Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena în tradiţia poporului român

În anul 326, o femeie ajungea pe pământul Iudeii. Era împărăteasa Imperiului Roman, mama lui Constantin cel Mare. Numele ei era Elena, iar destinaţiile cele mai îndrăgite erau Ierusalimul şi Locurile Sfinte. Sfânta Elena a fost primul pelerin creştin la Locurile Sfinte. Ea a deschis un drum pe care îl vor urma generaţiile ce vor veni, de pe ţărmul Mării Galileii, unde Iisus Şi-a adunat ucenicii, până la mormântul lui Lazăr, pe care Hristos l-a înviat din morţi. 

Ea a pus bazele multora dintre cele mai importante biserici ale creştinătăţii: Biserica Naşterii Mântuitorului din Betleem, Biserica „Pater Noster“ de pe Muntele Măslinilor - de unde Iisus Hristos ne-a învăţat cum să ne rugăm, rostind rugăciunea „Tatăl Nostru“. Ea a restabilit Ierusalimul drept cel mai sfânt dintre oraşe. Cea mai preţioasă descoperire a ei este Biserica Sfântului Mormânt.

Se spune despre Helena Flavia Augusta că de tânără era vestită pentru inteligenţa, delicateţea şi frumuseţea ei. Povestea sa începe în anul 272 d.Hr., când, după ce a furat, pentru totdeauna, inima unui ofiţer din garda romană, i-a născut un fiu: pe Constantin, cel care avea să devină cel mai puternic om din lume, primul împărat creştin.

În timpul persecuţiilor creştine, în toiul nopţilor, Elena primea învăţătura creştină: despre epistolele Sfântului Apostol Pavel, despre Evanghelii. Uşor-uşor, ea a început să creadă că Dumnezeu L-a dat pe Unicul Său Fiu pentru lume, pentru ca El să moară şi să mântuiască omenirea. Pentru a-i recunoaşte şi a se face cunoscută celorlalţi creştini, ea purta monograma lui Hristos. 

Domnia Sfântului Împărat Constantin cel Mare 

După moartea în luptă a tatălui său, Constantin şi-a revendicat dreptul de a deveni împărat în Occident. Visul său era însă de o mai mare anvergură, cuprinzând Roma însăşi şi un imperiu reunit.

Deoarece Maxenţiu, ca împărat, s-a dovedit un adevărat tiran, prigonindu-i atât pe creştini, dar purtându-se rău şi cu păgânii săi, Constantin i-a scris acestuia, sfătuindu-l cu bunătate şi prietenie să renunţe la prigoană şi la tiranie. Maxenţiu nu numai că nu l-a ascultat, ci - mai mult - s-a gândit să pornească război împotriva celui pe care îl ura foarte mult. Astfel, Constantin, aflând despre intenţia lui, a pornit el războiul. Între Constantin şi Roma se afla Tibrul traversat de Podul Milvius. Pe malul opus, Maxenţiu adunase deja o mare-mare armată. 

Trebuie să amintim aici de faptul că, înaintea lui Constantin, Galeriu, aflat pe pat de grea suferinţă, a dat, la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă pentru creştini, în acord cu Constantin şi Liciniu, edict care permitea existenţa creştinilor. Acest edict a fost aplicat însă doar parţial, din cauza morţii neaşteptat de rapide a lui Galeriu.

În ziua premergătoare luptei cu Maxenţiu din 28 octombrie 312, împăratul Constantin a văzut pe cer o cruce luminoasă şi înscrisul „in hoc signo vinces“ („prin acest semn vei învinge“), apoi, în noaptea următoare, a avut un vis în care i S-a arătat Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care l-a îndemnat să însemneze cu Sfânta Cruce toate steagurile de luptă ale oştirii sale. Constantin a făcut întocmai. Monograma lui Hristos a pus-o pe un steag numit „labarum“. Prin purtarea de grijă şi marea milostivire a Domnului nostru Iisus Hristos, Constantin l-a învins pe Maxenţiu, intrând triumfător în Roma.

Din anul 316, Liciniu s-a distanţat de împăratul Constantin cel Mare, devenind reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau mulţi creştini, şi a început persecutarea lor în perioada anilor 320-323. El a fost înfrânt însă de Constantin, adversarul său politic şi religios, la 18 septembrie 324, la Chrysopolis (azi: Scutari, lângă Calcedon), şi condamnat la moarte şi executat la Tesalonic în anul 324. Din acel moment, Constantin a rămas singurul împărat al Imperiului Roman, până la moartea sa, în 22 mai 337.

Conform părintelui profesor Ioan Rămureanu, prin păstrarea titlului păgân de „pontifex maximus“, Constantin avea dreptul şi posibilitatea supravegherii şi ţinerii în frâu a păgânismului, în interesul creştinismului însuşi. Împăratul Constantin i-a scutit pe clericii creştini de tribunalele civile, îngăduindu-le în acelaşi timp laicilor să-şi supună conflictele arbitrajului episcopal; a scutit Biserica de dări, înapoindu-i tot ceea ce îi fusese confiscat şi i-a acordat dreptul de a primi legate şi donaţii; le-a acordat ajutor episcopilor, sprijinindu-i în actul de construire a lăcaşurilor de cult şi de întreţinere a clerului; a abrogat dispoziţiile şi legile contrare spiritului creştinismului; a ordonat restricţionarea luptelor de gladiatori şi trimiterea condamnaţilor la mine; a ordonat îngreunarea divorţurilor, pedepsirea adulterului şi a siluirii, a violului; a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor, acordând ajutoare părinţilor săraci; a luat măsuri de protejare şi ajutorare a săracilor, orfanilor, văduvelor şi bolnavilor.

Prin legea dată în anul 321, Constantin a generalizat repausul duminical în tot Imperiul Roman. Din anul 317, în Imperiul Roman, monedele au avut inscripţionat pe ele monograma creştină.

Supunându-se voinţei lui Dumnezeu, Constantin a zidit la Bizanţ o cetate pe care a înfrumuseţat-o cu toate podoabele şi a numit-o Constantinopol, mutându-şi aici scaunul împărătesc, ceea ce a dus la punerea temeliei Imperiului Roman de Răsărit, care a durat până la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451 - 1481).

Constantin, „Episcop din afară“ la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)

Convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325 constituie unul dintre meritele deosebite ale lui Constantin cel Mare, deoarece el a dispus ca episcopii imperiului să definească împreună adevărurile de credinţă şi să asigure unitatea creştinismului, spre eradicarea ereziei lui Arie, întrucât „Dumnezeu nu îngăduie ca omenirea să trăiască prea mult în întuneric, nu îngăduie ca reaua voinţă a unora să biruie într-atât încât lumina Sa strălucitoare să nu mai arate calea mântuitoare“.

Împăratul îi respecta mult pe episcopi, considerându-se el însuşi „episcopul din afară“: „Dumnezeu v-a chemat să fiţi episcopi pentru tot ceea ce ţine de treburile dinlăuntru ale Bisericii. Iar pentru cele din afară, m-a rânduit pe mine episcop“. Prin aceasta, voia să-şi exprime convingerea că populaţiile încă necreştine îi fuseseră încredinţate din punct de vedere religios, având misiunea de a le face cunoscută Evanghelia lui Hristos. În aceste circumstanţe putem înţelege condiţiile tratatului de pace semnat, în anul 332, între bizantini şi goţi, când goţii, care fuseseră învinşi, au devenit aliaţi ai imperiului. În acest sens poate fi înţeles „episcopatul“ lui Constantin. Constantin s-a îngrijit şi de creştinii aflaţi în Persia.

După Constantin, misiunea providenţială a imperiului a fost, în mod firesc, natural, cea de a stăpâni toate naţiunile, pentru a aduce, în mijlocul lor, lumina Evangheliei, şi de a instaura, încă din această lume, Împărăţia lui Hristos. Astfel, lui Constantin şi mamei sale, Elena, li s-a acordat titlul de „întocmai cu Apostolii“.

Cu toate greşelile pe care le-a făcut, indiscutabil, ca om de stat - şi pe care istoria nu i le trece cu vederea -, „Constantin a fost împăratul creştin care a dobândit fericirea Cerului, iar Cerul i-a dăruit fericirea pământească“ (pr. prof. dr. Adrian Gabor).

Sărbătoarea în tradiţia poporului român

Ion Muşlea şi Ovidiu Bârlea („Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarul lui B.P. Hasdeu“, Editura Minerva, Bucureşti, 1970) vorbesc despre Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena, ca despre părinţii Sfintei Cruci, iar prof. dr. Ion Ghinoiu („Credinţe populare, tradiţii, semne“, în „Jurnalul Naţional“, 21 mai 2010) aminteşte că, în calendarele populare, această zi mai este cunoscută şi sub numele de „Constantin Graur“ sau „Constandinu Puilor“, pentru că din această primă zi a verii păsările din pădure încep să-şi înveţe puii să zboare, după ce li s-a dezlegat glasul la Vlasie (11 februarie), s-au împerecheat şi şi-au construit cuiburile la Dragobete (24 februarie). Tot prof. dr. Ion Ghinoiu („Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000“, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 1999) aminteşte că, pentru a se preîntâmpina distrugerea holdelor şi a strugurilor, e bine să nu se lucreze acum. De asemenea, până în această zi e bine să se semene porumb, ovăz şi mei. I.A. Candrea („Iarba fiarelor“, 1928) este de părere şi sfătuieşte oamenii să ţină această zi, pentru ca puii să nu fie mâncaţi de ulii.