Sfântul Ioan Evanghelistul şi „întruparea Cuvântului“

Astăzi îl prăznuim pe Sfântul Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii, care ne-a lăsat cea de-a patra Evanghelie din canonul Noului Testament. Opera este o completare a celor trei Evanghelii sinoptice şi descrie activitatea Mântuitorului în Iudeea şi Ierusalim. Prin minunile relatate şi cuvântările de înalt nivel dogmatic, Evanghelia Sfântului Ioan este o capodoperă a Noului Testament.

Referindu-ne strict la „întruparea Cuvântului“, putem spune că prologul Evangheliei scoate în evidenţă natura Creatorului (v. 14) şi mijlocul prin care Dumnezeu intenţiona să facă posibilă recrearea chipului Său în om (v. 5-14). Această parte a Evangheliei lui Ioan a avut o importanţă covârşitoare la dezvoltarea doctrinei creştine a Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Astfel, „începutul“ de la Ioan 1, 1 este anterior „începutului“ de la Facere 1, 1, care se referă la începutul acestei lumi. Cuvântul „era“ deja. Iisus Hristos este Cuvântul care a devenit Om. Conform lui Jeremy Duff, prologul este destinat să identifice pe Iisus Hristos ca Logos al lui Dumnezeu. Pe tot parcursul acestuia, evanghelistul Ioan descrie creaţiunea ca un act împlinit. Succesiunea termenilor „Dumnezeu“, „Cuvânt“, „creaţie“, „viaţă“, „lumină“, „om“, „întuneric“ arată cât de importanţi sunt aceştia în teologia Sfântului Ioan. Logosul apare ca sălaş şi ca izvor al vieţii. Lumina a fost întotdeauna un simbol al prezenţei divine. „La Tine“, spune psalmistul, „este izvorul vieţii“, prin „lumina Ta vedea lumina“. (Psalmul 36, 9).

Comentarii patristice

În teologia lui Origen există şi un principiu, impuls iniţial al unei acţiuni în care se află şi cauza finală ce urmează începutului. Hristos este un model al tuturor lucrurilor create după imaginea lui Dumnezeu. Ne putem referi la Dumnezeu conform principiului de „arche“, spune Origen în „Comentariu la Evanghelia după Ioan“, Cartea întâi, p. 48.

Din perspectiva Sfântului Chiril al Alexandriei orizonturile se lărgesc foarte mult. Preocuparea acestuia este să arate că Fiul nu este o creatură, ci de o fiinţă cu Dumnezeu. Îşi îndreaptă scrisul împotriva ereziei ariene care îl declară pe Fiul creatură. Cuvântul lui Dumnezeu luminează tuturor celor capabili să primească lumina, numai Fiul lui Dumnezeu este lumina cea adevărată, conform Comentariului la Evanghelia Sfântului Ioan.

Sloyan Gerard arată că aceste prime versete ale Evangheliei sunt cheia la toate, adică înţelegem că face referire la toate evenimentele ce se vor petrece în viaţa Mântuitorului. Evanghelia asumă tot adevărul revelat poporului israelit. Deşi sub formă de rob, de serv, el a fost plin de har şi de adevăr arătându-şi sfinţenia mai ales prin minunile săvârşite printre oameni, pentru oameni.

Frumuseţea imnelor liturgice

Cântările bizantine închinate Sfântului Evanghelist Ioan îl numesc pe acesta „fiul tunetului şi temelia dumnezeieştilor cuvinte (...) începătorul cuvântării de Dumnezeu şi propovăduitorul cel mai întâi al dogmelor adevărate ale înţelepciunii lui Dumnezeu“ (...) „păzitorul de feciorie“, conform Slavei de la Vohod. Alcătuită pe glasul II, această cântare exprimă aceleaşi lucruri ca şi Evanghelia, şi anume că „la început era Cuvântul“ şi că prin „lumina adevărată“ ne arată „dreapta credinţa a Sfintei Treimi“.  Slava pe glasul VIII de la Laude ne arată virtuţile Sfântului Ioan: „întocmai ca îngerii“ „iubitor de feciorie“ şi „de Dumnezeu teolog“, care prin coasta Mântuitorului ne-a izvorât nouă viaţă veşnică.

Sedealna după Polieleu ne arată o adevărată teologie. „Rezemându-te pe pieptul lui Iisus, îndrăzneală ai dobândit ca un ucenic întrebând: cine este vânzătorul Tău Doamne? Iubit fiind foarte prealăudate prin pâine l-a adeverit pe acesta ţie. Deci ca un tăinuitor al celor negrăite fiind, de întruparea Cuvântului înveţi marginile, de Dumnezeu cuvântătorule apostole“, ne spune cântarea pe glasul VIII.