Sfântul Spiridon, Episcopul Trimitundei, îşi leagă numele în primul rând de lucrarea mărturisitoare a Bisericii din primele veacuri creştine, primind pe trupul său binecuvântata însemnare a muceniceştilor pătimiri, în timpul prigoanelor lui Maximian şi Galeriu. A fost prezent la Sinodul I Ecumenic, unde a făcut o lămuritoare dovedire a existenţei Preasfintei Treimi.
Născut la anul 270 în localitatea Askia din Cipru, Sfântul Ierarh Spiridon a trăit o viaţă simplă, departe de confortul material al societăţii aristocrate. Îşi câştiga traiul ca păstor, intrând pentru scurt timp în rânduiala vieţii de familie. La numai câţiva ani de la căsătorie, soţia sa moare, sfântul hotărându-se astfel să se călugărească şi să se dedice cu totul slujirii lui Dumnezeu. Nefiind nici pe departe un om avut, a învăţat şi a iubit cu toată fiinţa sa milostenia, pogorându-se adesea spre neputinţele celor aflaţi în lipsă pe care îi slujea, îi iubea şi îi îngrijea. În toată această lucrare duhovnicească, Sfântul Părinte a fost descoperit de Dumnezeu înaintea fraţilor săi din cetate ca un harismatic, „vindecând tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat, şi izgonind duhurile rele numai cu cuvântul”. Pentru aceasta, poporul cel iubitor de Hristos l-a ridicat la demnitatea de „păstor de suflete”, primind astfel slujirea arhierească.
Se remarcă la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, în anul 321, unde participă alături de marii Părinţi ai Bisericii Primare, luând atitudine împotriva ereziei lui Arie şi mărturisind deofiinţimea Fiului cu Tatăl. Despre prezenţa sa aici, Tradiţia mărturiseşte că sfântul a reuşit să convertească un mare filosof al vremii de la arianism la credinţa cea adevărată. El s-a apropiat şi i-a zis: „Unul este Dumnezeu Care a făcut cerul şi pământul, pe om din pământ l-a zidit şi toate celelalte, cele văzute şi cele nevăzute, le-a aşezat cu Cuvântul şi cu Duhul Său. Pe Acel Cuvânt Îl credem noi că este Fiul lui Dumnezeu, care S-a milostivit de rătăcirea noastră, S-a născut din Fecioară, a vieţuit cu oamenii, a pătimit, a murit pentru mântuirea noastră, a înviat şi împreună cu El a înviat tot neamul omenesc. Pe Acesta Îl aşteptăm să vină, să judece pe toţi cu dreptate şi să răsplătească fiecăruia după vrednicie, şi-L credem că este de o fiinţă cu Tatăl, pe scaun împreună-şezător şi asemenea cinstit. Acestea, astfel, le mărturisim fără ispitire şi încercare şi nici tu nu îndrăzni să ispiteşti adevărul, pentru că el covârşeşte toată înţelegerea ta şi este mai presus decât toată cunoştinţa”. Ca să dovedească înaintea acestuia şi a tuturor celor ce erau de faţă unitatea Preasfintei Treimi, Sfântul Părinte a făcut semnul Sfintei Cruci cu dreapta, având în stânga o cărămidă, şi, invocând numele Sfintei Treimi, de îndată focul s-a ridicat în sus, apa a căzut pe pământ, iar lutul din cărămidă a rămas în mâna lui. Toţi cei prezenţi au fost cuprinşi de uimire, iar filosoful nu mai avea cuvinte pentru a-l combate pe sfânt, în care lucra puterea dumnezeiască, care a făcut să se împlinească cuvintele Scripturii: „Nu stă în cuvânt Împărăţia lui Dumnezeu ci în putere”.
Minuni din viaţa sfântului
Din sinaxare aflăm despre numeroasele minuni împlinite de Sfântul Spiridon. Între ele se numără şi „vorbirea cu cea moartă”, consemnată, de asemenea, în „Troparul” sfântului: „Soborului cel dintâi te-ai arătat apărător și de minuni făcător, purtătorule de Dumnezeu Spiridoane, părintele nostru. Pentru aceasta, cu femeia cea moartă în groapă tu ai vorbit și șarpele în aur l-ai prefăcut. Și când ai cântat sfintele rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine slujind, preasfințite. Slavă Celui ce te-a preamărit pe tine; slavă Celui ce te-a încununat; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!”.
Tradiţia spune că, după ce s-au sfârşit lucrările sinodului, Sfântul Spiridon a venit în cetatea arhieriei sale. Între timp, fiica sa trupească, pe nume Irina, care toată viaţa petrecuse în feciorie, slujind lui Hristos, a murit. În timpul vieţii, o femeie îi încredinţase fetei spre păstrare un odor de aur. Acum, dacă fata murise, femeia nu-şi mai putea lua înapoi odorul, de care numai cea moartă ştia unde este. După ce au căutat peste tot şi nu au găsit nimic, Sfântul Spiridon a mers la mormântul fiicei sale şi a strigat către dânsa, precum odinioară strigase Hristos pe prietenul său, Lazăr: „Fiică Irino, unde este odorul de aur care ţi s-a încredinţat spre păstrare?”, iar ea, trezindu-se ca dintr-un somn lung, i-a spus locul unde era ascuns odorul. Şi iarăşi a zis către dânsa sfântul: „Dormi de acum, fiica mea, până ce te va deştepta Domnul tuturor, la învierea cea de obşte”.
Între minunile săvârşite de sfânt se numără şi vindecarea lui Con-stanţie, fiul împăratului Constantin cel Mare, doar prin atingerea de dânsul.
Sfântul Ierarh Spiridon a fost chemat la ceruri în anul 348 d.Hr., la vârsta de 78 de ani, fiind îngropat în Biserica „Sfinţilor Apostoli” din cetatea Trimitundei, în insula Cipru. După ce saracinii au cucerit insula, ciprioţii au deschis mormântul său pentru a-i muta moaştele la Constantinopol. Atunci i-au descoperit trupul întreg, înconjurat de o bineplăcută mireasmă de busuioc, semn al sfinţeniei vieţii sale. La căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, în 1453, sfintele sale moaşte au fost mutate în Serbia, iar de aici un părinte din insula Corfu, Georgios Kalohairetis, le-a adus în Grecia.
„Sfântul călător”, tămăduitor al bolnavilor
Cu darul lui Dumnezeu, până astăzi, sfântul lucrează pentru credincioşi prin sfintele sale moaşte. Este numit „sfântul călător”, deoarece papucii săi de mătase se uzează şi sunt înlocuiţi în fiecare an, de ziua prăznuirii sale. Spre deosebire de celelalte sfinte moaşte, cele ale sfântului dispar frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credinţă şi făcând numeroase minuni. El este ocrotitor al celor bolnavi şi de aceea multe spitale îi poartă numele.
Există mai multe dovezi şi mărturii despre aceste călătorii pe care le face sfântul. Clericii şi credincioşii au observat adesea că, pentru perioade scurte de timp, trupul sfântului lipseşte din raclă, iar atunci când sfântul revine, trupul său este cald şi prăfuit. De asemenea, papucii sfântului sunt schimbaţi în fiecare an, deoarece se uzează, putându-se vedea pe ei urme de praf şi de iarbă. Pentru acest lucru, Sfântul Spiridon a fost ales patronul cizmarilor. În timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare.
Este cinstit de peste 1.600 de ani de către credincioşi ca fiind cel ce petrece totdeauna cu oamenii, aşa cum ni se arată în cântările acatistului său: „Bucură-te că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te că al tău trup săvârşeşte astăzi minuni; Bucură-te că încălţămintele tale slujesc ca dovadă”.
Când insula Corfu a aparţinut veneţienilor, aceştia l-au cinstit pe Sfântul Spiridon cu evlavie pentru ajutorul dobândit de la dânsul. Drept dovadă de cinstire, veneţienii l-au îmbrăcat pe sfânt cu veşminte cusute cu fir de aur, dar a doua zi au găsit moaştele sale îmbrăcate în aceleaşi veşminte smerite, iar straiele pe care aceştia i le dăruiseră erau lângă raclă. La Ierusalim există o biserică cu hramul „Sfântul Ierarh Spiridon”. Într-o zi, preoţii l-au văzut pe sfânt în biserică, uitându-se prin una dintre ferestre. După ce a plecat, pe geamul ferestrei a rămas imprimat chipul său.
