Sfântul Policarp, Părinte apostolic şi mucenic al lui Hristos

Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei, a venit pe lume în casa binecredincioşilor Pancratie şi Teodora, oameni cu bună stare în cetatea Efesului. Cercetaţi de autorităţile păgâne pentru credinţa în Hristos, amândoi au mărturisit primind moarte mucenicească prin decapitare. Sfântul a fost luat în grijă de o „creştină milostivă, cu numele Calista, care l-a botezat, dându-i numele Policarp, iar la vremea cuvenită l-a învăţat dreapta credinţă şi poruncile vieţii, după Evanghelia Domnului”. La vârsta de 20 de ani, Sfântul Policarp a devenit ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul. De la el a primit Taina Hirotoniei, fiind rânduit episcop pentru creştinii din părţile Smirnei.

„Şi păstorind vreme îndelungată, Sfântul Policarp i-a adus pe mulţi păgâni la sfânta credinţă. În timpul împăratului Traian, sfân­tul a scris o epistolă, care se păstrează şi astăzi, către Filipeni, în care îi lăuda pentru frumoasa primire făcută Sfântului Episcop Ignatie din Antiohia, legat în lanţuri şi dus sub pază, în drumul lui până la Roma, unde a fost mâncat de fiare” (Proloagele. Vieţile sfinţilor şi cuvinte de învăţătură pe lunile Ianuarie şi Februarie, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2010, p. 406). În anul 158, la rândul său, Sfântul Policarp a ajuns la Roma unde, alături de papa Anicet, a statornicit data Paştelui creştin. A fost martirizat în vremea împăratului Marcus Aurelius (161-180), fiind ars de viu. Între ucenicii săi se numără şi Sfântul Irineu de Lyon (130-211), care mărturiseşte: „Eram în tânără vârstă şi l-am cunoscut pe Policarp. Era de mulţi ani şi foarte bătrân. Învăţa pe toţi ceea ce singur învăţase de la apostoli şi dădea Bisericii învăţătura cea adevărată. Era, cu adevărat, un mărturisitor al dreptei credinţe şi vrednic de credinţă” (ibidem, p. 407).

Sfântul Policarp în însemnările patristice

Există mai multe însemnări, moştenite din perioada Bisericii primare, despre viaţa şi lucrarea duhovnicească a acestui mare Părinte apostolic. Iată de pildă o mărturie culeasă de Eusebiu de Cezareea şi rânduită în Istoria bisericească, amintind despre stabilirea zilei de cinstire a Sfintelor Paşti pentru întreaga creştinătate: „(...) pe când Anicet conducea Biserica Romei, Policarp, care era încă în viaţă, a sosit la Roma şi a vorbit cu Anicet despre chestiunea zilei Paştelui” (Istoria bisericească, IV. 14, 1-9). De asemenea, Sfântul Irineu, Episcopul Lyonului, ucenic apropiat al Sfântului Policarp, mărturiseşte despre acesta că „a fost pus de apostoli episcop al Bisericii din Smirna, în Asia, pe care noi l-am văzut în prima noastră tinereţe... Locuind la Roma, în timpul lui Anicet, a întors la Dumnezeu pe mulţi dintre eretici, vestind că el a primit de la apostoli singurul şi unicul adevăr, cel care este predat prin Biserică... Există de la Policarp o epistolă către Filipeni, scrisă foarte lămuritor, din care cel care doreşte şi se îngrijeşte de mântuirea sa poate să înveţe despre caracterul credinţei sale şi propovăduirea adevărului” (Sf. Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, în Cartea a III-a). La rândul său, Tertulian îl aminteşte într-o foarte interesantă listă a episcopilor, rânduiţi de Sfinţii Apostoli pentru primele comunităţi creştine: „căci astfel este modul în care Bisericile apostolice îşi înfăţişează listele lor (cu episcopi): precum Biserica Smirnei care arată că Policarp a fost aşezat aici de Ioan; de asemenea, precum Biserica Romei care arată că Clement ar fi fost, la fel, hitoronit de Petru. Şi astfel fac toate celelalte Biserici (apostolice) care pot să arate că primii lor episcopi au fost hirotoniţi pe scaunele episcopale de apostoli, devenind transmiţători ai seminţiei apostolice” (De prescriptione hereticotum, XXXII, 1-3).

Epistola către Filipeni, sfaturi pastorale

Referitor la însemnările lăsate moştenire Bisericii, amintim că Sfântul Policarp al Smirnei este conformat drept autor al Epistolei pastorale către Filipeni. Adevărată oază de îndemnuri morale, lucrarea dezvoltă o pedagogie aparte, întărind în credinţă pe destinatari şi îndemnându-i să fie milostivi, să ierte celor ce le greşesc, să nu se mânie, să nu fie lacomi, să nu uite datoria pe care o au în societate faţă de cei aflaţi în suferinţă şi faţă de conducătorii lor. De pildă, cu privire la patima iubirii de argint găsim următoarea învăţătură recomandată de Sfântul Policarp păstoriţilor săi: „Începutul tuturor relelor este iubirea de argint. Ştim dar că nimic n-am adus pe lume, nici nu putem scoate ceva, să ne înarmăm cu armele dreptăţii şi mai întâi să ne învăţăm să umblăm în porunca Domnului, apoi să învăţăm şi pe femeile noastre să umble în credinţa dată lor, în dragoste şi în curăţie” (Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni IV, în PSB I, p. 209). Tot aici găsim preţioase îndemnuri despre: „purtarea soţilor faţă de soţii”, „despre văduve”, „despre diaconi”, „despre tineri”, „despre preoţi”, precum şi lămuriri doctrinare cu privire la învăţătura Bisericii, împotriva ereticilor dochetişti sau gnosticilor valentinieni. Finalul epistolei sale reprezintă un îndemn la „imitarea răbdării lui Hristos şi a mucenicilor”, dorind ca astfel să-i întărească pe filipeni în credinţă. Aici regăsim, de asemenea, legătura de suflet pe care o împărtăşea cu Sfântul Ignatie al Antiohiei, în taina martirajului său: „Vă îndemn dar ca toţi să fiţi ascultători cuvântului dreptăţii şi să rămâneţi neclintiţi în răbdarea pe care aţi şi văzut-o cu ochii voştri la fericiţii Ignatie, Zosima şi Rufus, dar şi la alţii care s-au ridicat chiar dintre voi, şi la însuşi Pavel şi la ceilalţi apostoli. Încredinţaţi fiind că aceştia toţi nu au alergat în van, ci în credinţă şi în dreptate, şi că ei se află în locul care le este cuvenit, lângă Domnul împreună cu Care au şi pătimit. Ei nu au iubit veacul de acum, ci pe Cel care a murit pentru noi şi pe Care Dumnezeu L-a înviat” (Epistola către Filipeni IX, 1-2).

Icoana jertfei muceniceşti

Între icoanele etalon care îl înfăţişează pe Sfântul Policarp al Smirnei putem aminti drept reprezentativă fresca de secol XIV, zugrăvită în biserica Mănăstirii Stavonikita, din Sfântul Munte Athos. Din conţinutul erminiei ei se desprind câteva elemente impresionante din punct de vedere iconologic: „Stadionul văzut de sus. Iar în mijloc, un mare rug şi în mijlocul acestuia Sfântul, purtând veşmântul său arhieresc, rugându-se în genunchi. Şi flacăra are forma unei încăperi înal­te şi nu se atinge de el. Iar de sus Însuşi Domnul îl binecuvântează din ceruri” (Fotie Kontoglu, Ekfrasis, Atena, 1993, p. 396).