Sfântul Paisie, înnoitorul monahismului

Călugăr cu viaţă aleasă, bun organizator al vieţii de obşte, bun învăţător al ucenicilor săi pe care i-a îndemnat tot timpul la rugăciune, la muncă, la practicarea virtuţilor creştine, sădindu-le în suflet dorul neîncetat pentru Hristos, bun traducător al scrierilor Sfinţilor Părinţi şi neîncetat lucrător pentru apărarea dreptei credinţe, stareţul Paisie de la Neamţ poate fi considerat un al doilea înnoitor al monahismului românesc, după Sfântul Nicodim de la Tismana. Pentru viaţa sa curată şi pentru jertfa pe care a pus-o neîncetat în slujba credinţei, Biserica Ortodoxă Rusă (1988), apoi cea Română (1992) l-au trecut în rândul sfinţilor preacuvioşi, fiind prăznuit în fiecare an pe data de 15 noiembrie.

Cuviosul Paisie de la Neamţ a văzut lumina zilei la 21 decembrie 1722 în oraşul ucrainian Poltava, într-o familie cu doisprezece copii, el fiind al unsprezecelea. Tatăl său, Ioan, era preot la catedrala din Poltava, iar mama sa, Irina, se îngrijea de cele douăsprezece odrasle cu care Dumnezeu le binecuvântase casa. La botez a primit numele de Petru, după numele Sfântului Petru Movilă, mitropolitul Kievului, deoarece acesta era cinstit de Biserică în ziua de 21 decembrie. Părintele Ioan a trecut la cele veşnice pe când micuţul Petru avea numai patru ani. După moartea tatălui, mama a rămas cu toată grija casei, stăruind ca pruncii ei să primească cea mai bună educaţie creştinească.

La vârsta de doisprezece ani, Petru este dus de mama sa să înveţe carte duhovnicească la Şcoala Frăţiei din Kiev, şcoală care era cunoscută mai ales sub numele de Academia movileană, după întemeietorul ei, Sf. Ier. Petru Movilă. Aici este lăsat în grija arhiepiscopului de Kiev, Rafael. La această şcoală a învăţat alături de copiii marilor demnitari şi preoţi din Ucraina şi chiar din Moldova. Timp de patru ani de şcoală, sufletul fericitului Platon nu şi-a găsit odihnă, fiind mereu mistuit de dorul călugăriei. Glasul tainic al Duhului Sfânt îl chema la marea nevoinţă a vieţii monahale, unde prin multe osteneli şi neadormită rugăciune, sufletul râvnitor se curăţă de patimi şi se uneşte cu Hristos.

Este făcut rasofor în anul 1739, având doar 17 ani, la Mănăstirea Medvedevschi şi primeşte numele de Platon.

Caută pe Hristos în mănăstirile moldave

Mereu în căutarea isihiei desăvârşite, rasoforul Platon zăboveşte pentru puţin timp în marea lavră Pecerska, dar negăsind nici aici ceea ce căuta, calăuzit de mâna lui Dumnezeu, în anul 1745, părăseşte patria natală şi merge pentru a-L afla pe Hristos în mănăstirile din Moldova.

La adăpost de uniaţia catolică poloneză care invadase o bună parte din Ucraina de sud-vest, rasoforul Platon va găsi în ţinuturile Moldovei o viaţă monahală cu deosebită înflorire, având posibilitatea de a gusta rugăciunea lângă doi mari călugări isihaşti de pe aceste meleaguri: Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului şi Cuviosul Onufrie Sihastrul.

După ce poposeşte la mai multe mănăstiri şi sihăstrii, fericitul Platon se stabileşte la Schitul Trestieni, în ţinutul Buzăului. Fiind foarte apropiat de marele pusnic Onufrie, şi dorind să deprindă de la acesta meşteşugul rugăciunii lui Iisus, Platon merge la Schitul Cârnu de pe valea Buzăului.

Mereu cerea de la avva Onufrie cuvânt duhovnicesc care să-i fie de folos pe calea mântuirii. Odată, după ce i-a vorbit bătrânul despre pătimirile trupeşti şi sufleteşti şi despre luptele care vin de la vrăjmaşul diavol, a adăugat şi aceste cuvinte: „Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mântuit nici unul dintre sfinţi. Dar celui ce cade la Hristos cu credinţă şi cu dragoste, cu smerenie şi cu lacrimi, i se dau mângâieri şi negrăite bucurii, pace şi dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sunt lacrimile nefăţarnice izvorâte din marea dragoste, zdrobirea inimii şi smerenie necontenită pentru Hristos. Căci din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimţitor către bunurile lumii acesteia“. Monahul Platon a pus aceste cuvinte în cel mai de cinste ungher al inimii sale pentru că demult le aşteptase şi demult căuta sensul lor plin de viaţă.

A plecat în Sfântul Munte ca să scape de hirotonie

După patru ani de nevoinţă duhovnicească petrecută în Moldova, fericitul Platon a plecat în Sfântul Munte pentru „ca nu cumva părinţii moldoveni să mă silească să primesc preoţia“, după cum el însuşi mărturiseşte.

Prima sa dorinţă cu care a mers în Muntele Athos a fost aceea de a găsi un om, asemenea părintelui Onufrie, de la care să afle sfat bun pentru mântuire. Negăsind însă un povăţuitor iscusit, s-a retras în pustie şi timp de patru ani s-a nevoit de unul singur, în lipsă şi în osteneală, în ruguciune şi în citirea Sfinţilor Părinţi, în lacrimi şi priveghere ziua şi noaptea.

Dar nu după multă vreme, Dumnezeu a rânduit ca în Sfântul Munte să vină marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului, poposind câteva zile la chilia fericitului Platon. La rugămintea stareţului Vasile, Platon a acceptat să devină monah, luând numele de Paisie.

Calea împărătească

După ce s-a călugărit, Sf. Paisie Velicikovski s-a apropiat tot mai mult de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului. Bătrânul Vasile l-a sfătuit pe ucenicul său să-şi aleagă calea împărătească: „Toată viaţa monahicească se împarte în trei părţi: prima este viaţa de obşte; a doua este petrecerea în doi sau în trei, numită şi calea împărătească sau de mijloc, având toate în comun; a treia este nevoinţa de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaţilor sfinţi şi desăvârşiţi“. Iar altă dată avva Vasile îl învăţa: „Cel ce trăieşte singuratic lucrează numai pentru sine, din iubire de sine; iar cel ce trăieşte în obşte lucrează numai pentru Domnul, din iubire de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca noi neputincioşii să ţinem calea împărătească, petrecând mai mulţi la un loc. În felul acesta şi ispitele le vom birui şi de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi!“

Aceste îndemnuri au fost folosite mai târziu de Cuviosul Paisie pentru organizarea vieţii de obşte pe care o va conduce. Din experienţa acumulată prin şederea sa la Muntele Athos, Cuviosul Paisie i-a împărtăşit şi pe alţii. El vorbeşte foarte frumos despre necesitatea vieţii de obşte: „Cel ce nu vrea să pătimească cu Hristos în viaţa de obşte şi îndrăzneşte în mândria sa să se ridice deodată pe crucea lui Hristos, alegându-şi viaţa de pustie înainte de vreme, devine un răzvrătit, iar nu un pusnic!“

Pentru că mulţi fraţi se strânseseră în jurul lui, Paisie a fost convins de avva Vasile să primească Taina Sfintei Preoţii, pentru a-i călăuzi pe cei de lângă dânsul în mod deplin. Prima obşte întemeiată de cuviosul Paisie a fost cea de la Schitul „Sfântul Ilie“ din Muntele Athos.

Din nou în Moldova

În vara anului 1763, mitropolitul Moldovei, Gavriil, a încuviinţat ca Paisie, împreună cu ucenicii săi, să vină din nou în Moldova, de data aceasta la Mănăstirea Dragomirna, pentru a revigora viaţa monahală de aici, cu experienţa dobândită în Sfântul Munte.

Sfântul a fixat anumite canoane după care să se conducă obştea: a fost desfiinţată total averea proprie a fraţilor din obşte; stareţul era responsabil pentru a da fiecăruia cele necesare, după ascultarea lui; fiecare frate trebuia să se silească pentru a dobândi desăvârşita ascultare, prin părăsirea cu totul a voii, cugetării şi libertăţii sale; slujbele bisericeşti erau făcute după rânduiala din Sfântul Munte; practicarea Rugăciunii lui Iisus de către obşte, citirile din Scriptură şi din Sfinţii Părinţi; era interzisă intrarea femeilor în mănăstire, afară numai de cazurile de primejdie: război, epidemie; Mănăstirea Dragomirna să nu fie niciodată şi nicăieri închinată, după testamentul lăsat de ctitorul ei, Atanasie Crimca.

În Mănastirea Dragomirna se nevoiau călugări de trei naţionalităţi: moldoveni, slavi şi greci, astfel fiind nevoie ca la citirile din Pateric, ce se făceau seara, să se folosească pe rând cele trei limbi: română, slavă şi greacă.

Rugăciunea lui Iisus era practicată neîncetat, atât de stareţ, cât şi de obşte. Cuviosul Paisie a scris o frumoasă epistolă în şase capitole împotriva celor ce defăimau Rugăciunea lui Iisus.

I-a primit pe oameni în mănăstire în vreme de război

În toamna anului 1768, din cauza invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de ţarani se refugiaseră în pădurile din jurul Mănăstirii Dragomirna. Iarna, cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mănăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziţia mirenilor săraci, bătrâni şi a mamelor cu copii. Trapeza cea mare o dădu de asemenea spre folosinţă poporului înfrigurat. La mănăstire oamenii au putut să mănânce o masă caldă şi să primească îngrijiri medicale.

După şase ani de război, nordul Moldovei a rămas sub ocupaţie austriacă, iar Mănăstirea Dragomirna a devenit proprietatea imperiului catolic de la Viena. Din această cauză, obştea de aici în frunte cu stareţul Paisie a fost nevoită să se strămute la Mănăstirea Secu, în ziua de 14 octombrie 1775. La Dragomirna au mai rămas numai 50 de monahi, sub povăţuirea unui egumen.

De la Secu marele stareţ scria cuvinte de învăţătură ucenicilor săi rămaşi la Dragomirna: „Trebuie să fiţi treji şi permanent să puneţi început de pocăinţă. Fugiţi de grăirea deşartă care omoară sufletul, nu umblaţi din chilie în chilie, fără învoirea duhovnicului; mărturisiţi-vă regulat cugetele prin care se risipeşte ispita“.

A întemeiat o şcoală pentru traduceri de cărţi şi a zidit spital pentru bolnavi

După patru ani de nevoinţă la Mănăstirea Secu, deşi se construiseră peste 100 de chilii noi, acestea se dovediseră neîncăpătoare pentru numărul de monahi care formau obştea. Astfel, cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil şi cu sprijinul domnitorului Moldovei, Constanin Moruzzi, s-a hotărât mutarea cuviosului Paisie, cu o parte din obştea de la Secu, în marea lavră de la Neamţ. La 14 august 1779, Cuviosul Paisie a fost întâmpinat cu bucurie la Mănăstirea Neamţ, în sunetul de clopote şi în iz de cântare duhovnicească. Aici a întemeiat o şcoală în vederea traducerii de cărţi, iar activitatea sa cărturărească a fost cea mai rodnică din decursul vieţii sale.

În Mănăstirea Neamţ a zidit spital pentru bolnavi şi case de oaspeţi. De multe ori îşi petrecea nopţile veghind lângă paturile celor bolnavi, suferea şi suspina cu ei, mângâindu-i cu nădejdea vindecării şi a mântuirii, dându-le nu puţină uşurare în amara lor durere.

Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungând la Mănăstirea Neamţ, va descrie mai apoi, într-una din operele sale, chipul plin de Duhul Sfânt al marelui stareţ Paisie: „Pentru prima dată în viaţă am văzut cu ochii mei sfinţenia întrupată şi neprefăcută. Pe mine mă uimi faţa lui luminoasă şi palidă, fără pic de sânge, o barbă mare şi albă, lucitoare ca argintul şi curăţenia neobişnuită a hainelor sale şi a chiliei. Vorba lui era blândă şi cu totul sinceră. Mi se părea că era un om cu totul desprins de trup!“.

Cultul Sfântului Cuvios Paisie

Era mereu deschis celor ce aveau nevoie de sfat. În ultimii ani de viaţă, marele stareţ se simţea tot mai bolnav şi slăbit. La 30 octombrie 1794 s-a îmbolnăvit greu. După câteva zile s-a simţit mai bine, iar duminică, 5 noiembrie, a participat la Sfânta Liturghie împărtăşindu-se. Miercuri 15 noiembrie, nu a mai vorbit nimic, ci numai privea liniştit şi se ruga neîncetat cu Rugăciunea inimii, iar spre seară, după ce i s-a citit canonul de ieşire a sufletului, şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos la vârsta de 72 de ani. Mormântul său a fost săpat în gropniţa din dreapta naosului bisericii mănăstirii.

Biserica Ortodoxă din România l-a cinstit pe Cuviosul Paisie ca sfânt dintotdeauna, mai ales în Moldova, prăznuindu-l pe data de 15 noiembrie a fiecărui an, prima zi din Postul Crăciunului. Din anul 1988, el a fost canonizat, iar cultul lui s-a extins în toate ţările ortodoxe.