Sfântul Daniil, înţelept sihastru şi duhovnic iscusit

Cel mai de seamă dintre domnitorii Moldovei, binecredinciosul voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, a marcat profund prin activitatea sa istoria țării noastre și dezvoltarea ei spirituală. În data de 18 decembrie, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Cuviosului Daniil Sihastrul, unul dintre cei mai importanți sfătuitori ai sfântului voievod, un om cu viață sfântă, nevoitor și făcător de minuni, al cărui renume ca duhovnic s-a răspândit cu ușurință în toate zonele locuite de români.

Cuviosul Daniil s-a născut la începutul secolului al 15-lea pe moșia Mănăstirii Bogdana, a Sfântului Nicolae, din Rădăuți, acum în județul Suceava. Nu se cunoaște cu certitudine starea materială a părinților săi, însă este sigur faptul că aceștia erau creștini binecre­dincioși. Râvna pentru viața duhovnicească s-a transmis și fiului lor, botezat Dumitru, care de mic a îndrăgit viața bisericească și a fost atras de eforturile ascetice. Tinerețea și-a petrecut-o în apropierea aceleiași mănăstiri, primind o educație consistentă. Dând dovadă de chemare pentru viața călugărească, acesta îmbracă tot acolo haina monahală, la vârsta de 16 ani, după o perioadă de ucenicie, primind numele David.

Trăind foarte aspru cu sine, în tăcere, ascultare și post, se în­vred­nicește de primirea Sfintei Taine a Preoției. Într-un timp foarte scurt, ieromonahul David devine un duhovnic iscusit, atrăgând nenumărați credincioși proveniți în special din părțile de nord ale Moldovei.

În pofida dragostei sale pentru cei al căror sfătuitor și duhovnic era, Cuviosul se simte din ce în ce mai neliniștit din pricina numărului crescând de credincioși care îl vizitează permanent. Din acest motiv, hotărăște să se retragă în Schitul Sfântului Lavrentie de pe Valea Putnei, ctitorit de Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți, cel care, conform tradiției, i-a și fost părinte duhovnicesc monahului David. Aici, Cuviosul și-a reluat în liniște nevoințele, făcând ascultare permanentă în timpul zilei și petrecându-și nopțile în rugăciune, veghe și nevoinţă duhovnicească. Prin viața și faptele sale, se învrednicește de primirea schimei mari și, odată cu aceasta, a numelui Daniil.

Sfătuitor al domnitorului

Această nouă etapă a vieții sale duhovnicești îl determină să ceară egumenului și binecuvântarea pentru a se retrage în pustie, dorind să își sporească eforturile ascetice. Astfel, Cuviosul Daniil părăsește schitul cândva înainte de anul 1450 și se stabilește în adâncul codrilor, pe valea pârâului Secu, locuind apoi într-o grotă în apropierea locului unde avea să fie înălțată Mănăstirea Putna. Acolo, acesta își cioplește în piatră atât chilia, cât și un paraclis.

Renumele sfințeniei sale continuă să atragă credincioșii care nu îl părăsiseră cu totul nici la „Sfântul Lavrentie” și care, deși în număr mai mic, îl caută pentru a-i cere îndemnul. După moartea domnitorului Bogdan al II-lea (1451), Sfântul Daniil devine duhovnic și sfătuitor al lui Ștefan cel Mare, căruia îi profețește ascensiunea pe tronul Moldovei, eveniment care va avea loc în 1457. Tot la îndemnul acestuia, binecredinciosul voievod zidește Mănăstirea Putna, sfințită în anul 1470, în locul indicat de sihastru.

Devenind acum aproape o obiș­nuință în viața acestuia, Sfântul Daniil decide să-și schimbe din nou locul de sălășluire și pără­sește vecinătatea Putnei, hotărând să se stabilească într-un loc singuratic de pe malul pârâului Voroneț, acolo unde își cio­plește în piatră o nouă chilie, sub Dealul Șoimului. Din pricina rugăciunii neîncetate și a vieții sale aspre și pline de nevoință, Cuviosul primește darul vindecărilor, al alinării și sfătuirii duhov­nicești. De acestea se vor bucura atât credincioșii care nu vor înceta să îl caute și să-l urmeze, cât și ucenicii care s-au strâns în jurul său și care se nevoiau, la rândul lor, fie în pustie, fie în mănăstirile din zonă. Printre aceștia s-a numărat și viitorul Mitropolit al Moldovei, Grigorie Roșca.

În anul 1488, în apropierea locului în care Sfântul Daniil se nevoia, Ștefan cel Mare înalță Mănăstirea Voroneț. Conform tradiției, Cuviosul a devenit primul egumen al noii mănăstiri. Cu toate acestea, sursele istorice infirmă această relatare, sus­ținând ideea, mai probabilă de altfel, a primirii neoficiale a titulaturii de egumen prin prisma calității sale de părinte și călăuzitor duhovnicesc al multora dintre viețuitorii noii ctitorii. În anul 1496, la o vârstă înaintată și după o viață de nevoință și rugăciune, Cuviosul Daniil Sihastrul trece la Domnul. Întreaga sa activitate a fost caracterizată de eforturi ascetice tot mai aspre și de ajutorare a tuturor credincioșilor aflați în nevoie care îl căutau permanent, uneori cu insistență și împotriva voinței sale, cărora le-a fost duhovnic și vindecător. Nu putem să nu observăm paralelismul dintre viața acestuia și cea a Sfântului Daniil Stâlpnicul, ambele marcate de aceleași trăiri, eforturi și binecuvântări. Cei doi sfinți nevoitori împărtășesc același nume, sunt prăznuiți la diferență de o săptămână și au trăit la distanța exactă de timp de un mileniu.

Promotor al isihasmului românesc

Așa cum am menționat anterior, în jurul Sfântului Daniil Sihastrul s-au adunat numeroși u­ce­nici care viețuiau în acea re­giune. Prin intermediul acestora, se consideră că părintele lor duhovnicesc a stat la baza unei înnoiri isihaste a monahismului din Moldova. În articolul său, Mișcarea isihastă și legăturile cu românii („Revista Teologică”, nr. 1/1995), Marius Telea definește această mișcare drept „un curent de reînnoire spirituală care nu are egal în lumea occidentală”. Aceasta are ca obiect „rugăciunea neîntreruptă, pomenirea numelui lui Iisus cu mintea cobo­râ­tă în inimă după ce a fost spă­lată de lacrimile pocăinței și su­pusă cu credință, căldură și dra­goste”, toate acestea fiind posibile pe fondul liniștirii interioare a practicantului. Conform autorului, această mișcare a pătruns și în țara noastră pe parcursul vea­curilor, ea avându-și originea în Muntele Athos în jurul secolelor 12-14. Isihasmul românesc a fost, însă, unic în felul său, în sensul în care acest curent a fost receptat într-un mod specific, rezo­nând cu înclinațiile sufle­tești ale poporului nostru. Cuviosul Daniil Sihastrul reprezenta un model pentru numeroși călugări iubitori de liniște care, cu binecuvântarea acestuia, se retrăgeau în pustie și deveneau sihaștri, lucrători sporiți în Ru­găciunea inimii. ­Se poate vorbi despre sute de astfel de ucenici practicanți ai isi­hasmului românesc. Într-un fel, Sfântul Daniil Sihastrul a creat în Moldova ­o mare mișcare isi­hastă, aproape fără egal, specific românească, fără influențe din afară, îna­intând astfel pentru multă vre­me viața duhovnicească din mănăs­tiri și schituri și ri­dicând o generație de sihaștri, ade­vă­rați rugători ai Rugăciunii lui Iisus.

Încă din timpul vieții sale, marele duhovnic și nevoitor a fost preţuit ca sfânt, această cinstire căpătând amploare o­dată cu trecerea secolelor. La a­proa­pe 500 de ani de la ador­mirea sa, în 1992, la 20-21 iunie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat oficial canonizarea lui, alături de alți numeroși sfinți români. Cu această ocazie, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist remarca, în cuvântul solemn care însoțea acest act („Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 74-75/1992), că „vrednic de toată lauda și de folos este înaintea lui Dumnezeu să cinstim pe toți sfinții plă­mădiți de evlavia neamului românesc care, din veac, au strălucit în cununa Bisericii stră­moșești și în cer și sunt împo­dobiți cu slavă”.