaintașilor săi, Patriarhul Teoctist Arăpașu s-a îngrijit cu evlavie de cinstirea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. Intenția de mutare a Patriarhiei de pe acest deal a fost reluată de comuniști și în vremea lui, sub pretextul că Planul de sistematizare a Capitalei prevede și impune mutarea Patriarhiei și, deci, demolarea reședinței și a catedralei.

Grija pentru cinstirea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou este arătată și azi, în timpul păstoririi Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

În anul 2008, când s-au împlinit 350 de ani de la sfințirea acestei catedrale, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a restaurat catedrala, iar racla cu moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost mutată la Biserica „Sfântul Spiridon”-Nou, unde s-au oficiat toate slujbele de către soborul părinților slujitori de la Catedrala Patriarhală. 

La finalul lucrărilor de restaurare, la hramul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, în data 26 octombrie 2008, a fost săvârșită slujba de resfinţire a Catedralei Patriarhale. Începând cu anul 2008, prin grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou este inau­gurată de o procesiune solemnă, numită „Calea Sfinților”, la care participă clerici din mănăstirile și protoieriile Arhi­episcopiei Bucu­reș­tilor, călugări și călugărițe, elevi și studenți teologi, precum și mulțimi de credincioși. 

De asemenea, la sărbătoarea Sfân­tului Cuvios Dimitrie sunt aduse spre cinstire moaște ale sfinților din alte Biserici Ortodoxe surori, ori relicve sfinte. Astfel, cu toții am avut bucuria a ne închina și ruga Sfântului Apostol Pavel, Sfântului Apostol Andrei, Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Cinstitului Lemn al Sfintei Cruci, Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, Sfinţilor Trei Ierarhi, Sfântului Arhidiacon Ștefan, Sfântului Cuvios Serafim de Sarov, Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântului Ierarh Dionisie Erhan, Sfintei Mucenițe Filofteia de la Argeș, Sfântului Cuvios Stelian, Sfântului Ierarh Grigorie Palama, iar anul acesta Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.

Așadar, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, care acum adună sfinții și pe noi oamenii în comuniune, a primit supranumele de „făcător de minuni” și „ocrotitor al Bucu­reș­tilor” pentru că el a vegheat și încă veghează asupra Capitalei de aproape 250 de ani. Dar ajutorul lui nu se limitează doar la zona Capitalei, ci sfântul veghează asupra tuturor celor care îl cheamă în rugăciune cu credință, oriunde în această lume. 

Toate aceste mărturii ne cheamă şi pe noi să alergăm cu nădejde și credinţă la sfintele sale moaște să-i cerem ajutorul, cu atât mai mult în aceste vremuri grele, de încercări, de crize și războaie. Pentru că Dumnezeu Însuși lucrează prin sfinți cu harul Său, săvâr­șind semne și minuni dumnezeiești. Dumnezeu S-a întrupat o singură dată, dar, după har, El Se află prezent și lucrează prin sfinții Săi. De aceea sfinții sunt comoara noastră cea mai prețioasă, mângâierea cea mai mare, ei sunt adeverirea cea mai sigură că putem să ne mântuim!

Ne rugăm Preamilostivului Dum­nezeu să răsplătească evlavia şi osteneala tuturor închinătorilor și pelerinilor la moaștele sfinților cu darurile Sale cele bogate şi netrecătoare spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor!