Alături de Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Maxim Mărturisitorul reprezintă un punct de reper important în teologia Bisericii primului mileniu creştin. Sinteza mistică şi filosofică exprimată în operele sale, dar şi viaţa sa de monah smerit, care pentru adevărul credinţei a suferit martiriul, ne spun că avem în faţă una dintre figurile emblematice ale teologiei răsăritene. Fără să mai poată vorbi şi lipsit de mâna dreaptă, dar cu sufletul nemutilat de compromis, exilat la marginile imperiului, dar nicicând departe de Hristos, Sfântul Maxim rămâne, peste veacuri, etalonul Ortodoxiei trăite la superlativ.
Date privind biografia marelui mărturisitor al Ortodoxiei putem culege din două surse: „Viaţa, conduita şi martiriul părintelui nostru Maxim Mărturisitorul“, compusă de monahul Mihail Exabulitis din Mănăstirea Studion, şi al doilea izvor, provenit de la potrivnicii lui Maxim, versiunea siriacă a vieţii lui, document denigrator la adresa Cuviosului.
Secretar al împăratului Heraclie şi mai apoi monah
Maxim, născut la anul 580 în capitala Imperiului Bizantin, din părinţi nobili, a avut parte în copilăria sa de o educaţie aleasă. Ajuns secretar al împăratului Heraclie în 610, părăseşte totuşi după câţiva ani această funcţie şi se călugăreşte în Mănăstirea Chrysopolis. Călătoreşte mult, încât la începutul anului 632 soseşte în Africa, unde se împrieteneşte cu Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului, şi amândoi pornesc lupta împotriva ereziei monotelite, apărute nu demult.
Disputa pe tema celor două voinţe şi lucrări existente în Hristos a făcut să izbucnească conflictul de autoritate între Imperiul Bizantin şi Biserica constantinopolitană, pe de o parte, şi partida monahală, condusă de Sofronie, pe de altă parte, iar după moartea lui, de Maxim, şi susţinută de episcopul Romei, Sfântul Martin. Pentru că patriarhul bizantin, Pyrhhus, îmbrăţişase erezia monotelită, acceptată imprudent şi de către omologul său din Apus, papa Honoriu, care fusese de acord cu două documente emise de Bizanţ, anume Ekthesis-ul şi Typos-ul, ambele oficializând credinţa că în Hristos ar exista o singură voinţă şi o singură lucrare, venerabilul monah Maxim avertizează pe episcopii Romei Teodor şi Martin asupra neortodoxiei acestei formule dogmatice. Condamnarea solemnă a acestei învăţături greşite s-a făcut în cadrul Sinodului de la Lateran din 649, ale cărui acte au fost redactate de Maxim în persoană.
Ortodoxia, socotită ca lipsă de supunere faţă de bazileu
Este interesant cum doar câteva persoane din Răsărit, Maxim, Sofronie şi ucenicii lor, reuşesc să creeze o mişcare de amploare atât de mare, încât gestul lor va fi socotit de către conducerea imperială drept o lipsă de loialitate impardonabilă. Acuzaţi în urma unor procese politice convocate în trei rânduri, 653, 655, 662, de înaltă trădare faţă de împărat şi de nesupunere faţă de edictul său, Maxim, un călugăr simplu, dar cu o cultură teologică şi filosofică de înaltă ţinută, împreună cu papa Martin, sunt acuzaţi că ar fi predat arabilor tot Răsăritul, pactizând cu rebelii din Siria sau Africa. În documentele unde se află audierea făcută Sfântului Maxim în palatul imperial de către arhonţii senatului bizantin găsim răspunsurile magistrale pe care călugărul mic de statură şi neputincios cu trupul le dă cu tărie delatorilor lui.
Împăratul nu are nici o autoritate în formularea dogmelor
Acuzat că a făcut schismă în Biserică şi este împotriva împăcării celor două tabere care susţineau o voinţă sau două în Hristos, Maxim răspunde că nu el, ci cel care suprimă dogmele Sfinţilor (adică împăratul) poate fi numit schismatic. Explicând că „nici un împărat n-a reuşit să-i convingă pe de Dumnezeu purtătorii părinţi să se împace prin expresii intermediare, de compromis cu ereticii de pe vremea lor“, spunând deschis că „episcopilor le revine cercetarea şi definirea dogmelor mântuitoare ale Bisericii universale“, monahul Maxim respinge ideea că şi împăratul ar deţine vreo autoritate în pronunţarea doctrinei creştine. Împăratul creştin de la Constantinopol nu este şi preot (persoană consacrată), prin urmare nu are nici un drept în stabilirea învăţăturii de credinţă. Replica lui Maxim la acuzaţia că el creează separaţii în Biserică, forţând pe creştini să iasă din comuniunea cu patriarhul de Constantinopol, este una fără cuvinte: „Nimic nu este mai silnic decât o conştiinţă care te acuză, şi nimic mai îndrăzneţ, decât o conştiinţă care te apără“.
„Să te împungă Dumnezeu la inimă să intri în comuniune cu noi“
Duşi în arest şi condamnaţi de împărat la un exil aspru şi inuman, Maxim, împreună cu ucenicul său, Anastasie monahul, pleacă despărţiţi unul de altul în ţinuturile cele mai îndepărtate ale imperiului, Byzia şi Perberis din Tracia. Aici, exilatul intransingent este vizitat de o delegaţie condusă de episcopul Teodosie al Cezareei Bitiniei. Dialogul teologic pe care îl au cei doi scoate în evidenţă că „economia tăcerii“ impusă de Typos-ul împăratului desfiinţează dogmele Bisericii. La Byzia, timp de mai multe zile, episcopul Teodosie, împreună cu doi patricii, Epifanie şi Troilos, reprezentanţii împăratului, caută din nou să-l înduplece pe Maxim a intra în comuniune cu Biserica Constantinopolului. Cuvintele lor sunt mărturia prestigiului spiritual şi dogmatic de care se bucura Sfântul şi a influenţei importante pe care atitudinea sa o avea asupra creştinilor. „Pentru că întreg Apusul şi toţi cei deturnaţi din Răsărit privesc la tine şi toţi se răzvrătesc din cauza ta, neavând să se împace cu noi în credinţă, să te împungă Dumnezeu la inimă să intri în comuniune cu noi pe baza Typos-ului edictat de noi. Şi atunci vom veni noi înşine la Poarta de Bronz şi te vom saluta şi-ţi vom da mâna noastră şi te vom aduce cu toată cinstea şi slava în Marea Biserică („Sfânta Sofia“) şi vom sta împreună cu tine în locul unde stau de obicei împăraţii (…) şi te vom proclama Părinte al nostru. Căci ştim sigur că, dacă tu intri în comuniune cu scaunul patriarhal de aici, se vor uni cu noi toţi cei care din pricina ta şi a învăţăturii tale s-au rupt de comuniunea cu noi“.
„Nu pot să trădez, printr-un jurământ, credinţa care-i mântuieşte pe cei ce o iubesc…“
Răspunsul monahului exilat este unul cutremurător: „Ce cuvânt de apărare aş putea avea, nu faţă de Dumnezeu, ci în faţa conştiinţei mele pentru faptul de a fi trădat printr-un jurământ, pentru slava oamenilor, credinţa care-i mântuieşte pe cei ce o iubesc?“
În urma acestor vorbe, furioşi, patricii, împreună cu slujitorii lor, l-au imobilizat, smulgându-i barba şi părul, lovindu-l cu pumnii şi palmele, acoperindu-l din creştet până în vârful unghiilor cu scuipări. Epifanie, cel mai înverşunat dintre cei veniţi la Byzia, i-a vorbit cu mânie: „Bătrâne preaticălos şi lacom, ne socoteşti pe noi, oraşul nostru şi pe împărat ca pe nişte eretici? În realitate, suntem mult mai creştini şi mai ortodocşi decât tine“. Atunci, Maxim a glăsuit: „Dacă aceasta este credinţa voastră şi credeţi precum cred firile îngereşti şi Biserica lui Dumnezeu, cum de mă siliţi să intru în comuniune cu voi pe baza Typos-ului, al cărui scop este suprimarea acestor lucruri?“.
Fără a putea să-l convingă la renunţarea învăţăturii sale, delegaţii constantinopolitani au plecat ruşinaţi spre capitală.
Martiriul Cuviosului Maxim
La câţiva ani după această întrevedere, Maxim a fost adus în Bizanţ împreună cu tovarăşii săi şi în vara lui 662 li s-a făcut un nou proces, în care au fost anatematizaţi şi afurisiţi împreună cu Sofronie, patriarhul Ierusalimului, papa Martin şi Anastasie Apocrisiarhul de la Roma. Sentinţa definitivă suna astfel: „Preaslăvitul eparh vă va lua în pretoriul său şi vă va bate peste spate cu vine de bou, după care va tăia din rădăcină organul neînfrânării voastre, adică limba voastră blasfemiatoare, apoi va tăia prin fier şi nelegiuita voastră mână dreaptă care a slujit gândului vostru. După aceasta, lipsiţi de aceste spurcate mădulare ce vă vor fi smulse, veţi fi plimbaţi prin oraş, iar apoi veţi fi predaţi exilului veşnic şi arestului perpetuu pentru tot timpul vieţii care v-a mai rămas“. Aplicându-se întocmai această pedeapsă, după ce au fost expuşi în văzul tuturor, cei trei au fost surghiuniţi în Lazica.
„Memorialul“ lui Teodor Spudeul, scris de acesta la sfârşitul anului 668, reface cronica martiriului mărturisitorilor Ortodoxiei: „Lui Maxim, înţelepţitul de Dumnezeu, luptător şi nou mărturisitor al adevărului, însoţit de ucenicul său, Anastasie monahul, şi domnul avvă Anastasie, preotul şi apocrisiarhul oraşului cu nume mare al Romei celei vechi, li s-au tăiat cinstitele limbi şi mâini, împreună cu bătăi şi torturi foarte amarnice, cu curgere de sânge şi cu paradă în tot oraşul, ceea ce n-a suferit vreodată nici cineva care era cu adevărat făcător de lucruri ruşinoase“.
Bătrân şi neputincios, mutilat şi părăsit, Sfântul Maxim părăseşte această viaţă în vara anului 662, în vecinătatea localităţii Tsageri, situată actualmente în Georgia. Astăzi, pe locul unde a fost martirizat, se află o mănăstire închinată celui ce a pătimit cu aproape 1.400 de ani în urmă.
Opera lui Maxim
În prologul „Capetelor despre dragoste“, Sfântul Maxim exprimă conştiinţa că tot ceea ce el gândeşte şi întreaga sa teologhisire nu pot fi despărţite de Tradiţia Bisericii, de suflul neîntrerupt al experienţei ecleziale. O astfel de gândire reflectă smerenia - ca „virtute a unei minţi sănătoase“ -, dar şi apartenenţa la teologia Bisericii, pe care, prin darul lui Dumnezeu, o mărturisea. Cele scrise - zice Maxim - „nu sunt roadele cugetării mele. Ci, străbătând scrierile Sfinţilor Părinţi şi culegând de acolo, am îndesat lucruri multe în cuvinte puţine. Poate din ele va ieşi la iveală ceva folositor pentru suflet. Şi, cu siguranţă, prin harul lui Dumnezeu, va răsări ceva folositor celui care citeşte fără gânduri iscoditoare, ci cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste“.
O înaltă gândire smerită
Citind scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, vom descoperi o gândire complexă, hrănită din izvoarele Scripturii şi ale cugetării Sfinţilor. Dintre scrierile sale amintim: „Cuvânt ascetic“, „Cele 400 de capete despre dragoste“, „Ambigua“ - tâlcuirea unor pasaje din scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul şi ale Sfântului Grigorie Teologul, „Răspunsuri către Talasie“, „Mystagogia“ - explicarea Liturghiei, „Scurtă Tâlcuire la Tatăl nostru“.
Opera Sfântului Maxim a stârnit interesul multor teologi din Răsărit şi Apus, care, prin studiul textelor maximiene, au deschis noi drumuri în cunoaşterea gândirii sale. Amintim doar pe câţiva dintre ei: Epifanovici, Hans Urs von Balthasar, Polycarp Sherwood, I.-H. Dalmais, Lars Thunberg, Mitropolitul Ioannis Zizioulas, Jean-Claude Larchet, Andrew Louth şi părintele Dumitru Stăniloae.
Regăsim în cugetarea Sfântului Maxim atât marile concepte ale filosofiei greceşti, cât şi cele mai profunde idei patristice. Pe fondul disputelor teologice din secolul al VII-lea, Sfântul Maxim valorifică întreaga teologie a Sfinţilor Părinţi de până la el, în special gândirea Părinţilor Capadocieni.
Scrierile sale au fost reper providenţial în stabilirea adevărului de credinţă nu numai în secolul al VII-lea, ci şi mai târziu, când Biserica a descoperit din ce în ce mai mult profunzimea gândirii sale. El a mărturisit, fără rezerve şi fără nici un compromis, dreapta învăţătură cu privire la Persoana Mântuitorului Hristos.
Cunoscând viaţa marelui trăitor din secolul al VII-lea, înţelegem că puterea de a mărturisi întru Hristos-Adevărul i-a venit prin lucrarea Duhului Sfânt, Care l-a întărit în toate chinurile la care a fost supus, luminându-i mintea, ca într-un veac de erezie, să poată învăţa „cuvântul adevărului“.
Dumnezeu, omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim
Dumnezeu a creat lumea pentru om, imprimând în ea raţiunile Sale dumnezeieşti. La rândul său, omul descoperă raţiunile lucrurilor, ajungând să recunoască bunătatea şi slava lui Dumnezeu din creaţie. Înţelegerea acestor raţiuni spirituale, ca rosturi ale tuturor celor create, nu este dată de-a gata omului, ci Dumnezeu aşteaptă efortul acestuia de a le observa şi de a le cunoaşte.
Însă, prin căderea omului în păcat, oamenii au ajuns la o cunoaştere inferioară, limitată la simţuri şi materie, sfârşind în moarte. „Ascultând de simţire - învaţă Sfântul Maxim -, Adam a luat ca sfetnic pe şarpe, mai mult decât pe Dumnezeu, şi a poftit pomul oprit.“
Sfântul mărturiseşte că omul îşi găseşte împlinirea nu în el însuşi, ci depăşindu-se pe sine. Ridicarea din păcat a firii oamenilor la o viaţă curată, după voia lui Dumnezeu, înseamnă redobândirea normalităţii. Această întoarcere din exilul păcatului nu se realizează prin puterile omului, ci prin lucrarea Duhului Sfânt, căci „nu avem prin fire o putere capabilă să realizeze îndumnezeirea.“
Hristos ne arată că lumea întreagă poate deveni Liturghie, slavă a lui Dumnezeu, căci „toate cele create se cer după cruce, mormânt şi înviere“.
Taina lui Hristos
„Prin taina lui Hristos, cuvântul Scripturii a numit pe Hristos Însuşi. Iar această taină este, desigur, unirea negrăită şi neînţeleasă a dumnezeirii şi a umanităţii într-un singur ipostas.“
Care a fost raţiunea Întrupării? De ce a fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om? În acord cu vocea unanimă a Sfinţilor Părinţi, Sfântul Maxim răspunde: „din dragoste pentru om“, arătându-i calea desăvârşirii. „Întruparea lui Dumnezeu, zice, ne este chezăşie sigură a nădejdii de îndumnezeire a firii oamenilor. Atât de deplin îl va face pe om Dumnezeu, cât de deplin S-a făcut Dumnezeu om.“
Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu devine vestitorul tainei mântuirii oamenilor. Întruparea - ne încredinţează Sfântul Maxim - „a dezvăluit, dacă e îngăduit să o spunem, însuşi adâncul bunătăţii părinteşti şi a arătat în sine sfârşitul pentru care făpturile toate au primit începutul existenţei. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit început toate veacurile“. Fiul lui Dumnezeu Se face om cu adevărat, dar rămâne Dumnezeu, arătând dragostea şi bunătatea Lui faţă de noi, dar şi puterea lui Dumnezeu de a ne mântui din moarte şi a ne deschide „veşnica existenţă bună“. „Unind cu adevărat în Sine cele pământeşti şi cele cereşti, Hristos aduce firea oamenilor cea aplecată spre cele materiale, războită de păcat, lui Dumnezeu şi Tatăl, mântuită, împăcată şi îndumnezeită.“
Biruinţa Ortodoxiei în lupta cu erezia monotelită
Respingând erezia monotelită (în Hristos există o singură voinţă, cea dumnezeiască), Maxim nu a acceptat nici o ştirbire a umanităţii lui Hristos. Recunoscând în Hristos o singură voinţă, erezia monotelită anula taina mântuirii, căci o umanitate fără voinţă nu ar fi deplină şi, astfel, Iisus Hristos nu ar fi şi Om adevărat. Preluând de la Sfântul Dionisie Areopagitul termenul „teandric“ (divino-uman), Sfântul Maxim avea să vorbească despre „lucrarea teandrică“ a lui Hristos, înţelegând prin ea manifestarea firii dumnezeieşti într-o armonie negrăită cu lucrarea firii umane. Înţelegem, aşadar, că în Persoana lui Hristos, prezenţa şi lucrarea firii dumnezeieşti nu anulează firea umană; cele două firi se unesc, dar îşi păstrează identitatea. Fiul lui Dumnezeu „a împlinit iconomia mântuirii în mod teandric, adică lucrând, deodată, dumnezeieşte şi omeneşte“.
Teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul nu este o teologie speculativă, ci una care păstrează totdeauna în centru realitatea mântuirii omului în Iisus Hristos, căci „întru El se cuprind în chip concentrat şi neseparat începutul, mijlocul şi sfârşitul veacurilor“.
Cercul vicios al plăcerii şi al durerii
Nu puţine sunt paginile în care Sfântul Maxim vorbeşte despre căderea omului din ascultarea de Dumnezeu, dar şi despre întoarcerea la „casa Tatălui“. Înstrăinat de harul dumnezeiesc, omul trăieşte ca într-un univers lipsit de Dumnezeu, iar patimile îl întunecă şi îl stăpânesc. Pervertită, mintea omului caută să aducă argumente în favoarea patimilor.
Un loc important în gândirea Sfântului Maxim îl are descrierea cercului vicios al plăcerii şi al durerii. Pentru condiţia omului căzut, căutarea plăcerii reprezintă un bine, iar experienţa durerii, un rău. Dumnezeu a legat de plăcere totdeauna o durere, pentru ca omul să depăşească această sfâşiere lăuntrică. „În plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii“. Însă omul, trăind durerea şi purtând frica morţii, caută noi plăceri... „Şi aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine“, învaţă Sfântul Maxim. Cum se poate depăşi starea aceasta? „Este necesar, tâlcuieşte părintele Stăniloae, să stai neclintit şi la ispita plăcerii şi la ameninţarea durerii. Aceasta este starea de nepătimire“. Ieşind din orizontul patimilor, omul primeşte lucrarea harului şi caută spre Dumnezeu. Abia atunci omul începe să experieze comuniunea cu Dumnezeu. „Mintea - zice Sfântul Maxim -, unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung-răbdătoare“. Dacă egoismul adună în sine toate patimile, după Sfântul Maxim, iubirea sintetizează toate virtuţile, iar „cel ce iubeşte pe Dumnezeu, cu siguranţă iubeşte şi pe aproapele.“ (pr. asist. Georgian PĂUNOIU)
