Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Sfinţii Serghie şi Vah, mărturisitori luminaţi ai dreptei credinţe

Sfinţii Serghie şi Vah, mărturisitori luminaţi ai dreptei credinţe

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 07 Oct, 2020

Sfinţii Mucenici Serghie şi Vah sunt unii dintre cei mai cunoscuţi martiri din întregul Orient. Data la care au trecut la Hristos nu este foarte sigură, fiind socotită de unii la sfârşitul secolului al 3-lea - începutul secolului al 4-lea. Există o frumoasă însemnare din perioada primelor secole creştine, prin care cei doi sfinţi sunt aşezaţi la loc de mare cinste în evlavia Bisericii Răsăritene.

Aceşti doi „megalomartiri” au fost demnitari romani care au refuzat să aducă jertfe zeilor. Vah a murit primul, fiind biciuit până la sânge. A primit cununa muceniciilor sale la Soura, în Siria, fiind adus mai târziu la Barbalissos (Balis), pe Eufrat, localitate aflată la cinci kilometri de Alep. Serghie, după numeroase cazne, a fost decapitat la Al-Rusafa, tot pe râul Eufrat.

În cinstea jertfei sale, creştinii au ridicat aici o bazilică impunătoare, devenită cel mai căutat loc de pelerinaj din zonă. Secole la rând, creştinii din Bizanţ şi Arabia au venit aici să aducă cinstire sfântului, străbătând distanţe impresionante. Există mărturii că împăratul persan Chosroes II, când s-a închinat lui Mauricius pentru a-şi recupera regatul, a oferit mai multe daruri acestei biserici.

Cei doi martiri au pătimit pe vremea împăratului roman Maximian Daia. Serghie era pimnicer (primicerius scholae gentilium), ofiţer de prim rang al gărzii regale. Regimentul pe care îl conducea era format în integralitate din gentili, adică persoane care nu aveau cetăţenie romană. Mai mult, Serghie era unul dintre sfetnicii de taină ai împăratului. După documentele siriace, el ar fi fost chiar rudă cu cezarul. Alături de el a stat întotdeauna Vah, bunul său prieten, aşezat la rându-i în dem­nitatea de secundicer. Amân­doi „se bucurau de o mare libertate în cuvânt îna­intea tronului”.

Erau creştini în taină, lucru pe care l-au aflat şi cei care îi invidiau. Aceştia, plini de invidie, au mărturisit taina împăratului şi acesta de îndată a hotărât să-i pună la încercare. Ca să afle adevărul, Maximian a hotărât ca toţi cei din gardă să aducă jertfe în templul lui Zeus. La momentul stabilit nu i-a găsit pe cei doi sfinţi înăuntru şi, căutându-i, i-a aflat afară cântând imnuri de laudă lui Dumnezeu. I-a obligat mai apoi să intre înlă­untru şi i-a pus să jertfească. Sfinţii Mucenici au început să cânte şi aici din Cartea Psalmilor: „Idolii nea­murilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti: gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea. Urechi au şi nu vor auzi că nu este duh în gura lor” (Ps. 134, 15-17). Au urmat chinuri groaznice, cei doi primind în cele din urmă cununa muceniciei.

În anul 431, Episcopul Alexandru de Hierapolis, localitate aflată în nordul Siriei, a cheltuit trei sute de pungi de aur pentru a ridica o bazilică în cinstea Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah. Locaşul de închinare s-a zidit în mijlocul stepei siriene, între zidurile cetăţii Rusafa. Acesta a fost momentul de răspândire masivă a cultului celor doi sfinţi mucenici în întregul Orient creştin. Mărturia ne este dată într-una dintre cele mai complete publicaţii cu privire la viaţa, cultul şi importanţa duhovnicească ale celor doi martiri pe pământul jertfelnic al Siriei: The Barbarian Plain. Saint Sergius between Rome and Iran. Autoarea acestui studiu, prof. Elizabeth Key Fowden, vorbeşte astfel despre o răspândire atât de mare a cultului celor doi sfinţi, încât, din secolul al 5-lea, „influenţa lor a început să iradieze dincolo de Rusafa, peste Siria şi Mesopotamia, ajungând până în Munţii Zagros, Armenia, Egipt şi Galia” (Ibidem, p. 7).

Popularitatea celor doi sfinţi s-a manifestat atât în cult, cât şi în tradiţia hagiografică ulterioară. Aşa se face că autorul sinaxarului închinat Sfântului Atanasie de Clysma a folosit istorisirea morţii Sfinţilor Serghie şi Vah ca model de martirologiu, în care a rânduit replici şi pentru cei doi mucenici. În acest sinaxar, Sfântul Atanasie este un ofiţer de rang înalt, aflat în dregătoria lui Maximian, fiind descoperit, de asemenea, ca slujitor al lui Hristos. Aceleaşi similitudini apar şi în alcătuirea Vieţii Sfântului Victor.

Hagiografii au ajuns la concluzia că Sinaxarul Sfinţilor Serghie şi Vah datează din secolul al 5-lea, fiind scris original în limba siriacă. Textul grecesc îi aparţine lui Sever de Antiohia, fiind legat de frumoasa sa Omilie pentru Mucenicii din Rusafa. Vom reda în cele de mai jos câteva fragmente din textul publicat în lucrarea Patrologia Orientalis (PO), (Tome IV, Fascicule 1, Paris, 1906, pp. 83-94, Homilie LVII) şi în limba română în revista „Mitropolia Olteniei” (nr. 1/2019).

Fragment din Omilia lui Sever de Antiohia despre martiriul Sfinţilor Serghie şi Vah

„Anumiţi oameni răi au scris regelui împotriva lor, acuzându-i şi învinovăţindu-i de fapte urâte, că nu aduceau nici jertfe, nici libaţiuni zeilor. Cu vorbe viclene îl întărâtau pe acela şi spunea despre ei că, mulţumită prieteniei lui, au ajuns într-o asemenea cinstire. La început regele nu a crezut nimic din cele spuse şi de îndată el i-a dus pe cei doi în templul lui Zeus, zeul cel necurat şi cu nume amăgitor. A mâncat împreună cu preoţii săi din jertfele necurate şi a încercat să-i ispitească pe aceşti viteji cu această hrană spurcată. Atunci a auzit de la dânşii că nu vor jertfi nicidecum idolilor neînsufleţiţi şi chipurilor demonilor celor răi, care «Gură au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea. Urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor», şi alte lucruri asemănătoare prin care Prorocul în Psalmi (Ps. 134, 16-17) râdea de a lor insensibilitate şi nemişcare. Aprins şi fierbând de mândrie, regele a poruncit să le fie tăiate cingătorile şi să li se ia de pe gât lanţurile de aur, însemnele care se dădeau războinicilor celor mai de cinste. Au fost purtaţi de aici în marş, îmbrăcaţi în haine femeieşti. Însă, în această privinţă, ei au ştiut să i se împotrivească regelui, vorbind prin propriile lor fapte, aceşti martori neînvinşi din nici o parte, care învăţaseră să fie mai înţelepţi decât cei vicleni, cum spune David (Ps. 17, 27), făcând să se întoarcă în bine planurile calomniatorului şi ale slujitorilor săi: «O, tu care lupţi împotriva lui Dumnezeu, socoteşti tu că printr-o înfăţişare femeiască vei putea amărî sufletele noastre neînfricate? Poţi să îmbraci cu forţa trupurile noastre în haine femeieşti, însă nu vei îmbrăca niciodată cu laşitate sufletul nostru sănătos şi drept. Îţi vom arăta faptele pe care le ţinem pentru a adeveri preceptele şi poruncile pe care Dumnezeu ni le-a dat nouă prin Moise: ca bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti (Deut. 22, 5). Dacă într-adevăr cele femeieşti nu împiedică nicidecum pe femeile cele curajoase să iasă cu inimă bărbătească la lupta pentru credinţă (evséveia) şi să primească coroana biruinţei asupra calomniatorului, la fel această haină nu ne putem schimba nicidecum, prin ridicol, sufletele? Nu vezi tu oare că ea se depărtează de pe trupurile noastre, care înaintează cu putere (vigoare) şi că nicidecum nu ni se potriveşte? Şi el (trupul) o respinge cu totul ca şi cum nu-i este cunoscută. Însă ­nouă nici pe departe nu ne pasă de aceasta, căci ne ridicăm spre cugetări înalte şi într-o clipă imităm foarte bine pe Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos. (...) Căci asemenea Lui, Care a purtat pentru noi spini şi mărăcini, şi noi, prin răbdare şi curaj în lupta mucenicească, ne încăpăţânăm şi dispreţuim efeminarea şi frica în aceste haine femeieşti. Căci Hristos va arăta puterea lui Dumnezeu Tatăl prin fapte asemănătoare».” 

Sărbătoriţi pretutindeni

Cultul Sfinţilor Serghie şi Vah s-a răspândit în întreaga lume. În Orient, Mitropolitul Ahudemmeh de Tagrit (sec. VII) a ridicat o nouă bazilică în cinstea lor, replică a celei de la Rusafa, în mijlocul stepei de la nord-est de Irak. Dorinţa lui era să-şi ferească episcopia de rai­durile beduinilor. Sfântul Serghie este cinstit la sirienii de răsărit în zilele de 1 octombrie, 3 şi 6 mai, 9 decembrie şi mai cu seamă în 7 octombrie. Amintim, de asemenea, că Sever de Antiohia a scris în cinstea celor doi sfinţi o omilie, rostită la 7 octombrie 514. Textul se găseşte tradus din siriacă de profesorul Rubens Duval în colecţia Patrologia Orientalis (IV, 1, 1908, pp. 83-94, Omilia LVII).

Capetele celor doi sfinţi au fost aduse în ţara noastră de către domnitorul Neagoe Basarab şi depuse la Mănăstirea Curtea de Argeş. Raclele sfintelor moaşte au fost făcute din porunca arhierească a Episcopului Iosif de Argeş, cu sprijinul creştinilor binevoitori din oraşul Piteşti, în anul 1867, ca semn de recunoştinţă pentru binefacerile primite prin ale lor sfinte rugăciuni.

În anul 1949, la 25 octombrie, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sfintele moaşte au fost aduse la Craiova şi depuse în Catedrala Mitropolitană „Sfântul Dumitrie” din Craiova, în timpul vrednicului de pomenire Firmilian, Mitropolitul Olteniei.

Citeşte mai multe despre:   Sfinții Serghie și Vah  -   martiriu